INTONÁȚIE, intonații, s. f. 1. (Muz.) Emitere (corectă) a înălțimii unui sunet. 2. Variație de înălțime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. [Var.: (rar) intonațiúne s. f.] – Din fr. intonation.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
INTONÁȚIE s.f. 1. Modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăți vocale. [Gen. -iei, var. intonațiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
INTONÁȚIE s. f. 1. modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument. (< fr. intonation)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
INTONÁȚIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
intonáție s. f. (sil. -ți-e), art. intonáția (sil. -ți-a), g.-d. art. intonáției; pl. intonáții, art. intonáțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
INTONÁȚIE ~i f. 1) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii; ton. 2) Mod de emitere a sunetelor unei melodii. [G.-D. intonației] /<fr. intonation, it. intonazione
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink