LÁUR, lauri, s. m. 1. Dafin. (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeții, oratorii); fig. glorie, victorie. ◊ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente și lucioase, cu flori mici și cu fructe roșii (Ilex aquifolium). 3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă; ciumăfaie (Datura stramonium). ◊ Expr. (Fam. în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
LÁUR s. 1. v. ciumăfaie. 2. v. dafin.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
láur (láuri), s. m. – 1. Plantă, Datura stramonium. – 2. Dafin (Laurus nobilis). Lat. laurus (Candrea-Dens., 967; REW 4943; DAR), cf. it. alloro, prov. laur, fr. (laurier), sp., port. (laurel). Al doilea sens este împrumut cult.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
láur s. m., pl. láuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
LÁUR ~i m. 1) Arbust meridional cu frunze persistente, lucioase și aromatice, folosite drept condiment; dafin. Frunze de ~. ◊ Cunună de ~i cunună din frunzele acestui arbust oferită în trecut oamenilor iluștri în semn de înaltă prețuire. A culege ~ii a deveni celebru. A se culca pe ~i a fi satisfăcut de succesele obținute cândva. 2) Plantă erbacee veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă, folosită în medicină. ◊ A mâncat ~ (sau ~i) sau doar n-am mâncat ~i! doar nu și-a (sau mi-am) ieșit din minți; vezi bine, n-a (sau n-am) înnebunit. /<lat. laurus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink