Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: rătăci (verb tranzitiv) , rătăcire (substantiv feminin)   
RĂTĂCÍRE, rătăciri, s. f. Faptul de a (se) rătăci.Fig. Întunecare a minții, pierdere a facultăților mintale; nebunie. ♦ Fig. Greșeală, eroare. – V. rătăci.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
RĂTĂCÍRE s. 1. v. hoinăreală. *2. (fig.) întu-necare, orbire. (A avut o clipă de ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
RĂTĂCÍRE s. v. abatere, alienare, alienație, boală mintală, culpabilitate, culpă, demență, eroare, greșeală, nebunie, păcat, sminteală, smintire, țicneală, vină, vinovăție.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
rătăcíre s. f., g.-d. art. rătăcírii; pl. rătăcíri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Din lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A RĂTĂCÍ ~ésc 1. intranz. 1) A umbla căutând drumul. 2) A merge din loc în loc fără un scop precis; a umbla; a hoinări; a vagabonda. 2. tranz. 1) (obiecte) A încurca printre altele de același fel, neștiind unde se află. ~ o carte. 2) A merge pe o altă cale decât cea dorită; a nu găsi calea dorită. /cf. lat. erraticus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE RĂTĂCÍ mă ~ésc intranz. 1) A pierde drumul, îndreptându-se în altă direcție. S-a ~it în pădure. 2) A se pierde, îndepărtându-se (de cineva). 3) fig. A se abate de la calea cea dreaptă. /cf. lat. erraticus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
RĂTĂCÍRE ~i f. 1) v. A RĂTĂCI și A SE RĂTĂCI. 2) fig. Încălcare conștientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; viziune greșită; greșeală; eroare. 3) pop. Stare a unei persoane demente; nebunie; demență. /v. a (se) rătăci
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
RĂTĂCÍ vb. 1. a greși, a încurca, a pierde. (A ~ poteca.) 2. a greși, (înv.) a sminti. (A ~ drumul spre casă.) 3. a se pierde, (reg.) a se zăhătui, a se zărăsti. (S-a ~ în pădure.) 4. v. răzleți. 5. v. pierde. 6. v. hoinări. 7. v. hoinări.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
RĂTĂCÍ vb. v. aciua, cuibări, oploși, pripăși.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
rătăcí (rătăcésc, rătăcít), vb.1. A pierde; a răzleți. – 2. A greși drumul, a se abate din cale. – 3. A înstrăina, a aliena. – 4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată suf. -ci. Trebuie să țină de familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcanie. Der. din lat. errātĭcus (Pușcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errātĭcāre (Pușcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. – Der. rătăceală, s. f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
rătăcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. rătăceáscă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)