STÓIC, -Ă, stoici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care aparține stoicismului (1), privitor la stoicism. 2. Ferm, curajos, neclintit (în fața vicisitudinilor vieții). II. S. m. și f. 1. Adept al stoicismului (1). 2. Om ferm, curajos, neclintit, plin de tărie sufletească (în fața vicisitudinilor vieții). [Pr.: -sto-ic] – Din fr. stoïque, lat. stoicus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STÓIC, -Ă adj. 1. Care ține de stoicism, care se referă la doctrina stoicilor. 2. Ferm, neclintit. // s.m. și f. 1. Adept al stoicismului. 2. Om ferm, cu multă tărie sufletească. [Pron. sto-ic. / cf. fr. stoïque, lat. stoicus, gr. stoa – portic unde se adunau stoicii pentru discuțiile lor filozofice].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
STÓIC, -Ă I. adj. 1. referitor la stoicism. ♦ școală ~ă = școală filozofică întemeiată de Zenon în sec. IV a. Chr. în Grecia antică, care conținea elemente materialiste în concepția despre natură și în teoria cunoașterii, dar care în domeniul eticii se menținea pe poziții idealiste, propovăduind supunerea față de soartă. 2. ferm, neclintit. II. s. m. f. 1. adept al stoicismului. 2. om cu multă tărie sufletească. (< fr. stoïque, lat. stoicus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
STÓIC adj., s. 1. adj. (înv.) stoicesc. (Filozofii ~.) 2. s. (înv.) stoician. (Un mare ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
stóic adj. m., s. m., pl. stóici; f. sg. stóică, pl. stóice
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STÓIC1 ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de stoicism; propriu stoicismului. 2) fig. Care suportă cu tărie vicisitudinile vieții; dotat cu tărie sufletească. [Sil. sto-ic] /<lat. stoicus, fr. stoïque
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
STÓIC2 ~ci m. 1) Adept al stoicismului. 2) Persoană care suportă cu tărie vicisitudinile vieții; persoană dotată cu tărie sufletească. /<lat. stoicus, fr. stoïque
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink