STÁNCĂ, stănci, s. f. (Ornit.; pop.) Stăncuță. – Din n. pr. Stanca.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STÁNCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stăncuță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
stáncă2, stănci, s.f. (pop.) 1. stăncuță, cioacă, ciochiță. 2. (reg.) cioară. 3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
stáncă s. f., g.-d. art. stăncii; pl. stănci
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STÁNCĂ stănci f. Pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puțin curbat, coadă lungă și penaj negru-cenușiu; ceucă. /Din Stanca n. pr.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
stîncă (-ci), s. f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecțiile lui Pușcariu, Dacor., III, 379 și Pușcariu, Lr., 286. Totuși, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparență insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” și „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greșit „incendium amoris” (cu privire la această greșeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s. f. (mulțime de stînci); stîncie, s. f. (rar, mulțime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
tálpa-stăncii/tálpa-stâncii s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink