MÚZĂ, muze, s. f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele nouă divinități alegorice ocrotitoare și inspiratoare ale artelor și ale științelor; spec. zeiță a poeziei, care inspiră pe poeți. 2. Inspirație poetică. 3. (Livr.) Poezie, literatură. – Din lat., it. musa, fr. muse, ngr. músa, germ. Muse.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
MÚZĂ s.f. Fiecare dintre cele nouă zeițe, fiice ale lui Zeus, care ocroteau artele și științele; (p. ext.) zeița poeziei, inspiratoare a poeților. ♦ (Fig.) (Izvor de) inspirație poetică. [< lat. musa].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
MÚZĂ s. f. 1. (mit. gr.) fiecare dintre cele nouă zeițe ocrotitoare ale artelor și științelor; (p. ext.) zeița poeziei, inspiratoare a poeților. ◊ (fig.) femeie iubită de un poet, pe care îl inspiră. 2. (fig.) inspirație poetică. (< lat., it. musa, fr. muse, germ. Muse)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
múză (múze), s. f. – Zeiță a poeziei. Fr. muse. – Der. muzeu, s. n., din fr. musée.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
múză s. f., g.-d. art. múzei; pl. múze
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
MÚZĂ ~e f. 1) Zeiță a poeziei, inspiratoare a poeților. 2) Izvor al inspirației poetice. 3) livr. Operă poetică. 4) Inspirație poetică, evocată de o femeie considerată ideală. /<lat., it. musa, fr. muse, germ. Muse
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink