LOCÚȚIE s. f. v. locuțiune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
LOCÚȚIE s.f. v. locuțiune.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
LOCUȚIÚNE, locuțiuni, s. f. Grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. ♦ (Înv.) Expresie. [Pr.: -ți-u-. – Var.: (înv.) locúție s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
LOCUȚIÚNE ~i f. Îmbinare de cuvinte cu sens unitar și funcție gramaticală unică. [G.-D. locuțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. locution, lat. locutio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
LOCUȚIÚNE s.f. Grup de cuvinte care, pierzându-și semnificația lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvânt și o funcție gramaticală unică. [Pron. -ți-u-, var. locuție s.f. / cf. fr. locution, lat. locutio].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
locuțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. locuțiúnii; pl. locuțiúni
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink