Dex splina

spliná, pers. 3 sg. splineáză, vb. I refl. (reg.; despre vite) a i se umfla splina; a se îmbolnăvi de splină; a se însplina.

SPLÍNĂ, spline, s. f. 1. Organ anatomic intern, moale și spongios, de culoare roșie-violetă, situat în partea superioară stângă a cavității abdominale, care produce limfocite, anticorpi, depozitează sângele etc. ◊ Loc. adj. Fără splină = (despre animale) care este rezistent la fugă, care nu obosește; (despre oameni) care muncește intens fără să obosească. ◊ Expr. A i se pune cuiva splina =a simți dureri acute la splină, din cauza fugii, a mersului repede etc. 2. Plantă erbacee cu frunze în formă de splină (1) și cu flori galbene-aurii; splinuță (1) (Chrysosplenium altrenifolium). – Din ngr. splína.

SPLÍNĂ ~e f. 1) (la om și la animale) Organ de producere a limfocitelor, situat în regiunea stângă a cavității abdominale. 2) Plantă erbacee, neramificată, cu frunze ovale și cu flori galbene-aurii, care crește prin locuri umbroase și umede. /<ngr. splina, lat. splen

SPLÍNĂ s. (BOT.; Chrysosplenium alternifolium) (pop.) splinuță, (reg.) aurariță, bulbuc.

SPLÍNĂ s. v. crucea dinapoi, limbă, pisc.

splínă (-ne), s. f. – 1. Organ anatomic, lien. – 2. Contrafișă, tirant. – 3. Partea anterioară a unui vehicul. – Mr., megl. splină, istr. splinĕ. Lat. splĕnem ‹ gr. σπλήν (Cihac, I, 260; Philippide, Principii, 148; Pușcariu 1625; REW 8164; Diculescu, Elementele, 476), cf. sl. splina, alb., bg. splin (Miklosich, Fremdw., 127). Der. din ngr. σπλήνα (Cihac, II, 701; Murnu 52; Tiktin) sau din sl. (Conev 90; Rosetti, III, 92) nu este posibilă, dacă se are în vedere rotacismul istr. și din Trans. (cf. Petrovici, Dacor., X, 32). Der. splina (var. splini, însplina, însplinoșa), vb. (a suferi de splină anumite animale); splinuță, s. f. (plantă, Solidago virga aurea). Din rom. provin mag. szplina (Edelspacher 22) și bg. splină (Capidan, Raporturile, 212).

splínă s. f., g.-d. art. splínei; pl. splíne