RADÁR, radare, s. n. Aparat care emite unde electromagnetice și apoi le recepționează, după ce au fost reflectate de un obiect, folosit pentru a detecta și a localiza un obiect prin măsurarea timpului trecut între emisia și recepția undelor. ♦ Sistem de detectare și de localizare folosit de aparatul descris mai sus. Radar auto = aparat portabil destinat măsurării vitezei autovehiculelor care trec prin câmpul electromagnetic emis. [Acc. și: rádar] – Din engl., fr. radar, germ. Radar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
RADÁR s.n. Dispozitiv de detectare și de localizare a unor obstacole, obiective etc., bazat pe principiul reflectării undelor radioelectrice scurte și ultrascurte de către anumite obstacole. [< engl. radar < ra(dio) d(etecting) a(nd) r(anging) – detectare și reperare prin radio].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
RADÁR s. n. aparat, instalație de detectare și localizare a unor obstacole, obiective etc., bazat pe principiul reflectării undelor radioelectrice scurte și ultrascurte de către anumite obstacole; radiolocator. (< engl., fr. radar)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
rádar s. n., pl. rádare
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
RADÁR s. (FIZ.) radiolocator, locator radio.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
radár s. n., pl. radáre
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
RADÁR ~e n. 1) Instalație cu ajutorul căreia se detectează și se localizează obiecte îndepărtate prin emiterea unor unde radio; radiolocator. 2) Sistem de detectare-localizare care stă la baza acestei instalații. 3) Aparat care determină viteza de deplasare a unui autovehicul. /<fr. radar
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
RADÁR (‹ fr., germ.; engl. ra[dio] d[etecting] a[nd] r[anging], „detectare și localizare prin radio”). s. n. Sistem de radiolocație în care, cu ajutorul unul tub catodic și al unei aparaturi anexe, se determină direcția și distanța la care se află diverse obiecte îndepărtate (avioane, obstacole etc.); se bazează pe emiterea unor unde radio și recepționarea acestora după reflectarea lor de către obiectul urmărit. Sin. radiolocator. Își are originea în opera experimentală a lui H. Hertz la sfârșitul anilor 1880. Primul r. a fost realizat în 1904 de germanul C. Hülsmeyer. În 1934, francezul Pierre David a experimentat cu succes un sistem de detectare electromagnetică a avioanelor. A fost dezvoltat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; azi r. este folosit mult mai simplu, în identificarea și monitorizarea sateliților artificiali pe orbitele pământene, ca ajutor de navigație pentru avioane și vasele maritime și pentru controlul traficului aerian în jurul marilor aeroporturi; de asemenea, r. este folosit de poliția rutieră pentru a stabili viteza vehiculelor auto.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink