IMPUTÁRE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se dispune reținerea din câștigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituției sau întreprinderii unde lucrează; sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputație. – V. imputa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
IMPUTÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproș; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
IMPUTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
IMPUTÁRE s. 1. v. reproș. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink