Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
GHEÁRĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
GHEÁRĂ s. (ANAT.) (pop.) unghie. (~ de pasăre răpitoare.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
gheáră s. f., g.-d. art. gheárei; pl. gheáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
GHEÁRĂ ~e f. 1) (la unele păsări și animale) Parte cornoasă, ascuțită și încovoiată de la vârful degetelor. ◊ A pune ~a pe cineva (sau pe ceva) a prinde pe cineva; a pune stăpânire pe cineva sau pe ceva. A fi (sau a se găsi, a se zbate) în ~ele morții a fi în primejdie de moarte; a se afla în mare pericol. A-și arăta (sau a-și scoate) ~ele a-și dezvălui caracterul rău. 2) tehn. Dispozitiv pentru apucat, format din piese ascuțite și curbate. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ghiară (gheáre), s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită crescută la vîrful degetelor unor păsări și mamifere. 2. Cîrlig, cange. – Var. gheară.Lat. *ung(u)laris, al cărui rezultat normal este *înghiare, separat artificial în în ghiare din rațiuni de fonetică sintactică ușor de înțeles. Cf. unghie. Se cuvine să adăugăm că acest cuvînt lipsește din dialecte, fapt pentru care pare posibil să fie vorba de o der. internă a limbii rom., plecîndu-se de la unghioară, dim. de la unghie, pronunțat înghiară (cf. umblu și îmblu). Totuși, Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 687 (cf. Pușcariu 713; REW 3690; DAR) propune un lat. *garra, de origine celtică, de unde sp. garra; pentru a evita dificultatea fonetică pleacă de la un dim. *garrula, cu metateză *glarra; însă această ipoteză a fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 687-92) și nu poate fi valabilă pentru limba rom. Cihac, II, 101, pleca de la sgîria; și Pușcariu, Dacor., III, 380, din germ. Kralle.Der. înghera, vb. (rar, a apuca, a înhăța); ghera, vb. (a zgîria); gheran, s. n. (braț al cleștelui). – Cf. gheura. – [Art. 3691]
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)