Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
Definiţii: hain (adjectiv) , haină (substantiv feminin)   
HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HÁINĂ ~e f. 1) Obiect de îmbrăcăminte; strai. ~ de iarnă. ◊ ~ nupțială (sau de nuntă) înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor vertebrate în perioada împerecherii. 2) Piesă vestimentară bărbătească purtată peste cămașă; veston. [G.-D. hainei] /<bulg. halina, sb. háljina
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HÁINĂ s. 1. îmbrăcăminte, strai, veșmânt, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Ia-ți o ~ pe tine.) 2. (la pl.) v. costum. 3. v. sacou. 4. v. palton. (Poartă o ~ de blană.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
háină (háine), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte exterior. Sb. haljina (Diez, Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). – Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata); hăinărie, s. f. (prăvălie de confecții); hăinet, s. f. (cantitate de haine); înhăinura (var. înhăimura), vb. (a îmbrăca), cf. înfășura. La Stoica Ludescu (sec. XVIII) apare haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu știm dacă este același cuvînt. Haibăr, s. n. (haină) este o încrucișare a lui haină cu laibăr (DAR), der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
háină s. f., g.-d. art. háinei; pl. háine
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HAÍN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HAÍN adj. v. trădător.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
HAÍN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Hain ≠ milos, milostiv
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
haín (haínă), adj.1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain.Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s. n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
haín adj. m., pl. haíni; f. sg. haínă, pl. haíne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)