LIGHIOÁNĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Termen injurios dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [Var.: lighioáie s. f.] – Din sl. legeonŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
LIGHIOÁNĂ s. 1. v. fiară. 2. v. animal.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
lighioánă (lighioáne), s. f. – Bestie, animal, dihanie. – Var. lighioaie. Deformare populară a lui leghion, s. n. (înv., legiune), din ngr. λεγεών (Tiktin; Candrea), parțial prin intermediul sl. legeonŭ. Pl. leghioae „legiuni” există încă de la Dosoftei (sec. XVII); de la el s-a format sing. regresiv reprezentat de var. Alte explicații sînt fantastice: din ngr. ἄλογα εϊνα „vietăți mici” (Cihac, II, 669) sau în loc de *lighian ‹ libian (Bogrea, Dacor., IV, 828). Semantismul se explică prin înțelesul intermediar de „demon”, plecînd de la expresia leghioane de d***i, frecventă în literatura religioasă.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
lighioánă s. f. (sil. -ghi-oa-), g.-d. art. lighioánei; pl. lighioáne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
LIGHIOÁNĂ ~e f. 1) Animal sălbatic; dihanie; jigodie; jiganie; jivină. 2) Pasăre de curte; orătanie. 3) fig. Om josnic; mișel. [G.-D. lighioanei; Sil. -ghi-oa-] /cf. sl. legeonu
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink