scafá vb. I (înv.) 1. a scobi cu dalta; a găuri. 2. a cizela.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
SCÁFĂ, scafe, s. f. 1. Căuș. ♦ Strachină (mare) de lemn scobit; găvan. 2. (Arhit.) Suprafață curbă sau cu muluri care face racordarea între pereții și tavanul unei încăperi sau între pereți și podea. 3. Piesă (de ceramică, din beton etc.) cu care se execută scafele (2). – Din ngr. skáfi.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SCÁFĂ ~e f. 1) Strachină de lemn. 2) Căuș cu mâner folosit pentru a lua făină, grăunțe etc. 3) Suprafață curbă care face racordul între pereți și tavan sau între pereți și podeaua unei încăperi. 4) Ansamblu ornamental aplicat pe tavan pentru a ascunde vederii corpurile de iluminat. /<ngr. skáfi
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SCÁFĂ s. 1. v. căuș. 2. găvan. (~ în care se pun bucatele.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
SCÁFĂ s. v. albie, carapace, căpățână, ceașcă, craniu, cupă, curs, cutie craniană, disc, hârcă, matcă, pahar, platou, scăfârlie, taler, talger, tas, teică, tigvă, țeastă, țest, vad.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
scáfă (-fe), s. f. – 1. (Înv.) Ceașcă, cupă, vas. – 2. (Mold.) Strachină. – 3. Polonic, căuș, vas de lemn. – 4. Hîrcă. – Mr., megl. scafă. Mgr. (gr.) σϰάφη „orice obiect turnat” (Roesler 575; Murnu 49; Diculescu, Elementele, 468), cf. it. scafa „barcă” (REW 7653). – Der. scăfîrlie (var. scăfălie), s. f. (hîrcă, craniu), cu suf. expresiv -îrlă, cf. cocîrlă, ciocîrlie; scăfău, s. n. (polonic de lemn); scăfiță, s. f. (Mold., strachină).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
scáfă s. f., g.-d. art. scáfei; pl. scáfe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink