Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
STRĂNÚT1, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
STRĂNÚT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
strănút s. n., pl. strănúturi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A STRĂNUTÁ strănút intranz. A elimina brusc și cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni printr-o contracție involuntară a mușchilor expiratori. /<lat. sternutare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
STRĂNÚT ~uri n. Zgomot spontan (răsunător), scurt și brusc, produs de cineva, când strănută. /v. a strănuta
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
STRĂNUTÁ vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipsește în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s. f. (acțiunea de a strănuta, zgomotul produs).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
strănutá vb., ind. prez. 1 sg. strănút, 3 sg. și pl. strănútă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink