SEMANTÉM, semanteme, s. n. (Lingv.) Unitate de bază a cuvântului, în cadrul unei familii lexicale (egală, de obicei, cu rădăcina cuvântului), considerată ca purtătoare a sensului lexical. – Din fr. sémantème.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SEMANTÉM s.n. Unitate de bază a unui cuvânt în cadrul unei familii lexicale, purtătoare a sensului lexical. [< fr. sémantème, cf. gr. semainen – a însemna].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
SEMANTÉM s. n. (lingv.) cea mai mică unitate semantică a unui cuvânt, identificabilă adesea cu rădăcina acestuia, care constituie suportul semnificației lexicale; lexem. (< fr. sémantème)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
semantém s. n., pl. semantéme
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
SEMANTÉM ~e n. lingv. Parte de cuvânt considerată ca purtătoare a sensului lexical. /<fr. sémanteme
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink