Dex heliu

HÉLIU. s. n. Element chimic din familia gazelor nobile, rar, inert, incolor și inodor, cel mai ușor dintre gazele din atmosferă, întrebuințat la umplerea baloanelor dirijabile, fiind neinflamabil. – Din fr. hélium.

HÉLIU n. Gaz nobil, neinflamabil, incolor și foarte ușor, întrebuințat, mai ales, la obținerea temperaturilor joase. [Sil. -liu] /<fr. hélium

HÉLIU s.n. Gaz nobil, neinflamabil și foarte ușor. [Pron. -liu, var. helium s.n. / cf. fr. hélium, germ. Helium < gr. helios – soare].

HÉLIU s. n. gaz inert, inodor, neinflamabil și foarte ușor. (< fr. hélium)

héliu s. n. [-liu pron. -liu], art. héliul; simb. He

HÉLIU (‹ fr. {i}; {s} gr. helios „soare”) s. n. Element chimic (He; nr. at. 2, m. at. 4,003, p. t. -272,2ºC [la 25 at], p. f. -268,9ºC) din familia gazelor nobile. Se găsește în cantitate foarte mică în atmosferă și în scoarța terestră (unde se formează ca urmare a dezintegrării elementelor radioactive). Incolor, inodor și insipid, ușor (al doilea după hidrogen), neinflamabil (folosit la umplerea baloanelor dirijabile). Se lichefiază mai greu decât toate gazele cunoscute. Este unicul element care, la presiuni normale, nu se solidifică nici la cea mai joasă temperatură. Se utilizează în sudura cu arc a unor metale, în tehnica criogenică, la diluarea oxigenului și a altor gaze folosite în anesteziile chirurgicale, în rezervoarele scafandrilor etc. H. lichid există sub două forme: H. I (între -268,9ºC și -270ºC) și, sub -270ºC, H. II, bun conducător termic care prezintă și proprietatea de suprafluiditate. A fost descoperit (1868) în atmosfera gazoasă a Soarelui (unde are o mai largă răspândire și de unde îi provine și numele) de P. Janssen și J.N. Lockyer și a fost izolat de W. Ramsey (1895).