Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
OBICÉI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în țările românești în timpul orânduirii feudale. [Pl. și: obiceie] – Din bg. običaj.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
OBICÉI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obișnuință, (livr.) habitudine, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~ ului a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
OBICÉI s. v. bir, dare, impozit.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
obicéi (obicéiuri), s. n.1. Uz, practică, stil. – 2. (Înv.) Tradiție, obiceiul pămîntului. – 3. (Înv.) Privilegiu. – 4. (Înv.) Contribuție, impozit. – Var. ob(l)icer(iu). Sl. obyčaj, din učiti „a învăța”, cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. običaj. Var., rare, arată o încrucișare cu oblici (Tiktin). – Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s. f. (înv., obicei), din sl. obyčinu „obișnuit”, sec. XVII; obicinui (azi redus la obișnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuelnic, adj. (înv., obișnuit, uzual); obicinuință (var. modernă obișnuință), s. f. (obicei, uz, uzanță; familiaritate); obicinuit (var. obișnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obișnuit); neobișnuit, adj. (insolit); desobișnui, vb. (a se dezvăța).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
obicéi s. n., pl. obicéiuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
OBICÉI ĩuri n. 1) Însușire dobândită cu timpul prin practică și devenită trăsătură caracteristică; obișnuință; deprindere. ◊ A avea ~ (sau ~ iul) a obișnui. 2) Lege nescrisă, consfințită de tradiție, care este proprie unui popor sau unei comunități de oameni; datină; cutumă. ◊ Câte bordeie, atâtea ~ ie fiecare cu tradițiile sale. De ~ în mod obișnuit; de regulă. Ca de ~ ca întotdeauna. /
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
de obicéi loc. adv.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2017 DEX online (http://dexonline.ro)