SUBIECTIVÍSM s. n. 1. Orientare, tendință în filozofie care neagă existența lumii exterioare, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta. 2. (Rar) Subiectivitate. – Subiectiv + suf. -ism (după fr. subjectivisme).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SUBIECTIVÍSM n. 1) Orientare filozofică care consideră că ceea ce există în realitate este în funcție de subiectul gânditor sau de conștiință. 2) Curent în sociologie conform căruia dezvoltarea societății este determinată de factori subiectivi (voința, stăruința unor personalități etc.). 3) Atitudine personală, părtinitoare. /<fr. subjectivisme, germ. Sub-jectivismus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
SUBIECTIVÍSM s.n. 1. Orientare filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective cu legile ei, existența unui determinism obiectiv, considerând voința și conștiința ca singurul factor determinant. 2. Atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. [Cf. fr. subjectivisme].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
SUBIECTIVÍSM s. n. 1. concepție filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiință, la subiect (II, 1). ◊ (în teoria și practica socială) tendință de a ignora sau subaprecia rolul factorilor obiectivi ai dezvoltării, de a sustrage activitatea subiectului de sub determinismul lor. 2. atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. (< fr. subjectivisme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
SUBIECTIVÍSM s. 1. v. părtinire. 2. subiectivitate. (~ul cuiva într-o problemă.) 3. personalism.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
subiectivísm s. n. (sil. -biec-; mf. sub-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink