TEODICÉE s. f. Doctrină filozofică-religioasă care încearcă să demonstreze că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină. [Pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
TEODICÉE f. Doctrină filozofico-religioasă conform căreia lumea este o creație perfectă a divinității, iar răul are cu totul o altă origine decât cea divină și existența lui nu poate pune la îndoială bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu. /<fr. théodicée
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
TEODICÉE s.f. Doctrină filozofică-religioasă conform căreia lumea este opera perfectă a divinității, răul având altă origine. ♦ Teologie naturală. [Pron. te-o-... ce-e, pl. invar. / < fr. théodicée, it. teodiceea, cf. gr. theos – zeu, dike – justiție].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
TEODICÉE s. f. 1. parte a metafizicii care tratează despre divinitate, despre existența și atributele sale. 2. teologie naturală având ca obiect problema cunoașterii lui Dumnezeu și a providenței divine în termenii rațiunii. 3. doctrină filozofico-religioasă, inițiată de Leibniz, potrivit căreia existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină. (< fr. théodicée)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
teodicée s. f. (sil. te-o-), art. teodicéea
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink