NOMINATÍV, -Ă, nominativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale a cărui funcție specifică este aceea de subiect și care este considerat forma de bază a substantivului. 2. Adj. (Fin.; în sintagma) Obligație nominativă = obligație care poartă înscris numele creditorului. – Din lat. nominativus, fr. nominatif.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
NOMINATÍV s.n. Caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ. ◊ Nominativ etic = formă de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit într-o construcție în care, ca și în cazul dativului etic, se cere interlocutorului să participe afectiv la ceea ce se povestește. [Pl. -ve. / cf. lat. nominativus, fr. nominatif].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
NOMINATÍV, -Ă adj. Care conține un nume, nominal. ◊ (Fin.) Obligație nominativă = obligație pe care este scris numele creditorului. [< fr. nominatif].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
NOMINATÍV, -Ă I. adj. nominal (1). ♦ (fin.) obligație ~ă = obligație pe care este scris numele creditorului. II. s. n. caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ. (< lat. nominativus, fr. nominatif)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
NOMINATÍV s., adj. 1. s. (GRAM.) (înv.) numitoare. 2. adj. v. nominal.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
nominatív adj. m., pl. nominatívi; f. sg. nominatívă, pl. nominatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
nominatív s. n., pl. nominatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
NOMINATÍV1 ~e n. lingv. Caz la care stă, de obicei, subiectul și care răspunde la între-bările: cine? ce? /<lat. nominativus, fr. nominatif
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
NOMINATÍV2 ~ă (~i, ~e) 1) Care servește pentru a numi; cu ajutorul căruia se numește. Funcție ~ă. 2) Care ține de nominație; propriu nominației. /<lat. nominativus, fr. nominatif
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink