Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
IMPUTÁ vb. v. reproșa.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. și pl. impútă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ÎMPUȚÍ, împút, vb. IV. 1. Refl. A căpăta miros rău din cauza alterării; a intra în putrefacție. 2. Tranz. A umple o încăpere, un spațiu cu miros greu (de corp intrat în putrefacție). [Prez. ind. și: împuțésc] – În + puți.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A ÎMPUȚÍ împút tranz. (spații, încăperi etc.) A face să se împută. /în + a puți
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE ÎMPUȚÍ pers. 3 se împúte intranz. (despre substanțe organice, organisme moarte etc.) A căpăta miros greu în procesul descompunerii. /în + a puți
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ÎMPUȚÍ vb. 1. v. altera. 2. v. cloci.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
împuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împút, imperf. 3 sg. împuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. împútă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink