INERÉNT, -Ă, inerenți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care face parte integrantă din ceva, care constituie un element nedespărțit de un lucru sau de o ființă, care aparține în mod firesc la ceva. – Din fr. inhérent, lat. inhaerens, -ntis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
INERÉNȚĂ s. f. (Rar) Calitatea a ceea ce este inerent. – Din fr. inhérence.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
INERÉNT ~tă (~ți, ~te) Care aparține în mod firesc unui lucru sau fenomen; propriu esenței unui lucru sau fenomen; intrinsec; esențial. Contradicții ~te acestei epoci. /<fr. inhérent, lat. inhaerens, ~ntis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
INERÉNT, -Ă adj. (adesea adv.) Care prin natura sa este legat de ceva, care aparține în mod firesc la ceva. [< fr. inhérent, cf. lat. inhaerens].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
INERÉNȚĂ s.f. Calitatea a ceea ce este inerent. [Cf. fr. inhérence].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
INERÉNT, -Ă adj. (și adv.) care prin natura sa este legat de ceva, care aparține în mod firesc la ceva. (< fr. inhérent, lat. inhaerens)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
INERÉNȚĂ s. f. 1. calitatea, starea a ceea ce este inerent. 2. caracteristică a unei relații de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiași unități. (< fr. inhérence)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
inerént adj. m., pl. inerénți; f. sg. ineréntă, pl. inerénte
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
inerénță s. f., g.-d. art. inerénței
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink