PERORÁȚIE, perorații, s. f. Parte finală, concluzie a unui discurs, a unei cuvântări, rostită de vorbitor pe un ton însuflețit (și emfatic); p. gener. vorbire însuflețită (si emfatică), care caută să convingă. – Din lat. peroratio. Cf. fr. péroraison.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PERORÁȚIE s.f. 1. Încheiere a unui discurs în care toate argumentele prezentate anterior sunt reluate într-o formă restrânsă și cu un ton emfatic. 2. Expunere amplă, bombastică, incoerentă; perorare. [Gen. -iei, var. perorațiune s.f. / < lat. peroratio, fr. péroration].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PERORÁȚIE s. f. partea finală a unui discurs, a unei cuvântări, rostită pe un ton însuflețit și emfatic; (p. ext.) vorbire însuflețită. (< lat. peroratio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
peroráție s. f. (sil. mf. per-), pl. peroráții
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PERORÁȚIE ~i f. 1) v. A PERORA. 2) Parte de încheiere a unei cuvântări, rostită pe un ton patetic. /<lat. peroratio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink