MANGÁN s. n. Element chimic din grupa metalelor, de culoare albă-cenușie, strălucitor, dur și sfărâmicios, existent în natură sub formă de oxizi și întrebuințat în metalurgie la fabricarea anumitor aliaje. – Din germ. Mangan.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MANGÁN n. Metal alb-cenușiu foarte dur și foarte sfărâmicios, care există în natură în stare de oxid și este folosit în metalurgie la fabricarea unor aliaje. /<germ. Mangan
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
MANGÁN s.n. Metal dur și sfărâmicios, alb-cenușiu, foarte răspândit în natură. [< germ. Mangan].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
MANGÁN s. n. metal dur și sfărâmicios, alb-cenușiu, foarte răspândit în natură, folosit la elaborarea unor aliaje. (< germ. Mangan)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
MANGÁN s. (CHIM.) (înv.) manganez.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
mangán (-ne), s. n. – Dispozitiv, instalație. Ngr. μάγγανον. Sec. XVII, înv. – Der. măngănie, s. f. (vrajă, farmec), sec. XVII, din ngr. μαγγανεῖα. E dubletul lui mangealîc, s. n. (înv., balistă; înv., macara; Olt., pîrghie, palancă, proptea), din tc. mancalik, der. din gr. μάγγανον, cf. sp. almajaneque și menghine.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
mangán (metal) s. n., simb. Mn
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MANGÁN (‹ germ.) s. n. Element chimic (Mn; nr. at. 25, m. at. 54,938, gr. sp. 7,2, p. t. 1.247ºC, p. f. 2.030ºC), metal alb-cenușiu, foarte dur și foarte sfărâmicios, care se găsește în natură sub formă de oxizi. Formează combinații în stările de valență 2, 3, 4, 6 și 7. Se întrebuințează la fabricarea unor oțeluri speciale. Este un oligoelement indispensabil vieții, fiind prezent în țesuturile animale și vegetale. Organismul uman conține c. 30 mg. de m. Multe săruri ale m. sunt folosite în terapeutică. Mari cantități de m. se află pe fundul oceanelor. A fost izolat (1774) de J.G. Gahn.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink