PLENIPOTÉNȚĂ, plenipotențe, s. f. Putere deplină, împuternicire dată cuiva pentru a acționa într-o anumită chestiune (în special în probleme care interesează două state); (concr.) act prin care se dă o astfel de împuternicire. – Din it. plenipotenza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PLENIPOTÉNȚĂ s.f. Putere deplină acordată cuiva pentru a trata o chestiune oarecare. [< it. plenipotenza].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PLENIPOTÉNȚĂ s. f. putere deplină acordată cuiva pentru a trata o problemă de stat. (< it. plenipotenza)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
plenipoténță s. f. potență
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PLENIPOTÉNȚĂ ~e f. 1) Potență deplină. 2) Împuternicire în baza căreia o persoană acționează într-o anumită problemă de stat. 3) Act prin care se acordă o astfel de împuternicire. /<it. plenipotenza
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink