ȚÂNȚÁR1, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ȚÂNȚÁR2, țânțari, s. m. (La pl.) Nume dat populației aromâne din Macedonia de populația slavă localnică; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ȚÂNȚÁR s. (ENTOM.; Culex) (înv.) mușină, mușiță, (Transilv. și prin Maram.) sclepț.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
țânțár (insectă, persoană) s. m., pl. țânțári
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ȚÂNȚÁR ~i m. Insectă cu corpul și picioarele lungi și subțiri, cu o singură pereche de aripi și cu aparat bucal pentru înțepat și supt, care este răspândită, de regulă, pe lângă apele stătătoare. /<lat. zenzalus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
țînțár (-ri), s. m. – Insectă din ordinul dipterelor (Culex pipiens). – Var. țințar. Megl. țănțar. Lat. zinzala (Diez, I, 450; Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1739; Graur, Rom., LVI, 265; REW 9623; Corominas, I, 766) sau mai bine tentiala (Glossaria lat., I, Paris 1926, 115; R. Sabbadini, Bull. de Cange, III, 88), cf. it. zanzara, v. fr. cincele, sp. cénzalo. – Der. țînțăraș, s. n. (un anumit dans popular); țînțărime, s. f. (mulțime de țînțari).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink