KARATÉ s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karáte]. – Din fr. karaté.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
KARATÉ n. Metodă de luptă, de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. /< fr. karaté
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
KARATÉ s.n. Metodă de luptă de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. [< fr. karaté].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
KARATÉ s. n. (sport) metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (< fr. karaté)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
karáte s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
KARATÉ s.n. (Sport) Metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (cf. fr. karaté < cuv. jap., din kara = gol + te = mână) [def. MDN]
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române | Permalink
karaté s. n.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
KARÁTE (‹ fr.; cuv. japonez „arta mâinilor goale”) subst. Formă străveche de luptă fără arme, apărută (c. sec. 4) în China și Japonia (practicată de samurai) și bazată pe știința concentrării și a loviturilor decisive în punctele vitale ale corpului, ea având o eficacitate rapidă în apărare și contraatac. A devenit sport în 1926, fiind transformată într-un gen de luptă care îmbină pregătirea fizică (o mare varietate de procedee care exclud loviturile în punctele vitale) cu cea spirituală. În 1968 a fost fondată Federația Internațională de K., primele campionate mondiale începând să se desfășoare din 1970, iar cele europene din 1971.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink