Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strúgur s. m.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STRÚGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mâncat un ~ cam acrișor.) 2. (Mold. și Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
strúgure (-ri), s. m.1. Ciorchine. – 2. Fructul viței de vie. – Var. strugar, Basar. strug. Origine incertă. Pare cuvînt identic cu strug „rașpel”, cf. strung, strunji; evoluția semantică de la struji la strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a sp. raspar la raspa „ciorchine” (Cihac, II, 376), cf. fr. grapper „a prinde” și grappe „inflorescență”, sp. gancho și gancha. Din pl. struguri s-ar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus, de la gr. τρύγος, τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusă. Celelalte explicații nu par mai bune. Din lat. surcŭlus (Crețu 371), nu se explică fonetic și semantic. De la un lat. *stribŭlus sau strubŭlus, de la o rădăcină *streb- „(ră)sucit” (Densusianu, GS, V, 174) pare îndoielnică. Din lat. *uvŭla (Pușcariu, Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *struwilo, care ar corespunde germ. Träublein (Diculescu, ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg, Rom., Germ., 266) este inacceptabilă fonetic și istoric. Originea lat. a cuvîntului fusese propusă de Pușcariu, Dacor., VI, 310 și de Rosetti, II, 82. Der. struguraș, s. m. (rușuliță, Hieracium aurantiacum; coacăză); strugurel, s. m. (plantă, Saxifraga adscendens; coacăză). – Cf. struji, strung.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
strúgure s. m., art. strúgurele; pl. strúguri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STRÚGURE ~i m. 1) (mai ales la vița de vie) Grup de fructe dezvoltate dintr-o inflorescență; ciorchine. 2) la pl. Fructe ale viței de vie; poamă. ◊ ~ele-ursului arbore sau arbust cu tulpina târâtoare, cu frunze alterne, persistente, cu flori albe sau roz, dispuse în ciorchine și cu fructe roșii, mici, comestibile. /Cuv. autoht.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
mólia-strúgurilor s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
strúgurii-úrsului s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2017 DEX online (http://dexonline.ro)