NÁRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) náre s. f.] – Lat. naris.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NÁRE s. f. v. nară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NÁRĂ nări f. 1) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale la om și la unele animale. ◊ Cu nările (sau cu ~a) în vânt a) în plină goană; b) cu multă grabă; c) plin de sine; trufaș. A se umfla în nări (sau a-și umfla nările) a-și da aere. 2) Ori-ficiu pe bordul unei nave, prin care este trecut lanțul ancorei. [G.-D. nării] /<lat. naris
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
NÁRĂ s. v. nas.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
NARĂ INTÉRNĂ s. (ANAT.) coană.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
náre (nắri), s. f. – 1. Deschizătură a nasului. – 2. (Trans. de V.) Nas. – Var. nară. Mr. nare, nari. Lat. nāris (Pușcariu 1153; Candrea-Dens., 1203; REW 5826); cf. v. it., sard. nare, rar nara, prov. nar, cat. nars. Semantismul din Trans. coincide cu sp. – Der. nărtos, adj. (năsos, cu nasul mare), prin confuzia suf. (-tos pentru -os, ca în spătos, sănătos, fruntos etc., după Candrea-Dens., 1204; de la un lat. *nāritōsus, după Pascu, Suf., 76 și Pascu, Beiträge, 10, cu suf. -tos); nărticios, adj. (năsos); nărtiță, s. f. (fosă nazală).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
náră s. f., g.-d. art. nării; pl. nări
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink