HALAGEÁ s. f. (Reg.) 1. Tărăboi, gălăgie. 2. Pățanie. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HALAGEÁ, halagele, s. f. (Înv.) 1. Tămbălău, tărăboi. 2. Pățanie neplăcută. ◊ Expr. A-și căpăta halageaua = a o păți rău, a-și găsi beleaua.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
halageá (tărăboi, pățanie) s. f., art. halageáua, g.-d. art. halagélei; pl. halagéle
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
alageá f., pl. ele (turc. alağa, dim. d. ala, pestriț; ngr. alantzias, bg. sîrb. alağa. V. șamalagea). Un fel de stofă de matasă [!] (care se imită făcîndu-se și din lînă și din bumbac) din care-șĭ făceaŭ haĭne boĭeriĭ odinioară. Fig. Fam. Păcăleală, înșelăcĭune: aĭ mîncat alageaŭa! – Și halagea: a întinde halageaŭa munțiĭ, a porni veselia nunțiĭ (Delv.).
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink