Dex plăvii

plắvii s.f. pl. (reg.) acțiuni, fapte lipsite de seriozitate; fleacuri, prostii.

PLÁVIE, plavii, s. f. Insuliță plutitoare (sau fixată la malul apei) formată din stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori etc. intrate în putrefacție și amestecate cu nămol. ◊ Expr. A se lăsa (sau a se lungi) plavie = a se întinde la pământ. [Pl. și: (pop.) plăvii] – Din sl. plavĩ.

PLĂVÍU, -ÍE, plăvii, adj. (Înv. și reg.; despre oameni) Plăviț (2). ♦ (Înv.) Palid. – Plav (reg., despre boi, „care are părul de culoare (albă-)gălbuie” < sl.) + suf. -iu.

PLÁVIE ~i f. Îngrămădire de stuf, buruieni și rădăcini, amestecate cu nămol, care plutește pe apă sau stă fixată de mal. [G.-D. plaviei] /<sl. plavi

PLÁVIE s. v. insulă plutitoare.

PLĂVÍU adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

plávie, plăvii, s.f. (reg.) 1. insulă plutitoare alcătuită din plaur (stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori, crengi și nămol); plaur, cocioc, năcladă. 2. (cu forma plavă) navă, corabie; plută. 3. pădure doborâtă de vânt; palancă. 4. șir de trestii înfipte în pământ, din care ciobanii își fac adăpost. 5. limbă de foc; plavină. 6. (adv.) în cantitate sau în număr mare.

plávie (plắvii), s. f. – Morman, grămadă de crengi și ierburi amestecate cu pămînt, care plutesc pe suprafața anumitor rîuri. – Var. plaghie. Sl. plavĭ „navă”, din plaviti „a pluti” (Cihac, II, 267; Conev 38). E dubletul lui plavă, s. f. (Olt., plasă de pescuit); cf. și plaur. – Der. plavină, s. f. (Bucov., limbă de foc; pală de fîn); plavnă, s. f. (regiune mlăștinoasă); plavcă, s. f. (loc unde se usucă năvoadele).

plávie s. f. (sil. -vi-e), art. plávia (sil. -vi-a), g.-d. art. pláviei; pl. plávii, art. pláviile (sil. -vi-i-)

plăvíu adj. m., f. sg. plăvíe; pl. m. și f. plăvíi