HALCÁ, halcale, s. f. (Înv.) 1. Verigă, cerc (de metal). ♦ Scoabă sau legătură de fier la ziduri. 2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulița la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. – Din tc. halka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
halcá (halcále), s. f. – 1. Inel, belciug. – 2. Joc vechi, asemănător cu jocul de arșice din Spania. – Mr. hălcă. Tc. (h)alka (Șeineanu, II, 199; Lokotsch 801; Ronzevalle 82), cf. ngr. χαλϰᾶς, alb. halkë, bg., sb. halká.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
halcá s.f., art. halcáua, g.-d. art. halcálei; pl. halcále
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HÁLCĂ hălci f. Bucată mare dintr-un aliment (carne, pâine etc.). [G.-D. hălcii] /<ung. halka
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HÁLCĂ s. ciozvârtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mâncat o ~ de miel.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
hálcă (hắlci), s. f. – Bucată, porțiune, mai ales de carne. Mag. halk „așchie” (DAR). – Der. halcată, s. f. (Munt., bucată), probabil prin încrucișare cu bucată (după DAR, de la un mag. *halkott); hălcui (var. hălci), vb. (a ciopli; a șlefui); hălcitor, s. n. (rindea).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
hálcă s. f., g.-d. art. hălcii; pl. hălci
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink