RUÍNĂ, ruine, s. f. 1. (Adesea fig.) Ceea ce a rămas dintr-o construcție veche, dărâmată; dărâmătură. ◊ Loc. adj. În ruină (sau ruine) = ruinat, dărăpănat. ♦ Fig. Rămășiță a trecutului. 2. (Rar) Faptul de a (se) ruina. 3. Fig. Pierderea averii sau a sănătății; distrugere; dezastru. ♦ Persoană distrusă din punct de vedere fizic și moral ca urmare a unei sănătăți precare sau unor necazuri. – Din fr. ruine, lat. ruina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
RUÍNĂ ~e f. 1) Rămășiță de clădire dărâmată; dărâmătură. O ~ de casă. ◊ În ~ (sau ~e) ruinat; dărâmat. 2) fig. Pierdere a averii sau a sănătății. [G.-D. ruinei] /<lat. ruina, fr. ruine
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
RUÍNĂ s.f. 1. Dărăpănare, năruire; dărâmătură. 2. (Fig.) Pierdere a averii, a situației politice sau economice; sărăcire; istovire; distrugere. [Pl. -ne, -nuri. / cf. lat. ruina, fr. ruine].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
RUÍNĂ s. f. 1. ceea ce a rămas dintr-o construcție dărăpănată. 2. (fig.) pierdere a averii; distrugere, dezastru. (< fr. ruine, lat. ruina)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
RUÍNĂ s. dărăpănătură, dărâmătură, năruitură, paragină, prăbușitură, surpătură, (reg.) ruinătură, (înv.) risipă, risipitură, surpare. (O ~ de casă.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ruínă (ruíne), s. f. – Surpătură. Fr. ruine. – Der. ruina, vb. (a surpa); ruinător, adj. (distrugător).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ruínă s. f., g.-d. art. ruínei; pl. ruíne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink