Dex mănăstire

MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe; p. restr. biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș unde serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastire, s. f.] – Din sl. monastyrí.

MĂNĂSTÍRE s. v. catedrală.

MĂNĂSTÍRE ~i f. 1) Așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe. 2) Ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de așezământ. [G.-D. mănăstirii; Var. mânăstire] /<sl. monastyri

mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri

DEALU, Mănăstirea ~, mănăstire de maici, situată la 4 km de Târgoviște, în satul Viforâta, com. Aninoasa. Întemeiată (probabil) în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, este menționată documentar, la 17 nov. 1431, într-un act emis de domnul Alexandru Aldea. Biserica Mănăstirii D., cu hramul Sf. Nicolae, a fost construită în 1499-1501, din inițiativă domnului Radu cel Mare și terminată de fratele său Vlad cel Tânăr, în 1510-1512. Picturile murale interioare executate în 1514-1515 de o echipă de zugravi condusă de meșterul Dobromir din Târgoviște și refăcute în 1713. Importantă necropolă domnească (aici se află mormintele voievodale ale lui Radu cel Mare 1508, Vlad Înecatul 1532, Pătrașcu cel Bun 1557, racla cu capul lui Mihai Viteazul). În sec. 16, aici a fost instalată o tiparniță, de sub teascurile căreia au ieșit Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Evangheliarul (1512). La Mănăstirea D. a funcționat Liceul militar „Nicolae Filipescu” (1912-1940).