ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. și onomatopei] – Din fr. onomatopée.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ONOMATOPÉE f. lingv. Cuvânt care, prin forma lui sonoră, imită sunete sau zgomote din natură; cuvânt imitativ. [Art.: onomatopeea; G.-D. onomatopeei] /<fr. onomatopée
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ONOMATOPÉE s.f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ONOMATOPÉE s. f. cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. (< fr. onomatopée)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ONOMATOPÉE s. (LINGV.) cuvânt imitativ.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
onomatopée s. f., art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopée
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink