SUFICIÉNȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
SUFICIÉNȚĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngâmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
SUFICIÉNȚĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
SUFICIÉNȚĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
suficiénță s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficiénței; pl. suficiénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
SUFICIÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganță. /<lat. sufficientia, it. sufficienza
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink