Dex paharul

PAHÁR, pahare, s. n. 1. Vas de sticlă, de metal, de material plastic etc., de diferite forme sau mărimi, din care se bea apă sau alte lichide; p. ext. conținutul unui asemenea vas; vasul împreună cu conținutul. ◊ Pahar dulce (sau de dar) = pahar de vin sau de țuică (îndulcit cu miere), care se oferă oaspeților la nuntă și pentru care aceștia dăruiesc mirilor bani. ◊ Loc. adj. Bun de pahar = care obișnuiește să bea băuturi alcoolice; care rezistă la băutură. ◊ Loc. adv. La un pahar de (sau cu) vin = în timp ce bea (împreună cu alții), la băutură p. ext. la chef, la petrecere. ◊ Expr. A fi sau a ține etc. (ceva) (ca un) pahar = a fi sau a ține foarte curat. 2. Fig. Necaz, suferință, durere, chin. ◊ Expr. A i se umple (cuiva) paharul sau a(-i) fi plin paharul = a îndura prea multe suferințe morale, a nu mai putea suporta durerea, suferința etc. 3. (Pop.) Ventuză (pentru bolnavi). [Var.: (înv. și reg.) păhár s. n.] – Din magh. pohár, scr. pehar.

PĂHÁR s. n. v. pahar.

PAHÁR ~e n. 1) Vas mic (de sticlă, de ceramică, de material plastic etc.), de obicei de formă cilindrică, care servește pentru băut. 2) Conținutul unui asemenea vas. ◊ Cântec de ~ cântec care se cântă la masă în timpul unei petreceri. A ridica ~ul a bea; a cinsti. A închina ~ul a rosti un toast. /<ung. pohár, sb. pehar

GURA-PAHÁRULUI s. v. crizantemă, dumitriță, tufănică.

PAHÁR s. (reg.) mesel, (înv.) scafă. (Un ~ cu vin.)

PAHÁR s. v. caliciu, cupă, ventuză.

pahár (paháre), s. n. – Vas de băut, cupă. Sl. (sb., cr., slov.) pehar (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 238), cf. alb. pehar, ceh., rut., mag. pohár. – Der. paharnic, s. m. (cupar, ceașnic; strîngător de impozite de la cîrciumi); mare paharnic, s. m. (boier care avea grijă de băutura domnului; boiernaș din Mold. care era în același timp pîrcălab de Cotnari și de Hîrlău), din sl. pachariniku (Drăganu, Dacor., VI, 247; mai puțin probabilă der. din mag. pohárnok, propusă de L. Treml, Hung. Jb., IX, 282); păhărnicească, s. f. (nevastă de paharnic); păhărnicel, s. m. (slujbaș la crama domnească); păhărnicie, s. f. (slujba de paharnic; înv., impozit, dreptul de cîrciumă); păhăruț, s. m. (lăcrimioară, Convallaria maialis). – Din rom. provin bg. pahar (Capidan, Raporturile, 223) și bg. din Trans. paharo (Miklosich, Bulg., 129).

pahár s. n., pl. paháre