MIÁSMĂ, miasme, s. f. Emanație rău mirositoare; duhoare, putoare, exalație. [Pr.: mi-as-] – Din fr. miasme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MIÁSMĂ s.f. Emanație nesănătoasă, miros urât provenit din materii organice în descompunere; duhoare. [Pron. -mi-as-. / < fr. miasme, cf. gr. miasma – murdărie, pată].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
MIÁSMĂ s. f. emanație urât mirositoare; duhoare. (< fr. miasme, gr. miasma)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
MIÁSMĂ s. v. putoare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Miasmă ≠ aromă, balsam
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
miásmă (miásme), s. f. – Duhoare. Fr. miasme. – Der. miasmatic, adj., din fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
miásmă s. f. (sil. mi-as-), g.-d. art. miásmei; pl. miásme
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MIÁSMĂ ~e f. livr. Miros neplăcut; emanație rău mirositoare; duhoare; putoare. [Sil. mi-as-] /<fr. miasme
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink