HĂBĂÚC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. [Formă gramaticală: (adverbial, în expr.) hăbăuca] – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
HĂBĂÚC ~că (~ci, ~ce) și substantival pop. 1) Care nu poate judeca limpede fiind într-o stare de tulburare temporară; buimac; năuc; zăpăcit. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsa de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot. /<ung. habóka
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
HĂBĂÚC adj. v. amețit, buimac, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
HĂBĂÚC adj., s. v. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
hăbăúc (hăbăúcă), adj. – Prost, tont, nătîng. Mag. habóka, cu finalul alterat de încrucișarea cu năuc (DAR). După Cihac, II, 133, din sl. gybŭkŭ „flexibil”. – Der. hăbăuci, vb. (a prosti); hăbăucie, s. f. (prostie).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
hăbăúc adj. m., pl. hăbăúci; f. sg. hăbăúcă, pl. hăbăúce
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink