Dex mânji

MÂNJÍ, mânjesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. A (se) murdări, a (se) păta. ♦ Tranz. A mâzgăli. ♦ Refl. Fig. A-și păta onoarea, cinstea. 2. A (se) acoperi cu un strat de..., a (se) unge cu ceva. – Din sl. mazati.

MÂNJÍ vb. 1. v. murdări. 2. v. păta. 3. v. unge.

MÂNJÍ vb. v. apreta, atinge, bate, batjocori, compromite, dezonora, lipi, lovi, mâzgăli, mozoli, murui, necinsti, pângări, profana, scrobi, spoi, spurca, terfeli, vărui.

mânjí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mânjésc, imperf. 3 sg. mânjeá; conj. prez. 3 sg. și pl. mânjeáscă

MÂNZ, mânji, s. m. 1. Puiul (de s*x masculin al) iepei. ◊ Expr. A umbla ca mânzul după iapă sau a merge (ori a se ține) mânz (după cineva) = a se ține pretutindeni după cineva, a nu se dezlipi (de cineva), a se ține scai (de cineva). ♦ (Reg.) Puiul măgăriței. 2. (Fam.) Epitet dat unui copil sau unui tânăr (zburdalnic, plin de vioiciune). – Cf. alb. mës.

A MÂNJÍ ~ésc tranz. A face să se mânjească; a murdări; a păta; a mâzgăli. /<sl. mazati

A SE MÂNJÍ mă ~ésc intranz. 1) A deveni murdar; a se acoperi de pete; a se păta; a se murdări. 2) fig. A-și păta onoarea (prin atitudini sau fapte reprobabile); a se compromite; a se murdări. 3) fam. (mai ales despre copii) A se umple cu resturi de mâncare pe față, mâini, haine; a se mozoli. /<sl. mazati

MÂNZ ~ji m. 1) Pui de iapă. ◊ A umbla ca ~zul după iapă (sau a merge, a se ține ~ după cineva) a urma de aproape pe cineva. A avea ~ (sau a-și arăta ~jii) a fi capricios. 2) fam. Copil zburdalnic, neastâmpărat. /cf. alb. mës

BUBA-MÂNZULUI s. v. gurmă.

COADA-MÂNZULUI s. v. barba-ursului, coada-calului.

LIMBA-MÂNZULUI s. v. pătlagină.

A (se) mânji ≠ a (se) curăța

mînjí (mânjésc, mânjít), vb. – A mîzgăli, a unge, a murdări, a păta. Origine îndoielnică. Se consideră der. din sl. mažati, mazǫ „a unge” (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl. maža „unsoare”, rus. mažatĭ, mažnutĭ „a unge, cu grăsimi”; dar fonetismul e greu de explicat (cf. der. sl. pomažiti › pomăzui). Poate ar trebui să se pornească de la mîzgă, cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal *mîzgi. – Der. mînjală, s. f. (unsoare, zugrăveală; var amestecat cu pămînt; clei; apretare, un anumit clei de apretat cînepa); mînzală, s. f. (Mold., scrobeală), unde apare mai clar legătura cu sl.; mînjoală, s. f. (Trans., unsoare, grăsime); mînjălău (var. mînzălău), s. m. (Mold., băiat de spălătoreasă), încrucișare între mînji „a săpuni” cu „măngălău”; mînzăli, vb. (a se mînji); mînzăleală (var. mînzălitură, mînjitură), s. f. (pată, murdărie, grăsime); pămînzalcă, s. f. (Munt., scrobeală pentru firele de bumbac; Munt., curea care leagă fuiorul de furcă), în loc de *pomînzalcă; tămînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref. tă- puțin clar, cf. tămînda; tămînjer, s. n. (băț), poate prin încrucișare cu tău(n)jer, cf. mînjălău. – Cf. mîsgăli.

mînz (mấnji), s. m. – 1. Căluț, măgăruș, cîrlan. – 2. Băiat, flăcău. – 3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. – Mr. mîndzu, megl. mǫndz. Probabil de la un iliric *mandus sau *manzus, corespunzător lat. mannus „căluț, ponei”, cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii, alb. mës, pl. mëzë, sard. mandzu, it. manzo „vițel” (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 și 119; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer, Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen, Keltoromanisches, 32, schimbul nn › nd ar fi celtic, ipoteză puțin sigură). Origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522), anterior indoeurop. (Lahovary 334) sau lat. (*mandus, din mandĕre „a mesteca”, Pușcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *mandus pare să fi fost „înțărcat”, cf. basc. mando „catîr” și „sterp”, sp. mañero „sterp” (Corominas, III, 251). Der. mînză, s. f. (iapă, măgăriță); mînzat, s. m. (tăuraș); mînzată, s. f. (Maram., vacă fără vițel de lapte); mînzăți, vb. (despre vaci, a rămîne fără vițel); mînzățiș, s. n. (turmă tînără); mînzălău, s. m. (tăuraș; s. n., fibră care nu intră în pieptenele războiului); mînzare, s. f. (oaie mulgară); mînzărar, s. m. (despărțitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte; s. m., cioban); mînzesc, adj. (propiu mînjilor); mînzește, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forțat, în care se arată dinții); mînzoc (var. Bucov., mînzac), s. m. (cal tînăr); mînzulică, s. f. (joc de ajun); mînzărărit, s. n. (rație de caș ce se include în plata anuală a unui mînzărar). – Din rom. mînzare provine bg. mandzara (Capidan, Raporturile, 208); și probabil din mînzat, alb. mëzat (Philippide, II, 723).

mânz s. m., pl. mânji