Rezultate din textul definițiilor
IDIOTISM, idiotisme, s. n. Expresie sau constructie caracteristica unei limbi, care nu poate fi tradusa in alta limba cuvant cu cuvant. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotisme.
abracadabra interj. cuvant cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. ii atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
ABRACADABRA subst. cuvant cabalistic caruia obscurantistii ii atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abraxas s. n. cuvant mistic la gnostici, scris mai ales pe amulete. (< fr. abraxas)
ABREVIA, abreviez, vb. I. Tranz. A prescurta (in scris sau in vorbire), un cuvant, un titlu etc.; a nota ceva printr-un simbol, printr-o sigla. [Pr.: -vi-a] – Din lat., it. abbreviare.
abrevia vb. tr. a prescurta (un cuvant, un titlu etc.). (< lat. abbreviare)
ABREVIAT, -A, abreviati, -te, adj. (Despre cuvinte, titluri etc.) Care a fost prescurtat. [Pr.: -vi-at] – V. abrevia.
abreviere s. f. faptul de a abrevia. ♦ cuvant, titlu etc. abreviat; abreviatie. (< abrevia)
ABREVIERE, abrevieri, s. f. Actiunea de a abrevia si rezultatul ei; (concr.) cuvant, titlu etc. prescurtat; prescurtare, abreviatie. [Pr.: -vi-e-] – V. abrevia.
ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea insusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile in care exista in realitate. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput in mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de inteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S. n., adj. (cuvant) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
ACATAFAZIE, acatafazii, s. f. Dispunere gresita a cuvintelor in vorbire. – Din fr. acataphasie.
ACATAGRAFIE, acatagrafii, s. f. Dispunere gresita a cuvintelor in scris. – Din fr. acatagraphie.
ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
ACCENTUAT, -A, accentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poarta accentul, care este scos in relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
ACCEPTIE, acceptii, s. f. Inteles, sens, valoare a unui cuvant, a unui afix etc. [Var.: acceptiune s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
ACOLADA, acolade, s. f. 1. Semn grafic in forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate intre ele. 2. Imbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui in corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta. 3. Dat, atribuit; ingaduit, asigurat. – V. acorda.
ACRIBOLOGIE s. f. Precizie in folosirea cuvintelor; corectitudine in respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime in cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
ACROSTIH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofa in care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvant (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akrostichon, fr. acrostiche.
AD LITTERAM adv. cuvant cu cuvant, litera cu litera; intocmai, literal, textual. – Loc. lat.
ADAMIT, -A, adamiti, -te, s. m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvant ca au recastigat puritatea originara, umblau in pielea goala. – Din fr. adamite.
ADICA adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, in definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) in momentul hotarator, la nevoie. [Acc. si: adica. – Var.: (reg.) adeca, dica adv.] – Et. nec.
ADJURATIE, adjuratii, s. f. Formula a exorcismului care incepe cu cuvintele „adjuro te”. ♦ Rugaminte insistenta, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.
ADVERBIAL, -A, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.
AFEREZA, afereze, s. f. Cadere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la inceputul unui cuvant. – Din fr. apherese, lat. aphaeresis.
AGHIOS, aghioase, s. n. (Inv.) Numele unei cantari liturgice care incepe cu cuvintele „aghios, aghios” (sfinte, sfinte). ◊ Expr. A trage (la) aghioase = a) a canta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. aghios.
AGLUTINA, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formand un singur cuvant. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
AGLUTINANT, -A, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ◊ Limba aglutinanta = limba in care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvantului. II. 1. S. m. Anticorp in organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse in organism. 2. S. n. Substanta vascoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga in pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, inaintea pronumelui posesiv sau a substantivului in genitiv posesiv, cand cuvantul care preceda nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Inaintea numeralelor ordinale, incepand cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.
ALBITURA, albituri, s. f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastarnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau randuri; p. ext. spatiu alb intre randuri. – Alb + suf. -itura.
ALFABET, alfabete, s. n. Totalitatea literelor, asezate intr-o ordine conventionala, reprezentand sunetele de baza ale unei limbi. ◊ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvant de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, in scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ◊ Alfabetul Morse = alfabet folosit in telegrafie, in care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
ALFABETAR, alfabetare, s. n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.
ALITERATIE, aliteratii, s. f. 1. Procedeu stilistic care consta in repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete in cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe in stari de puternica e*******e psihica. – Din fr. alliteration.
ALOCUTIUNE, alocutiuni, s. f. Scurta cuvantare ocazionala. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.
ALTERCATIE, altercatii, s. f. (Livr.) Schimb violent de cuvinte intre doua sau mai multe persoane. – Din fr. altercation, lat. altercatio, -onis.
ALUZIE, aluzii, s. f. cuvant, expresie, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie, la o idee, fara a o exprima direct. ◊ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (inv.) aluziune s. f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
AMBIGUU, -UA, ambigui, -ue, adj. (Livr.; despre cuvinte, enunturi etc.) Echivoc, neclar. – Din lat. ambiguus.
ARGOU, argouri, s.n. Limbaj conventional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi intelese de restul societatii.
AUGMENTATIV, -A, augmentativi, -e, adj., s. n. 1. (Afix) care serveste la formarea unui cuvant nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decat ale obiectului desemnat prin cuvantul de baza. 2. (cuvant) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.
AUSEL, ausei, s. m. 1. Mica pasare insectivora cu penele maslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pata galbena-roscata pe cap (Regulus regulus). 2. Pasare din familia pitigoiului, cu coada si aripile negre, spatele rosu-aprins, crestetul si gusa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Aus („mos”, disparut din limba, cuvant mostenit din lat.) + suf. el.
AUXILIAR, -A, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi intre cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
AUZ s. n. 1. Simt cu ajutorul caruia se percep sunetele. ◊ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora si reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a suparat. – Din auzi (derivat regresiv).
BALANG interj. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetul unui clopot (mare); bang, dang. [#Var.#: balanga interj.] – Onomatopee.
BALCANISM, balcanisme, s. n. cuvant sau constructie sintactica specifica unor limbi balcanice. – Balcani (n. pr.) + suf. -ism.
BANG interj. (Adesea repetat) cuvant care imita sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; dang, balang. – Onomatopee.
BARBARISM, barbarisme, s. n. cuvant imprumutat dintr-o limba straina fara a fi necesar (si fara a se asimila in aceasta); cuvant de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus.
BASIC-ENGLISH s. m. Forma simplificata a limbii engleze, avand la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: beizic-inglis] – Cuv. engl.
BAS1- (Inv.) Element de compunere avand sensul de „principal, cu gradul cel mai inalt”, izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
BAU interj. cuvant cu care se sperie, de obicei in gluma, copiii. – Onomatopee.
BALACARI, balacaresc, vb. IV. 1. Refl. si intranz. (Rar) A (se) balaci. 2. Refl. recipr. si tranz. Fig. (Fam.) A (se) certa, a (se) batjocori, spunand (sau spunandu-si) cuvinte injurioase. – Cf. scr. balakati.
BALBAI, balbai, vb. IV. Intranz., refl. si tranz. A pronunta nedeslusit sunetele sau cuvintele, repetandu-le si impiedicandu-se in rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emotiei sau a enervarii; a gangavi. ♦ Refl. A-si pierde sirul vorbelor, a bolborosi cuvinte si fraze fara sens. – Formatie onomatopeica.
BALDABAC interj. cuvant care imita zgomotul produs de caderea unui corp in apa; baltac. – Onomatopee.
BAR interj. cuvant cu care se indeamna sau se gonesc oile. – Onomatopee.
BAT interj. (Adesea repetat) cuvant care imita o miscare rapida si nervoasa (intr-o parte si in alta). [Var.: bata interj.] – Onomatopee.
BAZ interj. cuvant care imita sunetul produs in zbor de unele insecte. – Onomatopee.
BECHIU subst. (Reg., in expr.) A nu sti (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu sti (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvant, nici o boaba. – Et. nec.
BEHEHE interj., subst. 1. Interj. cuvant care imita strigatul oilor sau al caprelor; mehehe. 2. Subst. Miel; oaie; capra. [Var.: bee interj.] – Onomatopee.
BETIE, betii, s. f. 1. Stare in care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool in mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (In sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor in organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adancurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului in sange la persoane care coboara la mari adancimi in mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = insirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
BIFA, bifez, vb. I. Tranz. A pune un mic semn (in forma de „v”) la anumite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o lista etc. spre a sti ca au fost verificate, controlate etc. – Din fr. biffer.
BINEcuvantA, binecuvantez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P. a**l. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocand adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. a**l. A lauda, a preamari pe cineva in semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvant] – Bine + cuvanta (dupa sl. blagosloviti).
BIRJARESC, -EASCA, birjaresti, adj. 1. Care apartine birjarului, de birjar. 2. Fig. (Despre fapte, cuvinte) Grosolan, necioplit, vulgar. – Birjar + suf. -esc.
BLANC2, blancuri, s. n. Spatiu alb care desparte doua cuvinte tiparite. – Din fr. blanc.
BLEASC interj. cuvant care imita zgomotul umbletului prin baltoace. – Onomatopee.
BOC interj. cuvant care imita zgomotul produs de lovituri repetate ale ciocanului, ale toporului etc. – Onomatopee.
BOGATIE, bogatii, s. f. 1. Cantitate abundenta de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte pretioase etc. 2. Starea, situatia in care se afla posesorul unei mari cantitati de bunuri materiale, de bani etc. 3. Resursele unei tari, ale unei regiuni etc. care, prin prelucrare, se transforma in bunuri utilizate de societate. Petrolul este o bogatie nationala. 4. Abundenta si varietate de valori spirituale. Bogatie de idei. Bogatie de cuvinte. – Bogat + suf. -ie.
BOGDAPROSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) cuvant de multumire adresat celui care da ceva de pomana. ◊ Loc. adj. De bogdaproste = de pomana. ◊ Expr. Ca un pui de bogdaproste = (despre copii) nenorocit, prapadit. (Fam.) A umple de bogdaproste = a ocari (2). [Var.: bodaproste interj.] – Din bg. bog da prosti.
BONCA interj. cuvant care imita zgomotul produs de bataia ciocanului. – Onomatopee.
BONJUR interj. (Frantuzism) cuvant de salut pentru orice moment al zilei, echivalent cu buna ziua. – Din fr. bonjour.
BRADILALIE s. f. Ritm lent de articulare a cuvintelor, care se intalneste in unele boli nervoase; bradiartrie. – Din fr. bradylalie.
BRE interj. 1. (Fam.) cuvant cu care atragem atentia cuiva ca ne adresam lui. 2. (De obicei repetat) cuvant care exprima mirare. – Din tc. bre.
BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia ii este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt indemnate la mers. III. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
BUF1 interj. cuvant care imita zgomotul infundat produs de caderea unui obiect tare, de o lovitura sau de o explozie. – Onomatopee.
BUM interj. cuvant care imita zgomotul produs de o detunatura de arma, de o lovitura infundata sau de o cadere. – Onomatopee.
CALAMBUR, calambururi, s. n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemanarea formala a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.
CALC, calcuri, s. n. 1. (In sintagma) Hartie de calc = Hartie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hartie, folosita la executarea desenelor in tus, pentru a fi apoi copiate pe hartie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hartie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta in atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente in limba ori in formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
CALCHIA, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schita cu ajutorul hartiei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii noi ori a imbogati un cuvant sau o expresie cu un sens nou cu ajutorul unui calc (3). [Pr.: -chi-a] – Din fr. calquer.
CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ◊ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, ii este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, incins. ♦ (Despre paine) Proaspat. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata in tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, infocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
CARNAXI interj. (Inv.) cuvant care exprima ciuda, suparare, spaima. – Din tc. karnaksı.
CATAFAZIE, catafazii, s. f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constand in repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.
CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura de stil care consta in transferarea intelesului unui cuvant asupra altui cuvant cu inteles apropiat. – Din fr. catachrese, lat. catachresis.
CATA interj. cuvant care imita strigatul cotofanei. – Onomatopee.
CAR interj. (Adesea repetat) cuvant care imita sunetul caracteristic scos de unele pasari (ciori, gaini etc.); strigat cu care se alunga unele pasari. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Car-mar = (cu) cearta, (cu) tocmeala. Ca-i car, ca-i mar, se zice cand cineva se incurca in explicatii neconvingatoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
CEARTA, certuri, s. f. 1. Schimb de cuvinte aspre intre doua sau mai multe persoane; sfada, galceava. 2. (Rar) Neintelegere, dusmanie, ura. – Din certa (derivat regresiv).
CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea; alalalt, aialalta. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta. 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Ceilalti oaspeti. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprima o diviziune a timpului) imediat urmator altuia. Lumea cealalta. (Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. Celorlalti, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= allalt).
CETATEAN, -A, cetateni, -e, s. m. si f. Locuitor al unui stat, care se bucura de drepturi civile si politice si care are anumite obligatii fata de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvant cu care ne adresam unei persoane al carei nume nu-l cunoastem. – Cetate + suf. -ean.
CHIASM, chiasme, s. n. Figura de stil care consta in reluarea, in ordine inversa, a doua cuvinte sau expresii. – Din fr. chiasme.
CHIT interj. cuvant care imita sunetele caracteristice ale soarecilor. – Onomatopee.
CHIUL, chiuluri, s. n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la indeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. inselatorie. ◊ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvantul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a insela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.
CLAUZULA, clauzule, s. f. Fiecare dintre silabele accentuate de la sfarsitul unui vers care, prin dispunerea lor armonioasa impreuna cu silabele neaccentuate, creeaza un ritm expresiv. ♦ Cuvintele finale ale unei fraze in proza, ale unei strofe sau ale unui vers, dispuse astfel incat sa produca un efect expresiv. [Pr.: cla-u-] – Din lat. clausula.
DA1 adv. cuvant care se intrebuinteaza pentru a raspunde afirmativ la o intrebare sau pentru a exprima o afirmatie, un consimtamant. ◊ Loc. adv. Ba da, exprima raspunsul afirmativ la o intrebare negativa. – Din bg., rus., scr. da.
DACOROMAN, -A, dacoromani, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre dialecte, graiuri, cuvinte) Care apartine romanilor sau privitor la romanii din nordul Dunarii. ♦ (Substantivat, f.) Dialect vorbit de dacoromani, cel mai raspandit si mai dezvoltat dintre dialectele limbii romane. 2. S. m. (De obicei la pl.) Roman din nordul Dunarii. – Dac + roman.
DANG interj. (Adesea repetat) cuvant care imita sunetul unui clopot sau alt sunet metalic; bang. – Onomatopee.
DICTIONAR, dictionare, s. n. Opera lexicografica cuprinzand cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate intr-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate in aceeasi limba sau traduse intr-o limba straina. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
ELIDA, elidez, vb. I. Tranz. A inlatura, in scris sau in vorbire, vocala finala a unui cuvant inaintea vocalei initiale a cuvantului urmator. – Din fr. elider, lat. elidere.
EUFEMISM, eufemisme, s. n. cuvant sau expresie care, in vorbire sau in scris, inlocuieste un cuvant sau o expresie neplacuta, jignitoare, necuviincioasa sau obscena, respectand paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphemisme.
EVANGHELIE, evanghelii, s. f. Parte a Bibliei, recunoscuta numai de crestini, care cuprinde viata si invatatura lui Cristos. ♦ Evangheliar. ◊ Expr. Litera (sau cuvant) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de indoiala. A-si baga (sau vari) capul (sanatos sau teafar, zdravan etc.) sub evanghelie = a-si cauza singur neplaceri, incurcaturi. ♦ Fiecare dintre capitolele din acesta carte, care se citesc in timpul serviciului religios crestin. [Var.: (pop.) vanghelie s. f.] – Din sl. evangelije.
FONEM, foneme, s. n. Cea mai mica unitate sonora a limbii, care are functiunea de a diferentia cuvintele intre ele, precum si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant. ♦ (In trecut) Sunet. – Din fr. phoneme.
GA interj. (De obicei repetat) cuvant care imita strigatul gastelor. – Onomatopee.
GALANTERIE, galanterii, s. f. 1. Atitudine plina de curtoazie, de tandrete, de amabilitate fata de femei. ♦ Cuvinte curtenitoare adresate unei femei. 2. (Cu sens colectiv) Obiecte marunte de imbracaminte (manusi, cravate, fulare etc.); magazin in care se desfac asemenea marfuri. – Din fr. galanterie.
GAINA, gaini, s. f. Specie de pasare domestica, crescuta pentru carne si oua (Gallus domestica); pasare care face parte din aceasta specie; p. restr. femela cocosului. ◊ Expr. A se culca (odata) cu gainile = a se culca foarte devreme. Canta gaina in casa, se zice cand intr-o casnicie cuvantul hotarator il are femeia. ♦ Compus: gaina-salbatica (sau -de-munte) = femela cocosului-de-munte. – Lat. gallina.
GAL interj. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetul produs de lichide care curg dintr-un vas (cu gatul stramt) sau care aluneca pe gat. – Onomatopee.
GANGURI, ganguresc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. (Despre copiii mici) A scoate sunete disparate, inca nearticulate in cuvinte. 2. Intranz. (Despre porumbei si turturele; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice speciei. [Var.: (2) gunguni, gunguri vb. IV] – Formatie onomatopeica.
GANGURIT s. n. Sunete disparate, nearticulate in cuvinte, scoase de copiii mici; sunete caracteristice scoase de porumbei si de turturele; gangurire. – V. ganguri.
GERMANISM, germanisme, s. n. cuvant, constructie etc. specifice limbii germane, imprumutate de o alta limba fara sa fie asimilate de aceasta. – Din fr. germanisme.
GHILIMELE s. f. pl. Semn de punctuatie in forma de doua mici unghiuri sau de doua mici virgule dispuse paralel, care inchid intre ele citate, o vorbire directa, titluri de opere ori nume de institutii, cuvinte carora li se da un sens (stilistic) special sau asupra carora vorbitorul vrea sa insiste, traducerea ori sensul unui cuvant; semnele citarii. [Var.: ghilemele, (rar) ghilimete s. f. pl.] – Din fr. guillemets.
GHIORT interj. cuvant care imita zgomotul produs de cel care bea un lichid cu inghitituri mari sau de intestinele goale. – Onomatopee.
GLOSA, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvant sau o imbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. – Din fr. gloser (dupa glosa).
GLOSAR, glosare, s. n. Lista sau colectie de cuvinte regionale, invechite sau putin cunoscute, insotite de explicatia lor, conceputa ca opera anexa ori independenta. ♦ (Inv.) Dictionar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire.
GLOSA, glose, s. f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvant dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie in care fiecare strofa, incepand de la cea de-a doua, comenteaza succesiv cate un vers din prima strofa, versul comentat repetandu-se la sfarsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducand in ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. glose, it. glossa, germ. Glosse.
GLOSOLALIE s. f. (Med.) Limbaj neinteligibil al unor bolnavi, alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. – Din fr. glossolalie.
GOGALT interj. cuvant care imita zgomotul facut de cineva care inghite repede, cu lacomie un aliment sau un lichid. – Onomatopee.
GRAFIE, grafii, s. f. Mod de redare in scris a cuvintelor; scriere. ♦ Fel specific de a scrie al cuiva; scris1. ♦ Linie specifica a unui desen, care caracterizeaza pe autorul lui. – Din fr. graphie.
GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊ Loc. adv. Intr-un grai = intr-un glas, toti deodata. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a incepe sau a se hotari sa vorbeasca. A-i pieri (sau a-si pierde) graiul = a nu mai putea sa vorbeasca (de emotie, de frica etc.), a amuti; a nu mai avea ce sa spuna. 2. Facultatea de a vorbi. ◊ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limba. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistica subordonata dialectului, caracteristica pentru o regiune mai putin intinsa; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorba, cuvant. – Din grai (derivat regresiv).
GRAMATICALIZA, pers. 3 gramaticalizeaza, vb. I. Refl. (Despre cuvinte cu sens lexical) A ajunge sa exprime o relatie gramaticala, sa capete rolul unui instrument gramatical. – Din fr. grammaticaliser.
GRAMATICA, gramatici, s. f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor si la imbinarea lor in propozitii; ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiaza aceste elemente. – Din lat. grammatica.
GRANDILOCVENTA s. f. (Livr.) Intrebuintare afectata de cuvinte sau de fraze bombastice, umflate. – Din fr. grandiloquence.
GRECISM, grecisme, s. n. cuvant, expresie sau constructie care au fost imprumutate din limba greaca, fara a fi fost asimilate. ♦ Influenta limbii (si culturii) grecesti asupra altei limbi (si culturi). – Din fr. grecisme.
GROH interj. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetele caracteristice scoase de porc. – Onomatopee.
GUIT interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul scos de porci; covit. – Onomatopee.
HA interj. 1. Exclamatie care exprima: surprindere; multumire; satisfactie (rautacioasa). 2. (Fam.) Poftim? ce? cum? ♦ Nu-i asa? n-am dreptate? 3. (Repetat) cuvant care imita rasul in hohote. – Onomatopee.
HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. cuvant care exprima un indemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzand unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) cuvant care exprima ideea unei inaintari incete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o intrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal in semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
HALEA-MALEA s. f. Numele unui joc de copii cu mingea, in care se recita aceste cuvinte.
HAM1 interj. (De obicei repetat) cuvant care imita latratul cainelui. – Onomatopee.
HAP1 interj. cuvant care imita zgomotul produs de apucarea sau de inghitirea rapida a ceva. – Onomatopee.
HAPCIU interj. cuvant care imita zgomotul produs de stranut. – Onomatopee.
HAPLOLOGIE, haplologii, s. f. (Lingv.) Suprimare prin disimilatie totala a unei silabe identice sau asemanatoare cu o silaba din acelasi cuvant sau din cuvinte invecinate. Prin haplologie, „cucoane” devine „coane”. – Din fr. haplologie.
HAT interj. cuvant care indica o miscare brusca si neasteptata, facuta pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.
HAU interj. (De obicei repetat) cuvant care imita latratul cainelui sau urletul lupului. – Onomatopee.
HA interj. 1. (De obicei repetat) cuvant care reda rasul, mai ales rasul fortat. 2. (Repetat) cuvant care reda plansul. 3. Exclamatie care exprima mirare, neincredere. 4. cuvant care exprima o afirmatie. [Var.: hi, hi interj.] – Onomatopee.
HAPAI, hapaiesc, vb. IV. Tranz. 1. A manca inghitind repede si cu zgomot. 2. (Rar) A vorbi repede si fara sir (mancand cuvintele). – Hap1 + suf. -ai.
HAR interj. 1. cuvant care imita maraitul cainilor. ◊ Expr. Ca(-i) har, ca(-i) mar sau har incoace, har incolo, se zice cand cineva se incurca in explicatii neconvingatoare, mincinoase. 2. cuvant care imita zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.
HARSTI interj. cuvant care imita zgomotul produs de frecarea sau de zgarierea suprafetei aspre a doua obiecte. ♦ cuvant care imita zgomotul produs prin spintecarea cu putere a aerului (lovind, plesnind, retezand etc. ceva). [Var.: hars, hars interj.] – Onomatopee.
HAS interj. cuvant cu care se alunga gainile sau alte pasari (de curte). [Var.: cas, haci interj.] – Onomatopee.
HAT interj. cuvant care imita zgomotul produs de o miscare brusca si rapida, cand cineva apuca, smuceste sau trage ceva. ◊ Expr. Hat in sus, hat in jos sau hat in dreapta, hat in stanga, arata sfortarile, incercarile numeroase si diverse pe care le face cineva pentru a aduce la indeplinire o actiune sau pentru a scapa dintr-o situatie neplacuta. [Var.: hat interj.] – Onomatopee.
HATA interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) cuvant care arata miscari ritmice repetate, intrerupte sau leganate. ♦ cuvant care arata o inaintare greoaie, inceata. – Formatie onomatopeica.
HEC interj. cuvant care imita sughitul. – Onomatopee.
HIAT, hiaturi, s. n. 1. Intalnire a doua vocale pronuntate succesiv in silabe diferite, acestea facand parte fie din acelasi cuvant, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauza, intrerupere, gol. [Pr.: hi-at. – Var.: hiatus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.
HIDRONIM, hidronime, s. n., adj.n. (cuvant) care denumeste o apa. – Din fr. hydronyme.
HIPERBATA, hiperbate, s. f. 1. Inversiune a ordinii naturale a cuvintelor, inversiune a topicii normale. 2. Adaos pe care il face scriitorul sau vorbitorul dupa incheierea unui enunt. – Din fr. hyperbate.
HIPERCORECT, -A, hipercorecti, -te, adj. (Lingv.; despre forme gramaticale, despre cuvinte, grafii etc.) Care este eronat din cauza ca i s-a aplicat, prin analogie, o regula lingvistica valabila pentru alte situatii; care contine o gresealaVezi nota 1 izvorataVezi nota 2 din teama de a nu gresi. – Din fr. hypercorrect.
HIPERMETRU, hipermetri, s. m. Vers antic cu o silaba suplimentara care, in rostire, se elimina inaintea cuvantului urmator, daca acesta incepe cu o vocala. – Din fr. hypermetre.
HIPOCORISTIC, -A, hipocoristici, -ce, adj. (Despre cuvinte sau despre sufixe) Care exprima mangaiere, sentimente de afectiune; dezmierdator, alintator, tandru. – Din fr. hypocoristique.
HISPANISM s. n. cuvant, expresie luata din limba spaniola; fel de a vorbi propriu limbii spaniole. – Din fr. hispanisme.
HM interj. cuvant care exprima neincredere, rezerva, nemultumire. – Onomatopee.
HODOROG1 interj. cuvant care imita zgomotul produs de caderea sau de ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul etc. [Var.: hodoronc interj.] – Onomatopee.
HOLOFRASTIC, -A, holofrastici, -ce, adj. (Despre limbi) In care o gandire, o fraza se exprima printr-un singur cuvant. – Din fr. holophrastique.
HOR interj. (Adesea repetat) cuvant care reda zgomotul produs de cel care sforaie. [Var.: horc interj.] – Onomatopee.
HORP interj. (Reg.) cuvant care imita zgomotul pe care il face cineva cand soarbe dintr-o data si repede. – Onomatopee.
HUSTI interj. 1. cuvant care sugereaza miscarea facuta de cineva sau de ceva care iese sau dispare repede, se strecoara repede undeva. 2. Strigat cu care se alunga pasarile de curte. – Onomatopee.
HUSTIULIUC interj. (Reg.) cuvant care imita zgomotul produs prin caderea unui corp greu in apa. – Onomatopee.
HUTA interj. cuvant care insoteste datul in leagan, in scranciob etc. ◊ Expr. A (se) da huta (sau de-a huta) = a (se) legana, a (se) balansa. [Var.: uta interj.] – Formatie onomatopeica.
HUZDUP interj. (Reg.) cuvant care imita caderea rapida a unui corp greu. – Onomatopee.
IA interj. 1. cuvant prin care se atrage atentia ascultatorului asupra unui indemn care i se va adresa; ian! 2. Iata! iaca1! uite! vezi! ian! ◊ Expr. Ia asa = numai asa, fara nici o intentie precisa. 3. Arata indiferenta fata de ceea ce urmeaza. 4. Introduce un raspuns. Unde te duci? – Ia, pana la colt. Cf. bg. ja.
IDEOGRAMA, ideograme, s. f. Semn grafic care noteaza un cuvant nu prin litere, ci prin desemnarea notiunii si care este folosit in unele limbi. [Pr.: -de-o-] – Din fr. ideogramme.
IDIOGLOSIE, idioglosii, s. f. (Med.) Tulburare de vorbire manifestata prin substituirea cuvintelor prin sunete fara sens. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idioglossie.
IDIOLALIE, idiolalii, s. f. (Med.) Tulburare de vorbire constand in pronuntarea neinteligibila a unor cuvinte. [Pr.: -di-o-] – Din engl. idiolalia.
IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect in mintea omeneasca sub forma unor senzatii, perceptii sau reprezentari; spec. reprezentare vizuala sau auditiva; (concr.) obiect perceput prin simturi. 2. Reproducere a unui obiect obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastica a infatisarii unei fiinte, a unui lucru, a unei scene din viata, a unui tablou din natura etc., obtinuta prin desen, pictura, sculptura etc. ♦ Reflectare artistica a realitatii prin sunete, cuvinte, culori etc., in muzica, in literatura, in arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figura obtinuta prin unirea punctelor in care se intalnesc razele de lumina sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagina, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri dupa fr. image).
IMPROPRIU, -IE, improprii, adj. 1. (Despre cuvinte, expresii etc.; adesea adverbial) Care nu este propriu, potrivit, corect sau indicat. 2. Necorespunzator, nerecomandabil, neindicat (pentru ceva). – Din fr. impropre, lat. improprius.
INCIDENT, -A, incidenti, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Intamplare neasteptata (si neplacuta) care apare in desfasurarea unei actiuni. ◊ Incident de frontiera = ciocnire armata intre fortele graniceresti a doua state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiectie (secundara si neasteptata) ridicata in cursul unui proces de una dintre parti. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze. 2. (Fiz.; in sintagma) Raza incidenta = raza de lumina care cade pe suprafata unui corp sau pe suprafata care separa doua medii. – Din fr. incident.
INDESCRIPTIBIL, -A, indescriptibili, -e, adj. Care nu poate fi descris sau exprimat in cuvinte, de nedescris. – Din fr. indescriptible.
INDEX, (1) indexuri, s. n., (2) indecsi, s. m. 1. S. n. Lista alfabetica sau pe materii pusa la sfarsitul sau la inceputul unei carti sau aparuta in volum separat, cuprinzand materiile, autorii sau cuvintele continute in ea, cu indicarea paginilor (si a volumelor) unde se gasesc; indice (5). ◊ Index bibliografic = lucrare de indrumare bibliografica, cuprinzand lista principalelor scrieri privitoare la o problema, insotita uneori de adnotari asupra continutului lor. ◊ Expr. A pune la index = a) a trece o carte in lista cartilor interzise; b) fig. (fam.) a socoti, a trata pe cineva ca nedemn, nevrednic sau primejdios. 2. S. m. Degetul aratator. [Acc. si: (2) index] – Din lat., fr. index.
INDEXA, indexez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A intocmi un index (1). 2. A introduce un cuvant, un autor etc. intr-un index (1). 3. (Economie) A corela variatiile unei valori cu valoarea elementului de referinta. ♦ Spec. A corela salariile cu nivelul preturilor. – Din fr. indexer.
INDEXAT, -A, indexati, -te, adj. 1. (Despre cuvinte, autori etc.) Care a fost introdus intr-un index. 2. (Despre salarii) Care a fost corelat cu nivelul cresterii preturilor. – V. indexa.
INDIRECT, -A, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; in sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gandurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie, caracterizat prin prezenta in numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care indeplineste in fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; in sintagma) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; in sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.
INEFABIL, -A, inefabili, -e, adj. (Livr.) Care nu poate fi exprimat in cuvinte; inexprimabil. – Din fr. ineffable, lat. ineffabilis.
INEXPRIMABIL, -A, inexprimabili, -e, adj. Care nu poate fi redat prin cuvinte; de nespus; indicibil, neexprimabil, inefabil. – Din fr. inexprimable.
INFIX, infixe, s. n. Element fonetic (de obicei consoana) care se insereaza in radacina unui cuvant si are o valoare morfologica. – Din fr. infixe.
INGAMBAMENT, ingambamente, s. n. Procedeu poetic cerut de necesitati prozodice sau de dorinta de a scoate in relief anumite cuvinte, care consta in trecerea unei parti de fraza ori propozitie sau a unor cuvinte dintr-un vers in versul urmator. – Cf. fr. enjambement.
INITIAL, -A, initiali, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care este la inceput, de la inceput; incepator. 2. S. f. Litera cu care se incepe un cuvant. ♦ Abreviere a prenumelui (si a numelui) unei persoane, formata din initiale (2). [Pr.: -ti-al] – Din fr. initial.
INJURIE, injurii, s. f. 1. Infractiune care consta in atingerea adusa onoarei sau reputatiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare; insulta, jignire (grava), invectiva. 2. (Rar) Actiune cu efect vatamator. – Din lat. injuria. Cf. fr. injure.
INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (In sintagmele) Instrument gramatical = cuvant cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate intrebuinta singur in vorbire, ci numai impreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimand raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.
INSULTA, insulte, s. f. cuvant sau fapta injurioasa la adresa cuiva; ofensa, jignire, injurie. – Din fr. insulte.
INTERPOLA, interpolez, vb. I. Tranz. 1. A introduce, a intercala intr-un text cuvinte sau fraze care nu apartin originalului, pentru a-l explica, a-l completa etc. 2. (Mat.) A intercala intr-un sir de valori cunoscute una sau mai multe marimi determinate sau estimate. – Din fr. interpoler, lat. interpolare.
INTERPOLAT, -A, interpolati, -te, adj. (Despre pasaje, capitole, cuvinte) Intercalat, inserat (intr-un text). ♦ (Despre un text) In care au fost introduse interpolari. – V. interpola.
INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A veni intre..., a veni la mijloc, a intra in actiune; spec. a lua cuvantul, a intra in vorba. ♦ A se amesteca spre a mijloci o impacare, o intelegere etc., a face un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se intampla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.
INTONA, intonez. vb. I. Tranz. 1. A canta inceputul unui cantec, a da tonul pentru inceperea unui cantec; p. gener. a executa un cantec; a canta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvant, o fraza. [Var.: (pop.) intona vb. I] – Din it. intonare.
INVARIABIL, -A, invariabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu este variabil, care nu se schimba; neschimbator, nevariabil, constant, fix, neschimbat. ♦ Spec. (Gram.; despre cuvinte) Care este lipsit de flexiune; neflexibil. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. invariable.
INVERSIUNE, inversiuni s. f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obisnuite a anumitor cuvinte in fraza (pentru a obtine efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozitiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Asezare a organelor intr-o pozitie inversa fata de cea normala. ◊ Inversiune s*****a = h*************e. 2. Procedeu de transformare directa a unui negativ fotografic in pozitiv. 3. (In sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei in glucoza prin hidroliza. [Pr.: -si-u-. – Var.: inversie s. f.] – Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.
IODIZARE, iodizari, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot inaintea unei vocale anterioare la inceput de cuvant sau de silaba; iotacizare, iotacism (2). – V. iodiza.
IOTACISM s. n. (Fon.) 1. Evolutie a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot inaintea unei vocale anterioare la inceput de cuvant sau de silaba; iotacizare. – Din fr. iotacisme.
IOTACIZARE, iotacizari, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot inaintea unei vocale anterioare la inceput de cuvant sau de silaba; iodizare, iotacism (2). – V. iotaciza.
IUSTI interj. (Reg.) cuvant care imita sunetul produs de plesnitura biciului. – Onomatopee.
IZOLANT, -A, izolanti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat, m.) Care izoleaza (2), care are proprietatea de a izola. 2. (In sintagma) Limba izolanta = limba care nu are afixe si in care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. – Din fr. isolant.
IZOMORFISM s. n. 1. Relatie, corespondenta intre doua obiecte, fenomene etc. care au aceeasi structura; identitate de structura. 2. Proprietate a substantelor cu compozitie chimica diferita, dar cu structura inrudita, de a se prezenta in aceleasi forme structurale cristalografice; izomorfie. 3. Termen intrebuintat de unii lingvisti structuralisti pentru a denumi paralelismul de structura dintre silaba, cuvant si propozitie sau fraza. – Din fr. isomorphisme.
II interj. (Pop. si fam.) cuvant folosit pentru a exprima o aprobare, un consimtamant; da. – Onomatopee.
IMBALA, imbalez, vb. I. Tranz. A umple de bale; a umezi cu saliva; spec. a m**a cu saliva firul de tors in timpul torsului manual. ♦ Fig. A folosi cuvinte vulgare (la adresa cuiva). – In + bale.
IMBALAT, -A, imbalati, -te, adj. Plin de bale; m***t cu saliva. ♦ Fig. (Despre cuvinte, expresii) Trivial. – V. imbala.
IMPLETICI, impleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioare) A se lovi, a se impiedica unul de altul in mers; (despre oameni) a merge clatinandu-se, impiedicandu-se. ♦ P. a**l. (Despre limba) A se incurca in timpul vorbitului; (despre oameni) a articula greu cuvintele. 2. A se amesteca, a se incurca, a se incalci. ♦ Tranz. si refl. A (se) incolaci. [Var.: (reg.) impleteci vb. IV] – Et. nec.
IMPRUMUT, imprumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) imprumuta; (concr.) obiect sau suma de bani imprumutata. ◊ Loc. adj. De imprumut = care este imprumutat. ◊ Expr. A fi ca de imprumut sau aparea de imprumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu imprumut = a imprumuta (1). 2. cuvant, constructie lexicala etc. luata din alta limba. Imprumut lingvistic. – Lat. in promutuum.
IMPRUMUTA, imprumut, vb. I. Tranz. si refl.1. A da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmeaza sa fie restituit. 2. A adopta cuvinte, obiceiuri etc.; p. ext. a imita. – Lat. *impromutare sau din imprumut.
IMPRUMUTAT, -A, imprumutati, -te, adj. Care este luat sau dat cu imprumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din alta limba sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. imprumuta.
INDRUGA, indrug, vb. I. Tranz. 1. A toarce lana sau canepa in fire groase si putin rasucite, necesare pentru anumite tesaturi; p. ext. a toarce grosolan si in graba. 2. (Fam.) A pronunta nedeslusit cuvintele, a ingaima; a exprima prost ceva; a fi fara sir la vorba; p. ext. a vorbi fara rost, nimicuri. ◊ Expr. A indruga (la) verzi si uscate = a insira, a spune fleacuri, minciuni, vrute si nevrute. ♦ (Rar) A face ceva in pripa; a injgheba. – In + druga.
INFATISA, infatisez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) prezenta; a (se) arata. ♦ Tranz. A descrie ceva sau pe cineva cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc.; a zugravi, a reprezenta. 2. Refl. A-si imagina, a-si inchipui. [Var.: (reg.) infatosa vb. I] – In + fatis.
INFRUNTA, infrunt, vb. I. Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de fata cu altii; a certa, a ocari. 2. A tine piept, a da piept, a rezista cu curaj (in fata unei primejdii). ♦ Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. – Lat. *infrontare (< frons).
INJURA, injur, vb. I. Tranz., intranz. si refl., recipr. A spune cuvinte injurioase sau de ocara la adresa cuiva; a (se) sudui. – Lat. injuriare.
INSEMNA, insemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ◊ Expr. A insemna cu fierul rosu = a infiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o insemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit inteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit inteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: insemnez] – Lat. insignare sau in + semn.
INTORS2, -OARSA, intorsi, -oarse, adj. 1. Revenit la locul de plecare. ◊ Expr. A face (sau a apuca) cale(a) intoarsa = a se intoarce din drum. A merge pana la calea intoarsa = a nu merge departe, si a reveni la locul de plecare. 2. (Despre obiecte) Rasucit, incovoiat, stramb. 3. (Pop.) Juganit, castrat. 4. Fig. (Rar, despre persoane sau despre firea, caracterul lor) Sucit, ciudat. ◊ (Fam.; si in loc. adj. intors pe dos) Profund nemultumit, foarte suparat, tulburat; bosumflat. 5. Fig. (Rar, despre cuvinte sau despre vorbire) Mestesugit. – V. intoarce.
INTORSATURA, intorsaturi, s. f. 1. Cotitura, curba (a unui drum, a unei ape); Intorsura (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esentiala in mersul, in dezvoltarea unei intamplari; curs nou, infatisare noua. 2. Fig. (Rar) Intorsura (2). 3. Fig. Fel de a aseza cuvintele, propozitiile intr-o fraza. – Intors2 + suf. -atura.
JAP interj. cuvant care imita zgomotul produs de o lovitura data cu repeziciune; jnap. – Onomatopee.
JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflecta dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei imprumutate din alte limbi. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.
JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflecta fie dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendinta de a folosi termeni specifici profesiunilor respective si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei imprumutate din alte limbi, sau a celor de ingusta specialitate. 2. (Inv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.
JART interj. cuvant care imita zgomotul produs de o palma data cuiva. – Onomatopee.
JONCTIUNE, jonctiuni, s. f. Legatura, unire; (concr.) locul unde se realizeaza legatura, unirea unor parti, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zona de contact intre doua regiuni cu mecanisme diferite de conductie ale unui semiconductor, intre doi semiconductori sau intre un metal si un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propozitii sau fraze, care consta in legarea lor prin cuvinte ajutatoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizeaza legatura dintre flancurile dispozitivelor de lupta a doua unitati militare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. jonction.
JONGLA, jonglez, vb. I. Intranz. A arunca in aer si a prinde cu repeziciune si cu abilitate mai multe obiecte unul dupa altul. ♦ Fig. A folosi prompt si cu abilitate idei, cuvinte etc. – Din fr. jongler.
JONGLERIE, jonglerii, s. f. 1. Indeletnicirea jonglerului; arta de a jongla. ♦ (Concr.) Figura, numar executat de un jongler. 2. Fig. Abilitate si promptitudine in folosirea cuvintelor, expunerea ideilor. ♦ Masinatie, uneltire, intriga. – Din fr. jonglerie.
JUXTAPUNERE, juxtapuneri, s. f. Actiunea de a juxtapune si rezultatul ei; alaturare, juxtapozitie. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcatuitoare ale unei propozitii sau fraze, care consta in simpla lor alaturare, fara ajutorul vreunui cuvant de legatura; parataxa. – V. juxtapune.
KILOcuvant, kilocuvinte, s. n. (Inform.) Multiplu al cuvantului egal cu 1024 de cuvinte. [Abreviat: kcuv.] – Kilo2- + cuvant.
MAC1 interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul ratelor. – Onomatopee.
MACARONIC, -A, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiaza si satirizeaza pedantismul moravurilor cavaleresti, amestecand cuvintele si formele limbii nationale cu cuvinte latinesti, latinizante sau cu alte cuvinte straine. – Din fr. macaronique. Cf. it. maccheronico.
MACARONISM s. n. 1. Miscare literara din sec. XVI-XVII care parodia si satiriza pedantismul moravurilor cavaleresti intr-un stil burlesc plin de cuvinte latine si latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizeaza macaronismul. 3. Apartenenta la macaronism. – Din fr. macaronisme.
MEDIAL, -A, mediali, -e, adj. Median. ♦ Spec. (Despre sunete, rar despre litere) Care se afla in interiorul cuvantului. ♦ (Despre vocale) Care se articuleaza in partea de mijloc a cavitatii bucale; central. [Pr.: -di-al] – Din fr. medial, lat. medialis.
NUANTA, nuante, s. f. 1. Fiecare dintre varietatile unei culori, determinata de compozitia sa cromatica. ♦ P. gener. Culoare. 2. Fig. Diferenta foarte mica intre aspecte sau lucruri de acelasi gen; varietate de manifestare a unei actiuni, a unui sunet, a unei senzatii etc. ♦ Aspect usor deosebit al sensului de baza al unui cuvant. ♦ Ceea ce se adauga esentialului, modificandu-l usor; caracter, nota particulara. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuance.
ONOMATOPEE, onomatopee, s. f. cuvant care, prin elementele lui sonore, imita sunete, zgomote etc. din natura; cuvant imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. si onomatopei] – Din fr. onomatopee.
ONOMATOPEIC, -A, onomatopeici, -ce, adj. (Despre cuvinte, fraze, versuri etc.) Cu caracter de onomatopee, format din onomatopee; imitativ, onomatopoetic. [Pr.: -pe-ic] – Din fr. onomatopeique.
ORAC interj. (Reg.; de obicei repetat) cuvant care reda strigatul broastelor. – Onomatopee.
PARADIGMA, paradigme, s. f. 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvant. ♦ Tablou al formelor unui cuvant, dat ca model pentru flexiunea unei parti de vorbire sau a unei clase din cadrul unei parti de vorbire. 2. (Inv.) Exemplu, model; pilda; invatatura. – Din lat. paradigma, ngr. paradigma.
PAL interj. (Adesea repetat) cuvant care imita bataia de aripi a pasarilor; fal. – Onomatopee.
PAS1 interj. (De obicei repetat) cuvant care reda zgomotul usor produs de pasii cuiva, de mersul in varful picioarelor etc. – Onomatopee.
PEIORATIV, -A, peiorativi, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, afirmatii etc.) Care are sens defavorabil; depreciativ, dispretuitor; (despre sensul cuvintelor, al contextelor etc.) defavorabil, depreciativ; (despre afixe) care da un sens depreciativ cuvantului la care se ataseaza. [Pr.: pe-io-. – Var.: pejorativ, -a, adj.] – Din fr. pejoratif.
PIS1 interj. (Rar; mai ales repetat) cuvant care imita sunetul produs de soaptele spuse la urechea cuiva. [Var.: pas interj.] – Onomatopee.
POLISEMANTIC, -A, polisemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte, unitati frazeologice) Care are mai multe sensuri. – Din fr. polysemantique.
POLISEMIE s. f. Insusire a unor cuvinte sau unitati frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysemie.
QUOLIBET s. n. (Livr.) Joc de cuvinte rautacios sau glumet. [Pr.: cvo-] – Din fr. quolibet.
REBARBATIV, -A, rebarbativi, -e, adj. Cu aspect respingator, aspru, urat. ♦ cuvant rebarbativ = cuvant neintegrabil intr-o limba. ♦ Care se impotriveste la ceva; refractar. – Din fr. rebarbatif.
REDUNDANTA, redundante, s. f. Surplus de informatie transmis fata de strictul necesar si care asigura exactitatea transmiterii informatiei in telecomunicatii. ♦ Abundenta inutila de expresii, de cuvinte sau de imagini in formularea unei idei. [Var.: redondanta s. f.] – Din engl. redundance, fr. redondance.
ROTACISM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care consta in transformarea unei consoane intervocalice in „r”. 2. Transformarea, in limba romana, a lui „n” intervocalic in „r”, la cuvintele mostenite din limba latina. – Din. fr. rhotacisme.
RUSISM, rusisme, s. n. cuvant sau expresie imprumutata din limba rusa (si neasimilata) – Rus + suf. -ism.
S2 interj. (De obicei prelungit) cuvant folosit pentru a-i cere cuiva sa taca, sa pastreze tacere. – Onomatopee.
SPIS, spisuri, s. n. Pata neagra care apare uneori la tipar intre cuvinte. – Din germ. Spiess.
TABU, tabuuri, s. n. Interdictie cu caracter religios, in anumite societati primitive, aplicata la ceea ce este considerat sacru; interdictie rituala; fig. persoana, lucru despre care nu se discuta de teama, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvant si de inlocuire a lui cu un altul, din superstitie sau din pudoare; interdictie de limbaj. – Din fr. tabou.
TING interj. (Repetat) cuvant care imita sunetul clopoteilor sau al talangii. – Onomatopee.
TAC interj. cuvant care imita un tacanit sau zgomotul produs la taierea unui material (cu foarfecele). ◊ Loc. adv. Tac-pac = repede, cat ai clipi din ochi. – Onomatopee.
TAH interj. (Rar; repetat) cuvant care imita latratul cainelui; ham1. – Onomatopee.
TANC1 interj. (Adesea repetat) cuvant care reda un zgomot ascutit, metalic. – Onomatopee.
TAR1 interj. cuvant care imita zgomotul intermitent produs de greier si de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurand de undeva. [Var.: tarc interj.] – Onomatopee.
TIBA interj. (Reg.) cuvant cu care se alunga cainii. – Cf. ucr. ciba.
TIT interj. cuvant care reda chitaitul soarecelui. ◊ Expr. Nici tit = nici un cuvant, nici carc, nici pis. – Onomatopee.
TIU1 interj. (Adesea repetat) 1. cuvant care imita un sunet prelung, ascutit, cu rezonanta metalica. 2. Exclamatie cu care se indeamna caii la mers. – Onomatopee.
TIVLIC interj. (Pop.) cuvant care imita zgomotul produs de un zavor sau de o clanta trase brusc si cu putere. – Onomatopee.
TOC interj. (Fam.) cuvant care imita zgomotul produs de un sarut sau de supt. – Onomatopee.
TOP interj. 1. Exclamatie care insoteste o saritura, o miscare brusca sau (rar) care sugereaza o cadere. 2. Exclamatie care se rosteste la sosirea cuiva sau la interventia neasteptata a cuiva. ♦ cuvant care exprima o schimbare subita de atitudine, de situatie. [Var.: tup, tupa interj.] – Onomatopee.
TUSTI interj. cuvant care sugereaza miscarea brusca si precipitata a unei fiinte care sare, care tasneste (de) undeva. [Var.: tasti, tast interj.] – Onomatopee.
U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamatie care exprima surpriza, indignarea, regretul sau care constituie o avertizare (asupra unui pericol). 2. (Insotit de „iu”) Strigat (de voie buna) care insoteste chiuiturile. 3. cuvant care imita urletul unor animale (mai ales al lupului). – Onomatopee.
UHU interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul bufnitei. [Acc. si uhu] – Onomatopee.
UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care il determina denumeste obiectul neindividualizat in discutie) Un prieten. ◊ (Accentueaza notiunea exprimata de substantiv) O bucurie se vestea in ochii ei. ◊ (Da sens general substantivului) Un artist, fie si mai genial decat Paganini. ♦ (Inaintea unui nume propriu sugereaza o comparatie) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se parea ca vad un Platon. ♦ (Da valoare substantivala unor cuvinte pe care le preceda) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.
URATURA, uraturi, s. f. cuvant sau formula de urare la adresa cuiva. ♦ Text recitat de colindatori cand umbla cu uratul1. – Ura2 + suf. -atura.
URLUP interj. cuvant care imita sunetele caracteristice scoase de porumbei sau de alte pasari. – Onomatopee.
US interj. cuvant cu care se alunga pasarile. – Onomatopee.
UZA, uzez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) strica, a (se) toci (prin intrebuintare indelungata). ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se consuma, a se epuiza. ♦ Refl. Fig. (Despre cuvinte, constructii, figuri de stil) A-si pierde valoarea expresiva (prin deasa intrebuintare). 2. Intranz. A face uz de...; a se folosi de..., a intrebuinta. – Din fr. user.
VAI interj. cuvant care exteriorizeaza sentimente (intense) de: a) durere, suferinta, deprimare, deznadejde; b) compatimire, mila, regret, necaz, ciuda; c) bucurie, placere, admiratie, entuziasm; d) nerabdare; e) surpriza. ♦ Loc. adj. si adv. (Substantivizat) Ca vai de lume = (care se afla) intr-o stare foarte rea, in ultimul grad; (care este) foarte rau, foarte prost. ♦ (Substantivat, n.) Tanguire, planset, strigat jalnic; p. ext. suferinta, durere. ♦ Expr. A fi vai (si amar) de = a fi rau de cineva, a se afla intr-o situatie grea, jalnica. Cu chiu, cu vai sau cu chiu si vai = cu mare greutate, dupa multa osteneala; abia-abia. – Cf. lat. vae.
VARIABIL, -A, variabili, -e, adj. Care variaza; susceptibil de a se schimba; schimbator. ◊ (Mat.) Cantitati (sau marimi) variabile = cantitati (sau marimi) susceptibile de a-si schimba valoarea fata de altele, care raman constante. ♦ (Mat.; substantivat, f.) Cantitate care ia succesiv diferite valori (in cursul unui calcul); p. gener. cantitate, element etc. care variaza. ♦ (Despre cuvinte) care are forme diferite, care isi schimba terminatia. [Pr.: -ri-a] – Din fr. variable, lat. variabilis.
VAITA, vait, vb. I. Refl. A scoate vaiete, a geme de durere, de jale; a se tangui, a se lamenta, a se vaiera. ♦ (Despre animale) A scoate sunete sinistre, lugubre. ♦ Tranz. A plange, a compatimi pe cineva. ♦ Refl. A-si exprima (in cuvinte) necazul, nemultumirea, durerea. [Var.: vaieta vb. I] – Din vai.
VAJ interj. cuvant care imita zgomotul caracteristic produs de vant, de curgerea navalnica a unei ape, de miscarea unui corp care strabate cu viteza un spatiu etc. – Onomatopee.
VARSTI interj. cuvant care reda zgomotul produs de un animal cand tasneste dintr-un loc. – Onomatopee.
VICLEAN, -A, vicleni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se poarta, vorbeste fara sinceritate, ascunzandu-si adevaratele intentii (reprobabile); fatarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) siret, smecher, istet. 2. (Pop.) Rau, crud, neindurator, hain. 3. (Inv.) Care isi calca credinta sau cuvantul; necredincios; tradator. ♦ (Rar) Care nu crede in invataturile religiei crestine; pagan. ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, d**c. [Var.: (inv.) hiclean, -a adj.] – Din magh. hitlen.
VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite in mod efectiv de cineva in exprimare si care variaza de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le inteleg, dar nu le utilizeaza (decat accidental). Vocabular de baza (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Inv.) Dictionar, de obicei de proportii mici; lexic, glosar. [Var.: (inv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.
VOCABULA, vocabule, s. f. (Livr.) cuvant, vorba. – Din fr. vocable, lat. vocabulum.
VOCALIZA, vocalize, s. f. 1. Executare a unui text muzical vocal (cu caracter de exercitiu) prin inlocuirea denumirii notelor cu vocale, de preferinta a sau o. 2. Piesa muzicala fara cuvinte, uneori cu caracter de virtuozitate. – Din fr. vocalise.
X s. m. invar. A douazeci si noua litera a alfabetului limbii romane; sunet notat cu aceasta litera, care reda pe cs (la inceputul cuvintelor sau in cuvinte ca „explozie”, „expozitie” etc.) sau pe gz (in cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru numarul 10 in sistemul roman de scriere a numerelor. ♦ (Fiz.; in sintagma) Radiatie (sau raze) X = radiatie de natura electromagnetica de mica lungime de unda, care impresioneaza (2) placa fotografica. [Pr.: ics].
ZAHARISIT, -A, zaharisiti, -te, adj. 1. (Despre dulceturi, miere etc.) Care s-a ingrosat prin cristalizarea zaharurilor continute. ◊ Fructe zaharisite = fructe conservate prin fierbere in sirop de zahar. 2. Fig. (Fam.; despre oameni) Care si-a pierdut vigoarea, energia, vioiciunea gandirii; ramolit. ♦ (despre cuvinte, expresii, ton etc.) Mieros, dulceag, siropos. – V. zaharisi.
ZAPA interj. (Rar; repetat) cuvant care imita latratul cainelui. [Var.: zap interj.] – Onomatopee.
ZANG interj. cuvant care imita sunetul clopotului sau al unui metal lovit. – Onomatopee.
ZBAR interj. cuvant care imita sunetul produs de zborul pasarilor sau al insectelor, de v******a unei coarde, a unui motor etc. – Onomatopee.
ZBARN interj. cuvant care imita sunetul produs de zborul insectelor, de v******a unei coarde etc. ♦ (Substantivat, n.) Zbarnait. – Onomatopee.
ZBUGHI1 interj. cuvant care indica o saritura peste un obstacol sau fuga brusca si neasteptata dintr-un loc. [Var.: zbughia interj.] – Et. nec.
ZDRANG interj. cuvant care imita zgomotul produs de ciocnirea sau de caderea obiectelor de metal, de spargerea obiectelor de sticla etc.; foflenchi. [Var.: zdranc, zdranca interj.] – Onomatopee.
ZDRONC interj. cuvant care reda zgomotul produs de izbirea, ciocnirea sau caderea unor obiecte de metal. [Var.: zdronca interj.] – Onomatopee.
ZDUP interj., s. n. 1. Interj. cuvant care imita zgomotul unei caderi precipitate sau al unor pasi grei, apasati. 2. S. n. (Fam.) Inchisoare. – Onomatopee.
ZEXE interj. (Arg.) 1. cuvant prin care se atrage atentia cuiva asupra unei primejdii iminente; atentie! 2. Termen prin care cineva isi exprima dispretul fata de o afirmatie pe care o socoteste lipsita de temei; fleacuri! prostii! – Et. nec.
ZICERE, ziceri, s. f. Actiunea de a zice si rezultatul ei; ceea ce se exprima prin cuvinte; comunicare de orice fel; cuvant, vorba, vorbire. ♦ Expresie, zicatoare, zicala. – V. zice.
ZUGRAVI, zugravesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi peretii unei cladiri sau ai unei incaperi cu o solutie apoasa de var amestecata cu huma (si cu diversi coloranti), uneori si cu desene care imita tapetul. 2. Tranz. (Rar) A picta. ♦ A desena. ♦ A scrie (caligrafic). 3. Refl. si tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) proiecta, a (se) reflecta. ♦ Refl. (Despre stari psihice) A se imprima, a se reflecta, a se exterioriza pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A infatisa prin cuvinte, a reda, a descrie, a prezenta. – Din zugrav.
ZUM interj. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetele caracteristice produse de unele insecte in zbor. – Onomatopee.
ZUP interj. cuvant care reda zgomotul unei miscari precipitate, al unei sarituri sau al unei caderi subite. – Onomatopee.
ZUR interj. (Adesea cu „r” prelungit) cuvant care reda zornaitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau rostogolirea unor obiecte mici. [Var.: zor interj.] – Onomatopee.
ZVAC interj. cuvant care sugereaza o miscare brusca, precipitata, o saritura; tasti. – Onomatopee.
ZVAR interj. (Adesea cu „r” prelungit) cuvant care reda zgomotul produs de un lucru aruncat cu putere sau care zboara repede prin aer. [Var.: zvr interj.] – Onomatopee.
MAGHIARIZA, maghiarizez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) asimila cu populatia de limba maghiara. 2. Tranz. A modifica un cuvant, o expresie etc. dupa structura limbii maghiare. – Maghiar + suf. -iza.
MAJUSCUL, -A, majusculi, -e, s. f., adj. (Litera sau caracter de litera) care se foloseste pentru a scrie initiala numelor proprii si ale cuvintelor cu care incepe o fraza, pentru a individualiza un cuvant intr-un text etc. si care difera de celelalte prin forma si marime; (litera) mare. – Din fr. majuscule.
APOZITIE, apozitii, s. f. 1. (Gram.) Atribut care se afla pe acelasi plan cu cuvantul determinat (de obicei in cazul nominativ). 2. (Med.) Depunere de celuloza in membrana celulei. – Din fr. apposition, lat. appositio, -onis.
ARHAIC, -A, arhaici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. Care apartine sau este caracteristic unor vremuri extrem de indepartate din trecut. ♦ (Despre cuvinte, expresii, constructii etc.) Foarte vechi, iesit de mult din uz. 2. S. n. Cea mai veche era geologica. ♦ (Adjectival) Care apartine arhaicului (2), privitor la arhaic. Roci arhaice. [Pr.: -ha-ic] – Din fr. archaique.
ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisa (de proportii mai reduse) cu caracter publicistic, pe o tema politica, economica, stiintifica etc. ◊ Articol de fond = articol care exprima punctul de vedere al redactiei unei publicatii periodice in cele mai importante probleme ale actualitatii. Articol-program = articol care cuprinde conceptia generala si programul de activitate al unei publicatii periodice la inceputul aparitiei sale. 2. Diviziune intr-un document oficial, marcata de obicei printr-un numar de ordine sau printr-o litera. ♦ Diviziune intr-un buget, intr-un plan financiar etc., care contine denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde in comert. 4. Parte de vorbire flexibila care individualizeaza substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte parti de vorbire si care marcheaza diverse functii gramaticale ale cuvintelor pe care le insoteste. – Din fr. article, lat. articulus.
ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A pronunta, a rosti un sunet, un cuvant cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adauga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulatii. – Din fr. articuler, lat. articulare.
MINCINOS, -OASA, mincinosi, -oase, adj. 1. (Adesea substantivat), Care este inclinat sa spuna minciuni; care spune minciuni, care minte; care nu se tine de cuvant. 2. Fals, neadevarat, neintemeiat. ♦ (Fig.) Amagitor, inselator; himeric. – Minciuna + suf. -os.
MINUSCUL, -A, minusculi, -e, adj., s. f. 1. Adj. De dimensiuni (foarte) reduse, (foarte) mic, infim; miniatural. 2. Adj., s. f. (Litera) mica, de rand, folosita in mod obisnuit in interiorul cuvintelor. – Din lat. minusculus, fr. minuscule.
MONOVERB, monoverbe, s. n. Joc distractiv care consta in a reprezenta un cuvant prin litere combinate intre ele sau prin figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. – Din it. monoverbo.
VENTRILOC, -A, ventriloci, -ce s. m. si f. Persoana care poate rosti cuvintele fara a misca buzele si fara a deschide gura, dand impresia ca vorbeste din abdomen. [Var.: ventrilog, -a s. m. si f.] – Din fr. ventriloque.
VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire care exprima o actiune sau o stare si care se caracterizeaza prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvant. – Din fr. verbe, lat. verbum.
VORBIRE, vorbiri, s. f. 1. Actiunea de a vorbi si rezultatul ei; folosire a limbii in procesul de comunicare intre membrii unei anumite colectivitati; vorbit1. ♦ Limbaj. ◊ Vorbire sintetica = vorbire generata de un sintetizator de vorbire. ♦ Fel de a vorbi, mod de a se exprima. 2. Limba, grai. 3. (Inv.), cuvant; mentiune. – V. vorbi.
MAT1 s. n. Situatie in cadrul unei partide de sah in care regele uneia dintre parti, fiind atacat, este pus in imposibilitate de a mai fi aparat, determinandu-se astfel sfarsitul partidei. ◊ Expr. A face (pe cineva) mat = a invinge (categoric) pe cineva (intr-o lupta, intr-o disputa etc.) ♦ (Cu valoare de interjectie) cuvant cu care se anunta aceasta situatie in cursul jocului. – Din fr. mat, germ. Matt.
CLING interj. cuvant care imita sunetul clopoteilor sau al zurgalailor. ♦ cuvant care imita zgomotul produs de vibrarea sau de ciocnirea unor obiecte de metal sau de sticla. [Var.: clinc interj.] – Onomatopee.
MAI interj. (Fam.) 1. cuvant de adresare catre una sau mai multe persoane de s*x masculin, mai rar feminin, care marcheaza intre vorbitori un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior; ba. 2. cuvant folosit pentru a exprima admiratie; mirare, nedumerire; neincredere; nemultumire; ironie. [Var.: ma interj.] – Et. nec.
DENATURA, denaturez, vb. I. Tranz. 1. A schimba (intentionat) intelesul, natura sau caracterul unor cuvinte, al unor idei etc.; a deforma, a altera, a falsifica. 2. A adauga unui produs o substanta straina, spre a-l face impropriu scopurilor pentru care a fost destinat initial. – Din fr. denaturer.
MARE interj. (Pop.) 1. cuvant care exprima: mirare; curiozitate; nedumerire; surprindere, uimire; admiratie etc. 2. Termen de adresare: Mai, bre. ♦ cuvant prin care se subliniaza o relatare, o afirmatie. [Var.: mari interj.] – Cf. alb. more, ngr. more „prost, nebun”.
CONTEXT, contexte, s. n. 1. Fragment dintr-o scriere in cadrul caruia se gaseste un cuvant, o expresie, un pasaj etc. interesant. ♦ Text, cuprins. 2. Fig. Conjunctura, situatie specifica, circumstanta, stare de lucruri intr-un anumit moment. – Din fr. contexte.
COORDONARE, coordonari, s. f. 1. Actiunea de a coordona si rezultatul ei. 2. Relatie stabilita, in cadrul unei enuntari, intre cuvinte, constructii si propozitii care stau pe acelasi plan, fara ca unul dintre elemente sa depinda din punct de vedere gramatical de celalalt. [Pr.: co-or-] – V. coordona.
DESINENTA, desinente, s. f. Element morfologic care, adaugat la tema unui cuvant, exprima in flexiunea nominala cazul, numarul (la adjectiv si genul), iar in flexiunea verbala persoana, numarul (si diateza). – Din fr. desinence.
BONG interj. cuvant care imita un sunet adanc si prelungit ca un ecou. – Onomatopee.
ELOCUTIUNE, elocutiuni, s. f. 1. Mod de a se exprima gandirea prin cuvinte. ♦ Alegerea si asezarea cuvintelor intr-un discurs. 2. Parte a retoricii care trateaza despre stilul unui discurs. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. elocution, lat. elocutio, -onis.
ELOGIA, elogiez, vb. I. Tranz. A aduce elogii, a lauda (in cuvinte entuziaste), a preamari. [Pr.: -gi-a] – Din fr. elogier.
DEZARTICULAT, -A, dezarticulati, -te, adj. 1. (Despre oase) Iesit, sarit din articulatii; dislocat. 2. Fig. Incapabil de miscari coordonate; (despre miscari) care arata, tradeaza lipsa de coordonare; dezordonat. 3. (Despre membre sau parti ale lor) Amputat la nivelul unei articulatii. 4. (Rar; despre cuvinte si despre sunetele vorbirii) Rau articulat, pronuntat neclar. – V. dezarticula.
EXCLAMATIE, exclamatii, s. f. cuvant, propozitie sau fraza rostita cu un ton ridicat (si prelungit), pentru a exprima o stare afectiva puternica; strigat, exclamare. – Din fr. exclamation, lat. exclamatio.
EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Constructie concisa care exprima, de obicei in mod figurat, o idee. ♦ cuvant. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimica etc. ♦ Infatisare care reflecta starea sufleteasca a omului; reflectarea starii interioare a cuiva (in privire, figura). 3. Grup de numere, litere etc. legate intre ele prin simboluri de operatii matematice (adunare, inmultire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.
EXPRESIV, -A, expresivi, -e, adj. (Despre cuvinte, gesturi etc.) Care arata ceva in mod viu, plastic, elocvent, graitor, sugestiv. ♦ (Despre opere de arta) Care evoca in imagini vii. ♦ (Despre ochi, fata etc.) Care reflecta in mod pregnant, cu putere stari interioare. – Din fr. expressif.
EXPUNE, expun, vb. III. 1. Tranz. A prezenta, a reda prin cuvinte, a face cunoscut; a relata; a explica. 2. Tranz. A aseza la vedere; a arata. ♦ (Urmat de determinari introduse prin prep. „la”) A aseza un obiect, un material etc. in asa fel incat sa se poata exercita asupra lui o actiune, o influenta etc. 3. Tranz. si refl. A pune sau a se afla intr-o situatie periculoasa. 4. Tranz. A supune actiunii luminii un film, o placa fotografica etc. pentru a obtine un cliseu, o fotografie etc. – Din lat. exponere (dupa pune).
FAS1 interj. (Adesea repetat) cuvant care imita zgomotul produs de miscarea frunzelor, a hartiei etc. – Onomatopee.
FELICITA, felicit, vb. I. Tranz. A adresa cuiva cuvinte de lauda pentru un succes obtinut; a exprima cuiva urari de fericire cu prilejul unui eveniment important, al unei aniversari etc., a gratula. ♦ (Fam.) A se socoti multumit, satisfacut, fericit (pentru rezultatul obtinut, pentru atitudinea avuta etc.). [Var.: (inv.) fericita vb. I.] – Din fr. feliciter.
FLEXIONA, flexionez, vb. I. (Rar) 1. Refl. A se incovoia, a se indoi. 2. Tranz. A schimba terminatiile cuvintelor dupa gen, numar, caz si persoana. [Pr.: -xi-o-] – Din flexiune.
FORMULA, formulez, vb. I. Tranz. A da o forma precisa unui gand, unei idei, unei hotarari etc., a exprima prin cuvinte. – Din fr. formuler.
FRANTUZI, frantuzesc, vb. IV. Refl. (Inv. si fam.) A imita servil obiceiurile franceze, a intrebuinta in mod nejustificat cuvinte si expresii franceze. ♦ Tranz. A introduce, fara necesitate, in limba cuvinte si expresii franceze. – Din frantuz.
LAUDA, laud, vb. I. Tranz. A exprima prin cuvinte pretuirea, stima fata de cineva sau ceva; a aduce laude, a elogia. ♦ Refl. A spune despre sine insusi cuvinte de lauda; a se mandri, a se fali. ◊ Expr. (Fam.) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simti? ♦ Refl. A face pe grozavul; a se grozavi. [Pr.: -la-u-] – Din lat. laudare.
LEAL, -A, leali, -e, adj. Care isi respecta cuvantul, care este fidel fata de angajamentul luat; corect, cinstit; sincer, franc. [Pr.: le-al] – Din it. leale.
DIMINUTIV, -A, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, alta parte de vorbire) care se formeaza cu ajutorul unui afix prin care se arata ca obiectele, fiintele, insusirile etc. denumite sunt considerate (in mod real sau afectiv) mai mici decat cele exprimate de cuvantul de baza. – Din fr. diminutif.
LOGOS, logosuri, s. n. 1. Termen folosit in filozofia materialista antica pentru a denumi ordinea cosmica, ratiunea cosmica sau destinul, o ipostaza a divinitatii, cuvantul divin. 2. (Ir. si fam.) cuvantare, discurs. – Din ngr. logos, fr. logos.
NANI, interj. (Adesea repetat; mai ales in cantece de leagan) cuvant cu care se indeamna copiii la somn. ◊ Expr. (In limbajul copiilor; substantivat) A face nani = a se culca, a adormi; a dormi. – Cf. ngr. nani, nani, bg. nani.
MALC adv. (Pop. si fam.; in expr.) A tacea malc = a nu spune nici un cuvant, a nu scoate o vorba; a tacea chitic. – Din malci (derivat regresiv).
OCHEAN1, ocheane, s. n. Nume dat unor instrumente optice portative care maresc unghiul sub care se vad obiectele departate de pe suprafata pamantului, permitand o mai buna distingere a detaliilor. – Din it. occhiale, adaptat la cuvintele romanesti terminate in -an.
OFENSA, ofense, s. f. cuvant, comportare, fapta jignitoare; insulta, jignire; injurie. – Din fr. offense.
OMAGIU, omagii, s. n. 1. (In evul mediu) Ceremonie care cuprindea juramantul de credinta si de supunere al unui vasal fata de suzeranul sau. 2. Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a credintei, respectului, admiratiei sau recunostintei fata de cineva; ofranda, prinos. ◊ Expr. Omagiile mele = formula de salut respectuos. – Din it. omaggio.
NEACCENTUAT, -A, neaccentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu poarta accent, care nu este scos in relief. 2. Fig. Lipsit de culoare, de stralucire; sters. [Pr.: ne-ac-cen-tu-at] – Ne- + accentuat.
NEGRAIT, -A, negraiti, -te, adj. Care nu poate fi spus, exprimat (in cuvinte), inexprimabil; p. ext. exceptional, nemaipomenit, extraordinar. – Ne- + grait.
PARTICULA, particule, s. f. 1. Parte foarte mica dintr-o substanta, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particula elementara = particula constitutiva a materiei (electron, proton etc.) care se prezinta ca o unitate cu insusiri specifice si nu poate fi redusa in unitati mai simple. Particula alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particula beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atasat la un cuvant; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru parti de vorbire neflexibile. ♦ Spec. cuvant care insoteste un nume propriu de familie, de demnitate, indicand gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.
NEOLOGISM, neologisme, s. n. cuvant imprumutat de curand din alta limba sau creat recent intr-o limba prin mijloace proprii. [Pr.: ne-o-] – Din fr. neologisme.
TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
PICTA, pictez, vb. I. Tranz. 1. A reprezenta o imagine, un model etc. pe panza, pe carton, pe sticla etc. cu ajutorul pensulei si a culorilor; a zugravi. ♦ Absol. A se ocupa cu pictura (1), a practica pictura. ♦ A acoperi sau a impodobi cu picturi (2) un obiect, un material. ♦ Refl. (Fam. si depr.; despre femei) A se farda (exagerat). 2. Fig. A caracteriza (sugestiv), a infatisa (plastic) prin cuvinte, intr-o opera literara, fiinte, situatii, intamplari; a descrie, a zugravi. – Din pictor si pictura (derivat regresiv).
PLETORA s. f. 1. Cantitate de sange sau de lichide depasind valorile normale in intreg organismul sau numai in anumite parti ale lui; stare morbida provocata de aceasta supraincarcare si care se manifesta prin roseata pielii si a mucoaselor, palpitatii, puls accelerat, respiratie scurta etc. 2. Cantitate mare de obiecte sau de fiinte (lipsite de valoare). ◊ Pletora semantica = aglomerare (excesiva) de sensuri la unele cuvinte. – Din fr. plethore.
PLASTICITATE s. f. 1. Proprietate a unui material consistent de a se modela usor prin apasare. ♦ Proprietatea a unor materii prime ceramice de a forma cu apa o pasta care isi mentine coeziunea dupa ce a fost framantata si uscata. 2. Insusirea a unei opere literare, a stilului, a unei expresii, a unui cuvant etc. de a evoca ceva in mod viu, sugestiv. – Din fr. plasticite.
POLITETE, (2) politeti, s. f. 1. Atitudine, comportare conforma cu buna-cuviinta, amabila, politicoasa; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politete = pronume care se foloseste in vorbirea cu sau despre o persoana careia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politete = a) care exprima politete; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politete = fiind obligat de anumite cerinte (formale) de conduita, de eticheta. ♦ Ansamblu de reguli de comportament in spiritul bunei-cuviinte, al amabilitatii si al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprima politetea (1) (exagerata a) cuiva fata de cineva. [Pl. si: (2) politeturi. – Var.: politeta s. f.] – Din fr. politesse.
CLEFAI, clefai, vb. IV. 1. A manca urat si cu zgomot; a plescai, a clefeti. 2. Intranz. A deschide si a inchide gura plescaind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslusit, articuland prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umbland prin noroi. – Formatie onomatopeica.
PRUNA, prune, s. f. Fructul prunului, drupa de forma alungita, de culoare vanata sau galbuie, cu sambure mare. ◊ Expr. Parca are prune in gura, se spune despre cineva care vorbeste neclar, care pronunta cuvintele nedeslusit. – Lat. pruna.
RAITA, raite s. f., interj. 1. S. f. (Fam.) Parcurgere a unui drum fara oprire (mari), trecere in graba pe undeva, vizita scurta. 2. Interj. (Inv.; in forma raita) cuvant de recunoastere rostit de paznicii de noapte, cand se apropiau unul de altul. – Din magh. rajta.
SINTAGMA, sintagme, s. f. Unitate semantico-sintactica stabila, formata dintr-un grup de doua sau mai multe cuvinte intre care exista raporturi de subordonare; p. ext. locutiune; expresie. – Din fr. syntagme.
OMOGRAFIE, s. f. Faptul sau insusirea de a fi omograf; situatia in care se afla doua cuvinte omografe. – Din fr. h*********e.
OMOFON, -A, omofoni, -e, adj. (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe etc) Care se pronunta la fel cu alt cuvant, grup de cuvinte, silabe etc., fara a se scrie identic. – Din fr. h*******e.
OMOGRAF, -A, omografi, -e, adj., s. n. (cuvant) care se scrie la fel cu alt cuvant, dar difera de acesta (de obicei) din punct de vedere fonetic. – Din fr. h********e.
RASPUNS, raspunsuri, s. n. 1. Ceea ce se spune, se scrie, se comunica celui care intreba ceva; cuvinte spuse, scrise sau transmise printr-un intermediar unei persoane care a intrebat ceva sau s-a adresat cuiva. ◊ Loc. vb. (Pop.) A da (sau a face) raspuns = a raspunde. ♦ Expunere, dovedire a cunostintelor in fata unui examinator. ♦ Riposta, replica. ♦ Solutie, dezlegare. 2. Stire, veste, informatie. – Din lat. responsum.
RASTALMACI, rastalmacesc, vb. IV. Tranz. 1. A explica, a interpreta in mod eronat idei, cuvinte, texte; a explica gresit, a denatura (in mod voit) intelesul. 2. (Rar) A transpune; a oglindi, a reflecta. – Ras - + talmaci.
REBUS, rebusuri, s. n. Joc in care un cuvant sau o fraza sunt reprezentate printr-o combinatie de figuri, litere sau semne pe baza carora urmeaza sa gasesti cuvantul sau fraza data. ♦ Fig. Enigma, sarada. – Din fr. rebus, germ. Rebus.
RECHIZITORIU, rechizitorii, s. n. 1. cuvantare a procurorului in care acesta expune, in fata instantelor de judecata, punctele pe care se sprijina acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide actiunea penala impotriva infractorului si dispune trimiterea lui in judecata. 2. Fig. Acuzare grava si violenta. [Var.: rechizitor s. n.] – Din fr. requisitoire.
RECONSTITUI, reconstitui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un lucru intreg; a recompune. ♦ Fig. A reface din memorie; a evoca, a reconstitui. ♦ (Lingv.) A reface forma aproximativa a unui cuvant neatestat dintr-o limba, pe baza comparatiei dintre formele existente in limbile inrudite; a reconstrui. 2. (Jur.) A restabili la fata locului conditiile in care s-a petrecut o infractiune. 3. A reface fara modificari un edificiu sau o opera de arta, in desen sau in spatiu, pe baza de fragmente sau de documente. – Din fr. reconstituer.
ROMANISM, (2) romanisme, s. n. 1. Sentiment national al romanilor (I 1); spirit romanesc. 2. (Rar) cuvant sau expresie specifica limbii romane. – Roman + suf. -ism.
ROMANIZA, romanizez, vb. I. Tranz. A da unui cuvant sau unei expresii straine introduse in limba romana o forma potrivita cu normele, cu structura acestei limbi. – Roman + suf. -iza.
SCHIMONOSI, schimonosesc, vb. IV. 1. Tranz. A deforma, a strica, a stramba, a poci aspectul. Schimonoseste cuvintele. 2. Refl. (Despre oameni) A se stramba, face grimase; p. ext. a face nazuri. [Var.: (reg.) schimosi vb. IV.] – Din ngr. aschimoniso (viit. lui aschimono).
SEMANTIC, -A, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studierea sensurilor cuvintelor si a evolutiei acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care tine de semantica (I 1), care se refera la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. semantique.
SEMANTISM s. n. Semantica (I 1); p. ext. intelesul, sensul unui cuvant. – Din fr. semantisme.
SIC1 adv. cuvant care inseamna „asa”, scris, de obicei intre paranteze (adesea urmat de semnul exclamarii) si folosit ca indicatie pentru ca cititorii sa stie ca o greseala dintr-un text reprodus apartine originalului, adica autorului respectiv, si nu comentatorului. – Cuv. lat.
SINECDOCA, sinecdoce, s. f. Figura de stil care consta in largirea sau restrangerea sensului unui cuvant prin folosirea intregului in locul partii (si invers), a particularului in locul generalului, a generalului in locul particularului, a materiei din care este facut un lucru in locul lucrului insusi etc. [Acc. si: sinecdoca] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohi, fr. synecdoque.
SINTAXA, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.
SINTETIC, -A, sintetici, -ce, adj. 1. Care tine de sinteza, privitor la sinteza; obtinut prin sinteza. ◊ Spirit sintetic = spirit care opereaza mai mult prin sinteza decat prin analiza, care face usor sinteza lucrurilor. Limba sintetica = limba in care raporturile gramaticale se exprima, de obicei, prin adaugarea de afixe la tema cuvintelor. 2. (Despre produse chimice sau industriale) Fabricat pe cale artificiala (din doua sau din mai multe elemente). – Din fr. synthetique.
ST interj. cuvant prin care se cere cuiva sa faca sau sa pastreze liniste. [Var.: ss, sst interj.] – Formatie onomatopeica.
STALCI, stalcesc, vb. IV. Tranz. 1. A deforma, a strivi, a zdrobi, a schilodi pe cineva sau ceva prin lovire; p. ext. a bate tare pe cineva. ♦ Refl. A se lovi tare (izbindu-se de ceva, cazand etc.). 2. Fig. A pronunta prost un cuvant, deformandu-i sunetele; a vorbi prost o limba; a executa deformat o melodie; a poci. – Din sl. sutlaciti.
SUBLINIERE, sublinieri, s. f. Actiunea de a sublinia si rezultatul ei; (concr.), linie trasa sub un text sau un cuvant scris. [Pr.: -ni-e-] – V. sublinia.
SUDA, sudez, vb. I. Tranz. A imbina doua piese metalice realizand intre ele, prin incalzire sau prin presare, in anumite conditii de temperatura si de presiune, o legatura metalica sau chimica. ♦ Fig. A se uni, a se inchega, a se lega. ♦ (Despre oase, ligamente etc.) A se uni, a se lipi (dupa ce au fost rupte sau taiate etc.). ♦ Refl. (Despre elemente ale vorbirii) A se uni formand un singur cuvant; a se aglutina. – Din fr. souder.
SCANDA, scandez, vb. I. Tr. 1. A recita versuri grecesti sau latinesti, marcand unitatile metrice sau silabice; (p. ext.) a vorbi sau a recita accentuand fiecare cuvant, fiecare silaba. 2. A citi o fraza muzicala, accentuand timpii tari.
TEMA, teme, s. f. 1. Idee principala care este dezvoltata intr-o opera, intr-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta intr-o opera artistica. ◊ Loc. prep. Pe tema... = in jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ◊ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta in enuntarea unei teme si in valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobandite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvant, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvant. – Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema.
TIC1 interj. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetul ritmic al ceasornicului, bataile inimii etc., tic-tac. – Onomatopee.
TOC1 interj. (Adesea repetat) cuvant care imita zgomotul produs de o lovitura sau de o ciocanitura intr-un obiect sau intr-un material tare. – Onomatopee.
TOCI2 s. n. Numele unui joc de carti. ♦ cuvant care marcheaza o greseala in acest joc. – Et. nec.
TRIPLET, triplete, s. n. Al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. ♦ A treia forma a unor cuvinte care sunt de aceeasi provenienta, dar care au intrat in limba in epoci diferite. – Din fr. triplet.
ANADIPLOZA, anadiploze, s. f. Figura retorica prin care se incepe o fraza cu cuvantul sau cu cuvintele de la sfarsitul frazei precedente; repetitie. – Din fr.anadiplose.
FOFLENCHI interj. cuvant care imita zgomotul produs de caderea unui corp; tronc! zdrang! – Onomatopee.
FOL interj. (Adesea repetat) cuvant care reda zgomotul produs de oamenii fara dinti cand mesteca. – Onomatopee.
FONETISM, fonetisme, s. n. 1. Totalitatea sunetelor unui sistem fonetic. 2. Mod specific de a pronunta un anumit sunet sau un cuvant. – Din fr. phonetisme.
FONFAI, fonfai, vb. IV. Intranz. A vorbi pronuntand cuvintele nazal, ca un fonf; a farnai, a fornai (2). – Fonf + suf. -ai.
FONFAIT, -A, fonfaiti, -te, adj. (Despre oameni) Fonf, farnait2; (despre cuvinte sau sunete) rostite nazal, ca de un fonf. – V. fonfai
FRANTUZIRE, frantuziri, s. f. (Rar) Faptul de a introduce in limba cuvinte si expresii franceze inutile si nepotrivite. – V. frantuzi.
FRANTUZISM, frantuzisme, s. n. cuvant, expresie imprumutate din limba franceza de o alta limba si neasimilate de aceasta. – Frantuz + suf. -ism.
FRANTUZIT, -A, frantuziti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care imita obiceiurile franceze si foloseste, fara a fi necesar, cuvinte si expresii franceze. – V. frantuzi.
FRANTURA, franturi, s. f. 1. Frangere; ceea ce se obtine frangand sau rupand ceva; bucata desprinsa de la locul ei sau ramasa dintr-un intreg imbucatatit. ◊ Expr. Frantura de limba = vorbire incalcita; p. ext. fraza incalcita, alcatuita din cuvinte greu de rostit. ♦ Portiune dintr-un intreg; fractiune (1). 2. (Pop.) Fractura. 3. (Rar) Spartura. – Lat. *franctura (=fractura) sau frant + suf. -ura.
LACONIC, -A, laconici, -ce, adj. (Despre vorbire, stil) Care se exprima in putine cuvinte; scurt, succint, concis, lapidar. ♦ (Despre oameni) Care vorbeste putin (si precis). – Din fr. laconique.
FREDONA, fredonez, vb. I. Tranz. A canta incet (fara cuvinte); a canta cu gura inchisa, a ingana o melodie. – Din fr. fredonner.
FRIVOLITATE, (2) frivolitati, s. f. 1. Insusirea a ceea ce este frivol; neseriozitate. 2. (La pl.) Lucruri, fapte, cuvinte, purtari usuratice, neserioase. – Din fr. frivolite.
ATON, -A, atoni, -e, adj. 1. (Despre tesuturi) Care sufera de atonie; atonic. 2. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu este accentuat. – Din fr. atone.
LOCUTIUNE, locutiuni, s. f. Grup de cuvinte cu inteles unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. ♦ (Inv.) Expresie. [Pr.: -ti-u-. – Var.: (inv.) locutie s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.
MORFOLOGIE s. f. 1. Complex de discipline biologice care studiaza forma exterioara si structura interna a organismelor plantelor si animalelor. 2. Parte a structurii gramaticale constituita din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari; parte a gramaticii care se ocupa cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.
PAC1 interj. 1. (Adesea repetat) cuvant care imita zgomotul produs de o lovitura, de caderea unui obiect, de detunatura unei arme etc. 2. cuvant care sugereaza rapiditatea, caracterul brusc si neasteptat al unei miscari, al unei actiuni etc. – Onomatopee.
PAF interj. 1. cuvant care imita zgomotul produs de o apasare puternica, de o lovitura, de o pocnitura etc. 2. (Fam.; in expr.) A ramane (sau a face pe cineva sa ramana) paf = a ramane (sau a face pe cineva sa ramana) uimit, surprins, nemiscat. A face paf (pe cineva) = a uimi, a da gata, a invinge intr-o discutie (pe cineva). – Onomatopee.
PALILALIE, palilalii, s. f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta in repetarea involuntara a unuia sau a mai multor cuvinte dintr-o fraza. – Din fr. palilalie.
PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.
PAPAGAL, papagali, s. m. 1. Nume dat mai multor pasari tropicale cataratoare, cu ciocul mare si incovoiat, cu pene felurit si viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. ◊ Expr. (Fam.) A avea papagal = a vorbi mult (si convingator), a fi bun de gura. ◊ Compus: papagal-tiganesc = stancuta: papagal-de-brazi = forfecuta. ♦ Epitet dat unei persoane care repeta mecanic parerile sau cuvintele altuia. ♦ Fig. (Fam. si peior.) Gura (ca organ al vorbirii). 2. Cleste cu dinti, folosit la lucrarile de montare sau de reparare a tevilor. – Din ngr. pap(p)aghal(l)os, it. pappagallo.
PARAFAZIE, parafazii, s. f. (Med.) Tulburare maladiva de vorbire caracterizata prin substituirea si deformarea cuvintelor. – Din fr. paraphasie.
PARAGOGA, paragoge, s. f. (Fon.; rar) Adaugare a unui sunet sau a unei silabe la sfarsitul unui cuvant. – Din fr. paragoge.
PARAGRAFIE, paragrafii, s. f. 1. Stare de afazie manifestata prin deformarea sau substituirea cuvintelor scrise. 2. (Jur.; inv.) Prescriptie. – Din ngr. paragraff.
PARAGRAMA, paragrame, s. f. Greseala de ortografie constand in substituirea unei litere cu alta. ♦ Joc de cuvinte. – Din fr. paragramme, engl. paragram.
PARALALIE, paralalii, s. f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta in dificultatea de a gasi cuvantul potrivit. – Din fr. paralalie.
PARALOGIE, paralogii, s. f. (Rar) Transformare analogica a formei unui cuvant prin apropierea lui de un alt cuvant asemanator; cuvant rezultat dintr-o astfel de transformare; enunt care contine asemenea cuvinte. – Din fr. paralogie.
PARANGONAJ, parangonaje, s. n. (Tipogr.) Asezare a unui cuvant cules cu litere mai mici intre cuvinte culese cu un corp de litera mai mare. – Din fr. parangonnage.
PARASINTETIC, -A, parasintetici, -ce, adj., s. n. (cuvant, derivat etc.) care este format atat cu un prefix, cat si cu un sufix. – Din fr. pamsynthetique.
PAROL interj. (Frantuzism; intareste sau garanteaza exactitatea celor afirmate) Pe cuvant! zau! serios! – Din fr. parole.
PAROLA, parole, s. f. 1. cuvant conventional secret sau formula conventionala secreta folosite de militarii care au anumite misiuni pentru a fi identificati de alti militari care cunosc consemnul. ◊ Expr. A da parola = a spune cuvantul secret sau formula secreta de recunoastere. ♦ cuvant secret de recunoastere folosit de membrii unei organizatii conspirative. 2. (Rar) Promisiune, legamant, angajament; cuvant de onoare. ◊ Loc. vb. A-si da parola (de onoare) = a se angaja in mod solemn; a promite. 3. (Inv.) cuvant, vorba; afirmatie, spusa. 4. (Inv.) Numele unui dans; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. parole, it. parola, germ. Parole.
PAROLIST, -A, parolisti, -ste, adj., s. m. si f. (Fam.) (Persoana) care se tine de cuvant, care isi respecta angajamentul luat, promisiunea facuta. – Parola + suf. -ist.
PARONIM, paronime, s. n. cuvant asemanator cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (si ca origine). – Din fr. paronyme.
PARONIMIC, -A, paronimici, -ce, adj. Care tine de paronime, referitor la paronime. ◊ Atractie paronimica = modificare a formei unui cuvant sub influenta altui cuvant asemanator cu el. – Din fr. paronymique.
PARONIMIE, paronimii, s. f. Insusirea a doua sau a mai multor cuvinte de a fi paronime; situatia, relatia in care se afla mai multe paronime. – Din fr. paronymie.
PAROXITON, -A, paroxitone, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (cuvant, forma gramaticala) care are accentul pe penultima silaba. 2. Adj. (Despre modul de accentuare a cuvintelor, rime etc.) Care se caracterizeaza prin plasarea accentului pe silaba penultima. – Din fr. paroxyton.
PART interj. (Rar) cuvant care imita zgomotul produs de o lovitura (data cu palma). – Onomatopee.
PARTITIV, -A, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre constructii) Care exprima ideea de parte dintr-un intreg sau intregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. ◊ Articol partitiv = articol care se ataseaza la un cuvant partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.
PARTITIE2, partitii, s. f. 1. (Mat.; in expr.) Partitie a unei multimi = multime formata din submultimi ale unei multimi date, disjuncte doua cate doua si a caror reuniune este multimea data. 2. (In lingvistica matematica) Clasificare a cuvintelor dupa flexiune. – Din fr. partition.
PAS1 interj. cuvant folosit de un jucator de carti pentru a arata ca nu vrea sau nu poate sa deschida jocul, sa participe la joc (in turul respectiv). – Din fr. [je] passe.
PASOL interj. (Reg.; fam.) cuvant peiorativ cu care alungi pe cineva; du-te! pleaca! mars! – Din rus. posol.
PATRISOR, patrisoare, s. n. Piesa metalica cu sectiunea patrata, folosita in tipografie pentru a acoperi spatiile dintre cuvinte sau pentru a completa randurile nescrise pana la capat; patrat de tipografie. – Patru + suf. -isor.
PAC interj. (Adesea repetat) cuvant care reda: a) sunetul exploziv surd produs de fumatori cand trag fumul din lulea sau din tigara; b) sunetul produs de o lovitura data cu un corp tare; pac, poc; c) sunetul produs de un fir de ata, de o sfoara, de o coarda etc. cand se rupe. – Onomatopee.
PAR1 interj. (Adesea pronuntat cu „r” prelungit) cuvant care imita zgomotul sau trosnetul produs de un corp solid care se rupe sau se despica, de arderea lemnelor, de presiunea exercitata asupra zapezii etc. – Onomatopee.
PART, parturi, interj., s. n. 1. Interj. cuvant care imita zgomotul produs de gazele eliminate din organism prin orificiul a**l. 2. S. n. Gaze care se elimina cu zgomot prin orificiul a**l. – Onomatopee.
ANAFORA1, anafore, s. f. Procedeu stilistic care consta in repetarea aceluiasi cuvant la inceputul mai multor fraze sau parti de fraza pentru accentuarea unei idei sau pentru obtinerea unor simetrii. – Din fr. anaphore, lat. anaphora.
ODATA adv., adj. invar. 1. Adv. Intr-un timp nedeterminat, candva; a) (in legatura cu verbe la trecut) odinioara, mai de mult; b) (in legatura cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum inainte, intr-o buna zi, candva. ◊ Expr. Odata si odata = a) de mult de tot, de foarte multa vreme; b) intr-o buna zi, candva, mai curand sau mai tarziu. 2. Adv. (Pop.) Indata, imediat; fara intarziere, brusc; deodata. 3. Adv. In sfarsit, in cele din urma. 4. Adj. invar. In toata puterea cuvantului, intreg; p. ext. foarte reusit, foarte bun, excelent. – O3 + data.
ANAGRAMA, anagramez, vb. I. Tranz. A schimba ordinea literelor unui cuvant pentru a obtine alt cuvant; a transcrie sub forma de anagrama; a anagramatiza. – Din anagrama.
ANAGRAMA, anagrame, s. f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvant sau a unei fraze pentru a obtine un alt cuvant sau o alta fraza. ♦ cuvant obtinut prin aceasta schimbare. ♦ Joc distractiv care foloseste acest procedeu. – Din fr. anagramme.
ANALITIC, -A, analitici, -ce, adj. Care se bazeaza pe analiza, care procedeaza prin analiza. ◊ Chimie analitica = ramura a chimiei care se ocupa cu cercetarea elementelor si a combinatiilor lor. Spirit analitic = capacitate mintala de a disocia partile componente ale unui intreg; persoana care are aceasta capacitate. Limba analitica = limba care exprima raporturile gramaticale prin cuvinte izolate. ♦ (Mat., Fiz.) Care foloseste calculul algebric si infinitezimal. Geometrie analitica. – Din fr. analytique, lat. analyticus.
ANALOGIE, analogii, s. f. Asemanare (partiala) intre doua sau mai multe notiuni, situatii, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care consta in modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvant sub influenta alteia dintre formele sale sau sub influenta altui cuvant. – Din fr. analogie, lat. analogia.
ASTERISC, asteriscuri, s. n. Semn grafic in forma de steluta care se pune dupa un cuvant pentru a indica trimiterea la o nota ori inaintea elementelor (lexicale) neatestate si reconstituite etc. – Din fr. asterisque, lat. asteriscus.
ANARTRIE, s. f. Incapacitate patologica de a articula cuvintele. – Din fr. anarthrie.
ANASTROFA, anastrofe, s. f. Schimbare a ordinii obisnuite a cuvintelor intr-o propozitie, cu scopul de a atrage atentia asupra unui amanunt. – Din fr. anastrophe, germ. Anastrophe.
PROLIX, -A, prolicsi, -xe, adj. (Despre vorbire, stil) Lipsit de concizie, prea complicat; (despre oameni) care se exprima cu prea multe cuvinte (adesea inutile), confuz sau complicat. – Din fr. prolixe, lat. prolixus.
ANGLICISM, anglicisme, s. n. Expresie specifica limbii engleze; cuvant de origine engleza imprumutat, fara necesitate, de o alta limba si neintegrat in aceasta. – Din fr. anglicisme.
ANTANACLAZA, antanaclaze, s. f. Repetitie a unui cuvant, folosit succesiv cu alte sensuri, din motive stilistice. – Din fr. antanaclase.
ARITMOGRIF, aritmogrife, s. n. Joc de cuvinte incrucisate, la care literele cuvintelor cautate sunt reprezentate fiecare prin cate o cifra. – Din germ. Aritmogriph.
SCRABBLE s. n. Joc logic cu litere, asemanator jocului de cuvinte incrucisate. [Pr.: screbl] – Cuv. engl.
DIALECTAL, -A, dialectali, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, termeni, vorbire) Caracteristic unui dialect; care apartine sau se refera la un dialect. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectal.
SEMANTEM, semanteme, s. n. (Lingv.) Unitate de baza a cuvantului, in cadrul unei familii lexicale (egala, de obicei, cu radacina cuvantului), considerata ca purtatoare a sensului lexical. – Din fr. semanteme.
APASA, apas, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A se lasa cu toata greutatea asupra unui lucru, a exercita o presiune asupra unui corp; a presa. ♦ Intranz. Fig. A accentua, a sublinia in vorbire un cuvant, o fraza etc. 2. Tranz. Fig. A asupri, a oprima; a face sa sufere, a chinui, a coplesi. – Lat. *appensare.
APELATIV, -A, apelativi, -e, adj., s. n. (Substantiv) comun; (nume, cuvant) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appelativus.
ANTISTROFA, antistrofe, s. f. 1. A doua parte in triada strofa-antistrofa-epoda a unei poezii lirice cantate de cor dupa strofa si inainte de epoda in teatrul antic grec. 2. Repetare a cuvintelor in ordine inversa in vers, in fraza. – Din fr. antistrophe.
ANTONIM, antonime, s. n. cuvant care, considerat in raport cu altul, are sens contrar. – Din fr. antonyme.
APOFONIE, apofonii, s. f. (Lingv.) Alternanta care exista intre vocalele din tema unui cuvant. – Din fr. apophonie.
APOCOPA, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care consta in) disparitia unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfarsitul unui cuvant. – Din fr. apocope, lat. apocopa.
PENTASILABIC, -A, pentasilabici, -ce, adj. (Despre cuvinte) Care este format din cinci silabe. – Din fr. pentasyllabique.
ETIMOLOGIE, (2) etimologii, s.f. 1. Stabilirea originii unui cuvant. 2. Etimon.
ETIMON, etimoane, s.n. cuvant (de obicei dintr-o limba straina) din care provine un anumit cuvant al unei limbi.
ARDELENISM, ardelenisme, s. n. cuvant, expresie etc. caracteristice ardelenilor. – Ardelean + suf. -ism.
SARADA, sarade, s. f. Un fel de ghicitoare in versuri sau formata din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvant cu ajutorul partilor sau silabelor lui, fiecare dintre acestea avand o semnificatie proprie. ◊ Expr. A vorbi in sarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, putin inteligibil. ♦ Lucru greu de inteles, neclar. – Din fr. charade.
VUM interj. cuvant care reda sunetul unui clopot cu timbru grav. – Onomatopee.
PERIFRAZA, perifraze, s. f. Procedeu gramatical si stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, in mod obisnuit, se poate reda printr-un singur cuvant; grup de cuvinte care inlocuieste un termen unic cu acelasi sens. – Din ngr. perifrasis, germ. Periphrase, fr. periphrase.
ARHAISM, arhaisme, s. n. cuvant, expresie, constructie etc. arhaica. – Din fr. archaisme.
ARTICULAT, -A, articulati, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Pronuntat, rostit deslusit cu ajutorul organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau despre un echivalent al lor) Care are articol. 3. Cu articulatii, format din articulatii. – V. articula.
PFI interj. 1. (Pronuntat cu „i” prelungit) Exclamatie (redand fluieratul omului) care exprima: a) durere fizica; b) dezaprobare, nemultumire; mirare. 2. (In forma pfiu; pronuntat cu „u” prelungit) cuvant care reda fluieratul sau suieratul unui om, al unei masini etc. [Var.: pfiu interj.] – Onomatopee.
PFUI interj. (Reg.) cuvant care sugereaza actiunea de a scuipa si care exprima dispret, dezgust sau mirare in fata unui lucru sau a unui fapt neasteptat, nepotrivit, nelalocul sau. – Din germ. pfui.
PIATA, piete, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comert cu marfuri, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ Trasura (sau masina) de piata = trasura (sau masina) care transporta, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piata = a cumpara alimentele necesare pentru hrana zilnica. (Fam.) A se certa ca la piata = a se certa violent si folosind cuvinte grosolane. 2. Loc intins si deschis dintr-o localitate, unde se intalnesc sau se intretaie mai multe strazi, adesea amenajat cu spatii verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) Sfera a circulatiei marfurilor; cererea si oferta de marfuri. – Din it. piazza.
PICHIRI interj. (Reg.; adesea repetat) cuvant care imita strigatul bibilicii. – Onomatopee.
ARMONIE1, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
PIC1, (I) interj., (II) picuri, s. n. I. Interj. (Adesea repetat) 1. cuvant care imita sunetul produs de caderea in picaturi a unui lichid pe un obiect tare. 2. (Rar) cuvant care imita zgomotul produs de ciocul pasarilor cand ciugulesc. II. S. n. 1. Picatura (1), strop. 2. Cantitate, masura, durata etc. (foarte) mica din ceva; strop, fir, farama. ◊ Loc. adv. (Cate) un pic = a) putin; b) (in constructii negative) deloc. Nici pic = deloc, catusi de putin. Pic cu pic = putin cate putin, incetul cu incetul. ◊ Loc. adv. si adj. Fara (un sau nici un) pic de... = (care e) lipsit (cu totul) de... [Var.: (reg.) picur s. m.] – Onomatopee.
PISC1 interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul caracteristic al unor pasari, mai ales al puilor de pasare. – Onomatopee.
PIS2 interj., subst. (Pop.) 1. Interj. (Adesea repetat) cuvant care imita zgomotul produs de cel care se urineaza. 2. Subst. U***a. – Din pisa (derivat regresiv).
PITPALAC, pitpalaci, s. m., interj. 1. S. m. (Ornit.) Prepelita. 2. Interj. cuvant care imita strigatul prepelitei. – Onomatopee.
PIU interj. cuvant care imita piuitul puilor de pasare. – Onomatopee.
PLANCTONOFAG, -A, planctonofagi, -ge, adj. (Despre animale acvatice) Care se hraneste cu plancton. – Din plancton (dupa cuvinte ca ihtiofag, bacteriofag etc.).
PLEONASM, pleonasme, s. n. Eroare de exprimare constand in folosirea alaturata a unor cuvinte, constructii, propozitii etc. cu acelasi inteles. [Pr.: ple-o-] – Din fr. pleonasme.
PLEOSC interj. cuvant care reda zgomotul produs de caderea unui corp moale (in apa) sau de lovirea unui corp (moale sau elastic) de un altul. – Onomatopee. Cf. sl. plesku.
PLICI1 interj. cuvant care imita zgomotul produs de apa cand se loveste de un obiect solid, de o lovitura (aplicata cuiva pe piele) etc.; pleosc. – Onomatopee.
PLURIVOC, -A, plurivoci, -ce, adj. (Despre cuvinte sau fraze) Cu mai multe intelesuri. – Din lat. plurivocus.
POC interj. cuvant care reda un sunet (infundat) produs de lovirea cu (sau de) un obiect tare, de o izbitura, de descarcarea unei arme, de ceva care plesneste sau crapa, de bataile (repetate) in usa etc. – Onomatopee.
FAMILIE, familii, s. f. 1. Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristica, trasaturi comune unui grup de persoane inrudite prin sange. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcatuita din matca, albine lucratoare si trantori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese si idealuri comune. 4. Categorie sistematica in botanica si in zoologie, inferioara ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate si compuse, formate de la acelasi cuvant de baza. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limba comuna initiala. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).
VOROAVA, voroave s. f. (Inv. si reg.) 1. cuvant, vorba. 2. Discutie, convorbire, conversatie. 3. cuvant, discurs. – Din vorovi (derivat regresiv).
CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntand cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A inregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gandul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A invata, a studia (parcurgand scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (In superstitii; in expr.) A citi in stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) in palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinandu-i liniile din palma. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. citati, cisti.
POLISILABIC, -A, polisilabici, -ce, adj. 1. (Despre cuvinte) Care este format din mai multe silabe. 2. (Despre limbi) Care are, in general, cuvinte polisilabice (1). – Din fr. polysyllabique.
POLISINTETIC, -A, polisintetici, -ce, adj. (Despre unele limbi) Ale carei fraze sunt formate dintr-un singur termen, ca rezultat al unirii tuturor partilor frazei intr-un lung cuvant compus. – Din fr. polysynthetique.
VINOTECA, vinoteci, s. f. Colectie de vinuri (din recolte diferite). – Din vin (dupa cuvinte ca biblioteca, fonoteca, cartoteca).