PROBATÓRIU, -IE, probatorii, s. n. adj. 1. S. n. Procedură de culegere a probelor (1) în justiție; totalitatea probelor adunate și prezentate într-un litigiu. 2. Adj. Probator. – Din lat. probatorium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
PROBATÓRIU, -IE adj. Care este propriu să dovedească ceva. // s.n. Procedură de culegere a probelor în justiție. [Pron. -riu, var. probator, -oare adj. / cf. fr. probatoire].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
PROBATÓRIU, -IE I. adj. propriu să dovedească ceva; probator. II. s. n. procedură de culegere a probelor în justiție. (< lat. probatorium, fr. probatoire)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
probatóriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. probatórie (sil.-ri-e); pl. m. și f. probatórii
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
probatóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. probatóriul; pl. probatórii, art. probatóriile (sil. -ri-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
PROBATÓRIU1 ~e (~i, ~e) Care probează; care poate dovedi. Argumente ~i. /<lat. probatorius, ~a, ~um
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
PROBATÓRIU2 ~i n. Totalitate a probelor prezentate într-un litigiu. /<lat. probatorius, ~a, ~um
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink