Rezultate din textul definițiilor
PREGATI vb. 1. a (se) prepara, (pop.) a (se) gati, (inv.) a (se) gotovi. (Se ~ de drum.) 2. a aranja, a prepara. (~ cele necesare pentru drum.) 3. (inv.) a tocmi. (I-a ~ primirea.) 4. a (se) prepara, (inv. si reg.) a (se) griji. (A ~ totul.) 5. v. gati. 6. v. pune. 7. a aranja, a face. (~ patul.) 8. v. forma. 9. v. instrui. 10. v. invata. 11. v. medita. 12. a se prepara. (Tocmai se ~ sa ia cuvantul.)

PREPARA vb. 1. v. pregati. 2. a aranja, a pregati. (~ cele necesare pentru drum.) 3. a (se) pregati, (inv. si reg.) a (se) griji. (A ~ totul.) 4. v. gati. 5. v. invata. 6. v. medita. 7. a se pregati. (Tocmai se ~ sa ia cuvantul.)

AGLUTINANT, -A, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ◊ Limba aglutinanta = limba in care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvantului. II. 1. S. m. Anticorp in organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse in organism. 2. S. n. Substanta vascoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga in pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.

INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A veni intre..., a veni la mijloc, a intra in actiune; spec. a lua cuvantul, a intra in vorba. ♦ A se amesteca spre a mijloci o impacare, o intelegere etc., a face un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se intampla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.

MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din increngatura molustelor, care au corpul moale, de obicei aparat de o cochilie rasucita in spirala, si patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul= a) rasucit, in spirala; b) foarte incet. ◊ Expr. A tacea ca melcul = a nu scoate nici un cuvant. II. P. anal. 1. Partea osoasa a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor masini destinat sa transmita, sa transforme sau sa utilizeze in diferite feluri miscarea de rotatie. 3. Prajitura facuta din aluat incolacit in spirala, presarat cu nuca data prin masina. 4. (La pl.) Suvite de par rasucite in forma de ineluse. – Et. nec.

GEN ~uri n. 1) Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) Grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris

A INTERVENI intervin intranz. 1) A intra intr-o actiune; a se incadra in cursul unui proces (influentand desfasurarea acestuia). 2) A lua cuvantul (intr-o discutie); a-si expune opiniile (in cadrul unei dezbateri). 3) A face o solicitare sau un demers (in favoarea cuiva). 4) A se produce intre timp si pe neasteptate; a surveni. /<fr. intervenir, lat. intervenire

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) Element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].

ANTEVORBITOR, -OARE s.m. si f. Persoana care vorbeste intr-o adunare publica, considerata in raport cu cei care iau cuvantul ulterior. [< ante- + vorbitor, dupa germ. Vorredner].

INTERVENI vb. IV. intr. 1. A lua parte la ceva, a intra in actiune; (spec.) a intra in vorba, a lua cuvantul. ♦ A face o mediatie, un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; (peior.) a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva. 2. A se intampla, a surveni, a se ivi. [P.i. intervin si interviu, conj. -vina. / < it., lat. intervenire, fr. intervenir].

bibilica (-ci), s. f.1. Pasare de marimea unei gaini cu pene cenusii impestritate cu alb. – 2. Planta liliacee (Fritillaria meleagris). Bg. biba „curcan”, sb. biba, piblica „bibilica” (Cihac, II, 256), cuvinte care provin din tc. biba „curcan”. – Der. bibiloi, s. m. (barbatus al bibilicii).

INTRERUPE vb. III. tr., refl. A (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o actiune etc.). ♦ A lua cuvantul cuiva in timp ce vorbeste. [P.i. intrerup, perf. s. -rupsei, part. -rupt, var. intrerumpe vb. III. / dupa fr. interrompre].

AGLUTINANT, -A I. adj. care aglutineaza. ♦ limba ~a = limba in care raporturile gramaticale se exprima cu ajutorul afixelor atasate la radacina cuvantului. II. s.m. anticorp care coaguleaza bacteriile din organism. III. s. n. 1. substanta care are proprietatea de a coagula coloizii. 2. material de legatura intre agregate (2). (< fr. agglutinant)

GEN1 s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ◊ stil personal, maniera de a compune. 3. totalitatea lucrarilor muzicale reunite prin tematica, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume inanimate, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasa de obiecte care au note esentiale comune, cuprinzand cel putin doua specii. (< lat. genus)

ISEGORie s. f. termen care desemna, in democratia sclavagista ateniana dreptul egal al fiecarui cetatean de a lua cuvantul spre a se pronunta in treburile publice. (cf. gr. isegoreo, a vorbi cu egala libertate)

INTRERUPE vb. I. tr., refl. a (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o actiune etc.) II. tr. a lua cuvantul cuiva in timp ce vorbeste. (dupa fr. interrompre)

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

ANTEVORBITOR, -OARE, antevorbitori, -oare, s. m. si f. Persoana care vorbeste intr-o adunare publica, considerata in raport cu cei care iau cuvantul ulterior. – Din ante- + vorbitor (dupa germ. Vorredner).

HORRESCO REFERENS (lat.) ma infior povestind – Vergiliu, „Eneida”, II, 204. Cuvintele de la inceputul povestirii lui Enea despre moartea cumplita a lui Laocoon.

MATERiaM SUPERAT OPUS (lat.) mestesugul intrece materialul – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, II, 5. Cuvinte de admiratie pentru maiestria cu care era zidit Palatul Soarelui.

SI TACUISSES, PHILOSOPHUS MANSISSES (lat.) daca taceai, filozof ramaneai – Boethius, „De consolatione philosophiae”, II, 13. Cuvinte devenite proverbiale, prin traducere, in numeroase limbi.

TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES (lat.) ma tem de danai chiar si cand aduc daruri – Vergiliu, „Eneida”, II, 49. Cuvintele prin care marele poet troian, Laocoon, a incercat sa-i convinga pe concetatenii sai sa nu introduca in cetate calul de lemn lasat de ahei pe tarm si in care se aflau Odiseu si luptatorii lui.

ia interj. 1. cuvant prin care se atrage atentia ascultatorului asupra unui indemn care i se va adresa; ian! 2. iata! iaca1! uite! vezi! ian! ◊ Expr. ia asa = numai asa, fara nici o intentie precisa. 3. Arata indiferenta fata de ceea ce urmeaza. 4. Introduce un raspuns. Unde te duci? – ia, pana la colt. Cf. bg. ja.

SILEPSA, silepse, s. f. Constructie sintactica in care cuvintele se acorda dupa asociatii logice si nu dupa regulile gramaticale obisnuite; p. ext. figura de stil in care se foloseste o astfel de constructie sintactica si in care un cuvant este luat atat in sensul propriu, cat si in cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.

A IMPRUMUTA imprumut tranz. 1) (bani sau lucruri) A da pentru un timp (cu conditia restituirii). Cat vrei sa-ti imprumut? 2) (bani sau lucruri) A lua pentru un timp (cu conditia restituirii). ~ o suma mica. 3) fig. (obiceiuri, cuvinte) A lua si a adopta de alte popoare; a importa. ~ o tema folclorica. /Din imprumut

BARIGLOSie s.f. (Med.) Dificultate in pronuntarea cuvintelor. [Gen. -iei. /< fr. baryglossie, cf. gr. barys – greu, glossa – limba].

DISIMILATie s.f. Modificare sau disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. [Gen. -iei, var. disimilatiune s.f. / cf. fr. dissimilation].

PALINGRAFie s.f. Tendinta patologica de a repeta in scris aceleasi propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < germ. Palingrafie, cf. gr. palin – din nou, graphein – a scrie].

PARALEXie s.f. Tulburare a vorbirii constand in citirea deformata a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. paralexie, cf. gr. para – langa, lexis – dictiune].

PROZODie s.f. 1. Disciplina care se ocupa cu studiul versificatiei din punctul de vedere al raportului dintre silabe in vers, considerate dupa accent sau dupa lungime. 2. Stiinta gruparii cuvintelor in unitati ritmice. V. metrica. ♦ (P. ext.) Pronuntare ritmica a cuvintelor. [Gen. -iei, var. prosodie s.f. / cf. fr. prosodie, it., lat. prosodia].

ACRIBOLOGie s.f. 1. Studiul preciziei maxime in cercetarea stiintifica. 2. Precizie in folosirea cuvintelor; alegere riguroasa a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. acribologie, cf. gr. akribes – exact, logos – studiu].

CATAFAZie s.f. Tulburare a vorbirii, constand in repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. cataphasie, cf. gr. kata – in jos, phasis – vorbire].

FORMA s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

MASCULIN, -A adj. 1. De mascul; barbatesc. ◊ Gen masculin = forma pe care o ia un cuvant (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o fiinta sau un lucru considerat de sex barbatesc sau care este in legatura cu un astfel de nume. 2. (Despre rime) Care rimeaza pe ultima silaba accentuata. [Cf. fr. masculin, lat. masculinus].

PALILALie s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta in repetarea involuntara a unor propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. palilalie, cf. gr. palin – din nou, lalein – a vorbi].

PARALOGie s.f. (Rar) Transformare analogica a formei unui cuvant prin asemanarea lui formala cu alt cuvant. [Gen. -iei. / < fr. paralogie, cf. gr. para – langa, logoscuvant].

PARAMNEZie s.f. Boala manifestata prin slabirea memoriei, caracterizandu-se prin aceea ca bolnavul uita sau confunda cuvintele. [Gen. -iei. / < fr. paramnesie, cf. gr. para – alaturi, mnesis – memorie].

SILEPSA s.f. Constructie sintactica in care acordul se face potrivit ideii care predomina in mintea vorbitorului si nu conform regulilor gramaticale; sineza; (p. ext.) figura de stil in care un cuvant este luat atat in intelesul lui propriu, cat si in cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].

TAHILALie s.f. (Med.) Vorbire precipitata, cu debit mare de cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. tachylalie, cf. gr. tachys – rapid, lalein – a vorbi].

INTERVENTie s. f. 1. participare, intrare intr-o actiune; luare de cuvant. ◊ invazie armata sau amestec al unui stat in treburile interne ale altui stat. 2. (med.) operatie. 3. efort indreptat spre un anumit scop. ◊ mijlocire, mediatie. ◊ (peior.) staruinta pe langa o persoana influenta pentru a obtine favoruri. 4. (jur.) introducere in litigiu a unui tert, la cererea sa. (< fr. intervention, lat. interventio)

PASTEL1 I. s. n. 1. creion colorat, moale, pentru desen, din pigmenti pulverizati amestecati cu talc si guma arabica. ◊ desen cu astfel de creioane. 2. poezie descriptiva cu fond liric, in care este infatisat un peisaj (1). 3. lucrare muzicala lirica, amintind de un pastel (2) sau compusa pe cuvintele acestuia. II. adj. inv. (despre culori, desene) in tonuri pale; delicat. (< fr. pastel, it. pastello)

RETRACTA vb. I. tr. a retrage (o afirmatie, un cuvant etc.). II. refl. (despre muschi, tesuturi) a se zbarci. ◊ (despre materiale) a se contracta. (< fr. retracter)

SILEPSA s. f. 1. constructie sintactica in care acordul se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale; sineza. 2. procedeu prin care un cuvant este luat atat in inteles propriu, cat si figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)

BOGATie, bogatii, s. f. 1. Cantitate abundenta de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte pretioase etc. 2. Starea, situatia in care se afla posesorul unei mari cantitati de bunuri materiale, de bani etc. 3. Resursele unei tari, ale unei regiuni etc. care, prin prelucrare, se transforma in bunuri utilizate de societate. Petrolul este o bogatie nationala. 4. Abundenta si varietate de valori spirituale. Bogatie de idei. Bogatie de cuvinte.Bogat + suf. -ie.

INCIDENT, -A, incidenti, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Intamplare neasteptata (si neplacuta) care apare in desfasurarea unei actiuni. ◊ Incident de frontiera = ciocnire armata intre fortele graniceresti a doua state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiectie (secundara si neasteptata) ridicata in cursul unui proces de una dintre parti. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze. 2. (Fiz.; in sintagma) Raza incidenta = raza de lumina care cade pe suprafata unui corp sau pe suprafata care separa doua medii. – Din fr. incident.

STRIGARE, strigari, s. f. Actiunea de a striga si rezultatul ei. I. Strigat (1), racnet, tipat. II. 1. Exprimare in cuvinte a unui sentiment puternic. ◊ Loc. adv. (Rar) Cu strigari (inalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larma de voci; vociferare (de aclamatie sau de amenintare). 2. Tanguire, vaicareala cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamatie facuta cu voce puternica; protest. 4. Imputare, repros, dojana. 5. Instiintare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (in ajutor, la lupta etc.). – V. striga.

cuvant ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus

FORMA ~e f. 1) Expresie exterioara determinata de un anumit continut. 2) Aspect exterior al unui obiect. ~ sferica. ◊ (A fi) in ~ a se afla in conditii fizice bune. 3) Totalitate a mijloacelor de expresie, folosite la redarea continutului de idei al unei opere de arta. ~ artistica. 4) lingv. Latura materiala a unitatilor de limba. ◊ ~ gramaticala aspect luat de un cuvant pentru a exprima un sens gramatical. 5) Model stabilit. Act intocmit dupa toate ~ele. 6) Mod de conducere. ~ de stat. 7) fig. Aparenta care este in contradictie cu continutul interior. 8) Piesa confectionata dintr-un material dur, in care se toarna un amestec pentru a-i da o anumita configuratie. ~ de turnatorie. [G.-D. formei] /<fr. forme, lat. forma

ALTERCATie s.f. Cearta; disputa violenta, schimb de cuvinte grele. [Gen. -iei, var. altercatiune s.f. / cf. fr. altercation, lat. altercatio].

OMONIMie s.f. Faptul sau insusirea de a fi omonim; situatia in care se afla doua sau mai multe cuvinte omonime. [Gen. -iei, var. homonimie s.f. / cf. fr. homonymie].

INCORPORATie s.f. 1. Incorporare. 2. Constructie gramaticala specifica unor limbi, constand in aceea ca se include complementul in verb, sudandu-se cu el si dand nastere unui nou cuvant compus. [Gen. -iei, var. incorporatie, incorporatiune. / < fr. incorporation].

COMPUS, -A I. adj. alcatuit din mai multe elemente. ♦ (gram.) timp ~ = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare; frunza ~a = frunza avand limbul alcatuit din mai multe foliole, dispuse pe un ax; inflorescenta ~a = inflorescenta din mai multe inflorescente simple; fruct ~ = fruct provenind dintr-o asemenea inflorescenta. II. s. n. cuvant rezultat prin compunere (3). III. s. m. combinatie (3). (<compune)

BRADILALie s.f. Ritm lent in articularea cuvintelor; bradiartrie. [Gen. -iei. / < fr. bradylalie, cf. gr. bradys – lent, lalein – a vorbi].

PARAGRAFie s.f. Boala care consta in deformarea sau substituirea cuvintelor scrise. [Gen. -iei. / < fr. paragraphie, cf. gr. para – langa, graphein – a scrie].

PARALALie s.f. Tulburare a vorbirii, constand in dificultatea de a gasi cuvantul potrivit. [Gen. -iei. / < fr. paralalie, cf. gr. para – langa, lalein – a vorbi].

CALIFICATIV, -A I. adj. care califica, arata o calitate. II. s. n. cuvant, termen prin care este caracterizata o persoana, un lucru etc. ◊ nota, mentiune cu care se apreciaza sarguinta elevilor si a studentilor, activitatea oamenilor muncii. (< fr. qualificatif)

CONSTRUI vb. I. tr. 1. a face, a ridica o cladire, un edificiu, o masina etc. ◊ (fig.) a alcatui, a organiza; a dispune, a combina. 2. a desena, a trasa o figura geometrica. 3. (lingv.) a realiza o constructie (4). II. (refl. despre cuvinte) a se folosi de anumite constructii gramaticale. (< fr. construire, lat. construere)

ECHIVOC, -A I. adj. care poate fi interpretat in mai multe feluri; neprecis, neclar, confuz. ◊ (despre atitudine, purtare etc.) indoielnic, ambiguu, suspect. II. s. n. 1. cuvant, propozitie cu dublu sens, dintre care unul este adesea obscen, grosolan. ◊ ambiguitate. 2. (telec.) masura a efectului perturbatiilor asupra comunicatiilor prin canale, reprezentand cantitatea de informatie care ramane netransmisa. (< fr. equivoque, lat. aequivocus)

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. homonyme)

RESTABILI vb. I. tr. 1. a stabili din nou, a aduce in starea in care a fost la inceput sau in alta mai buna. 2. a stabili, a reconstitui (un cuvant, un text). II. refl. a se intrema, a se inzdraveni. (dupa fr. retablir)

TERMEN I. s. n. 1. data dinainte fixata pentru executarea unei plati, obligatii etc.; scadenta. 2. interval de timp (dinainte stabilit) in limita caruia trebuie sa se infaptuiasca, sa se intample ceva. 3. eveniment viitor si sigur in ce priveste producerea lui, dar incert in ceea ce priveste data la care se va produce. 4. (despre ostasi) in termen = in curs de satisfacere a serviciului militar. II. s. m. 1. cuvant, vorba, expresie. 2. fiecare dintre elementele unei comparatii. 3. (mat.) fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele ce alcatuiesc o progresie sau un raport. 4. element primar al unui enunt sau sistem logic. ♦ fiecare dintre cele trei elemente constitutive ale unui silogism. 5. (fiz.) termen spectral = marime proportionala cu energia oricareia dintre starile in care se poate afla un atom. 6. (fig.; pl.) relatie (buna sau rea) cu cineva. (< lat. termen, dupa fr. terme)

IMPROPRIU, -ie, improprii, adj. 1. (Despre cuvinte, expresii etc.; adesea adverbial) Care nu este propriu, potrivit, corect sau indicat. 2. Necorespunzator, nerecomandabil, neindicat (pentru ceva). – Din fr. impropre, lat. improprius.

TURNURA, turnuri, s. f. I. 1. Schimbare (neasteptata) survenita in desfasurarea unor imprejurari, unor evenimente etc.; cotitura, intorsatura. 2. Fel in care se prezinta lucrurile, fenomenele etc. ♦ Spec. Fel in care sunt asezate cuvintele intr-o fraza. II. Pernita sau bucata de stofa pe care femeile o purtau odinioara sub rochie, la spate, mai jos de talie. – Din fr. tournure.

INFORMATie s. 1. comunicare, instiintare, stire, veste. (O ~ de mare importanta.) 2. v. stire. 3. (inv.) cuvant. (N-a primit ~iile lui.) 4. referinta, relatie. (Ce ~ii imi poti da despre ...?) 5. v. nota. 6. v. documentare. 7. v. sursa. 8. v. indicatie.

BUNIC ~ci m. 1) (folosit si drept cuvant de adresare) Barbat luat in raport cu nepotii sai; tatal tatalui sau al mamei; tata-mare. 2) la pl. Parintii parintilor. 3) la pl. Persoana care apartine generatiilor precedente; stramos; strabun. /bun + suf. ~ic

ARMONie s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

INTERPUNCTie s.f. Punerea semnelor de repaus intre cuvinte sau propozitii. [Gen. -iei. / cf. lat. interpunctio, fr. interponction].

ACATAFAZie s.f. Asezare gresita a cuvintelor in vorbire. [Gen. -iei. / < fr. acataphasie, cf. gr. a – fara, kataphasis – limbaj corect].

ACATAGRAFie s.f. Asezare gresita a cuvintelor la scris. [Gen. -iei. / < fr. acatagraphie, cf. gr. a – fara, katagraphein – a scrie corect].

iala! interj. (reg.) cuvant adresat boilor sa ia jugul.

GLOSOLALie s.f. Limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi) alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. [Gen. -iei. / < fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limba, lalein – a vorbi].

ORTOEPie s.f. Pronuntare corecta a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiaza pronuntarea corecta a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoepie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].

SILABATie s.f. Descompunere a cuvintelor in silabe. [Gen. -iei. / < fr. syllabation].

TERMINATie s.f. 1. Partea terminala a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se afla la sfarsitul unui cuvant. ♦ (Rar) Desinenta. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].

TURNURA s.f. I. 1. Infatisare, aspect (exterior) sub care se prezinta lucrurile, faptele. ♦ Intorsatura. 2. Fel in care sunt asezate cuvintele intr-o fraza. II. Pernita sau bucata de stofa purtata odinioara de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. [< fr. tournure].

EXPRIMA vb. I. tr. a expune, a manifesta, a reprezenta (idei, sentimente etc.) prin cuvinte sau prin gesturi. II. refl. a vorbi, a reda prin cuvinte. (< fr. exprimer, lat. exprimere)

LATINIZA vb. I. tr. a introduce intr-o limba, pe cale savanta, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ◊ a da o forma latina unor cuvinte de alta origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba si cultura latina. (< fr. latiniser)

RAPORT s. n. I. 1. legatura intre obiecte, fenomene, notiuni etc. ◊ (pl.) relatie intre doua valori. ◊ (mat.) catul a doua marimi de acelasi fel. 3. (gram.) relatie stabilita intre cuvinte, constructii si propozitii. II. castig. ♦ casa de ~ = casa construita pentru a fi inchiriata si a aduce astfel beneficii. III. 1. dare de seama, facuta de cineva in fata unei adunari, a unei autoritati etc., o relatare asupra unei activitati. 2. scurta prezentare orala asupra situatiei trupei facuta de un militar in fata superiorului sau. (< fr. rapport)

TURNURA s. f. I. 1. infatisare, aspect (exterior) sub care se prezinta lucrurile, faptele. ◊ intorsatura. 2. fel in care sunt asezate cuvintele intr-o fraza. II. pernita sau bucata de stofa purtata odinioara de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. (< fr. tournure)

tivic (-curi), s. n. – Lat, coarda. Origine necunoscuta. Der. din tc. tevfik „sfirsit” (Scriban) este improbabila. Trebuie sa fie cuvint identic cu tivig, s. n. (Banat, stinghie). – Der. tivilinca, s. f. (intrument primitiv pentru a impleti laturi de par de cal sau de capra); tivilichi, s. n. (pieptar, corset); tivilichie, s. f. (pieptar), cuvinte pe care Seineanu, II, 363 le explica pornind de la ilic „pieptar” cu primul element obscur.

BETie, betii, s. f. 1. Stare in care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool in mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (In sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor in organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adancurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului in sange la persoane care coboara la mari adancimi in mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = insirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.

IMPRUMUT, imprumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) imprumuta; (concr.) obiect sau suma de bani imprumutata. ◊ Loc. adj. De imprumut = care este imprumutat. ◊ Expr. A fi ca de imprumut sau aparea de imprumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu imprumut = a imprumuta (1). 2. cuvant, constructie lexicala etc. luata din alta limba. Imprumut lingvistic.Lat. in promutuum.

PAROLIST, -A, parolisti, -ste, adj., s. m. si f. (Fam.) (Persoana) care se tine de cuvant, care isi respecta angajamentul luat, promisiunea facuta. – Parola + suf. -ist.

CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntand cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A inregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gandul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A invata, a studia (parcurgand scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (In superstitii; in expr.) A citi in stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) in palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinandu-i liniile din palma. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. citati, cisti.

SFICHI, (I) interj., (II) sfichiuri, s. n. I. Interj. cuvant care imita suieratul biciului. II. S. n. 1. Capatul subtire si neimpletit al biciului; pleasna. ♦ Lovitura data cu varful biciului. ♦ Fig. Vorba rautacioasa, rautate, impunsatura. ◊ Expr. A lua (pe cineva) in sfichi = a intepa cu vorba; a ironiza. 2. Manunchi, grup de fire de par. – Onomatopee.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A conditiona in mod necesar, a servi drept cauza pentru aparitia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotari (o data, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza insusirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (in vederea repartizarii acestora in categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva sa ia o anumita hotarare. 4. (Despre cuvinte sau propozitii) A preciza sensul altui cuvant sau altei propozitii. Adverbele determina verbele pe care le insotesc. – Din fr. determiner, lat. determinare.

SEMANTIC adj., s. 1. adj. (LINGV.) semasiologic. (Modificari ~ suferite de un cuvant.) 2. s., adj. (FILOZ.) semanticist. (~ii provin din logica simbolica.)

COPROLALie s.f. (Med.) Tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene, scabroase; scatologie. [Gen. -iei / < fr. coprolalie, cf. gr. kopros – excrement, lalein – a vorbi].

OXITONie s.f. (Lingv.) Accentuare a unui cuvant pe ultima silaba. [Gen. -iei. / cf. fr. oxytonisme].

ACCEPTie s.f. Sens in care este folosit la un moment dat un cuvant; semnificatie, inteles, sens. [Gen. -iei, var. acceptiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].

ANTONIMie s.f. Corelatie intre doua cuvinte cu sens opus. [Gen. -iei. / < fr. antonymie].

VALOARE s.f. I. 1. Expresie a muncii umane materializata intr-o marfa. ♦ Categorie economica proprie economiei bazata pe productia de marfuri. 2. Suma de bani care reprezinta echivalentul pretului unei marfi, unui cec, al unei actiuni etc. ♦ Rentabilitate, productivitate. 3. Marime matematica asociata unei marimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. Durata unui sunet muzical. 5. Sensul sau folosirea gramaticala a unui cuvant. 6. (Pict.) Intensitatea unei culori. II. 1. Ansamblul calitatilor care fac un lucru bun, cautat, apreciat; insemnatate, importanta, pret. 2. Suma insusirilor pozitive ale unui om; (concr.) om care intruneste calitati deosebite. [Gen. -orii. / < fr. valeur, it. valore < lat. valor].

POSTPOZITie s.f. Postpunere; stare a cuvantului, a particulelor postpuse. [Gen. -iei, var. postpozitiune s.f. / cf. fr. postposition].

SINONIMie s.f. Insusirea de a fi sinonim; posibilitatea inlocuirii unui cuvant cu sinonimul sau. [Gen. -iei. / cf. fr. synonymie].

STRUCTURA s.f. I. 1. Fel de constructie (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare interna, de alcatuire a unui corp. ♦ Dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ♦ Modul de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. Modul de asezare intre ele a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ♦ (Psih.) Conformatie, factura, formatie. 4. Fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ Structura gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. Mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ♦ Mod de organizare a oricarei ramuri de productie. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a cladi].

ADRESA vb. I. tr. 1. a trimite direct o scrisoare, o cerere. 2. a scrie adresa (pe o cerere, pe o scrisoare). II. refl. a-si indrepta cuvantul catre cineva; a face apel la. (< fr. adresser)

DEZICE vb. I. tr. a nega, a retracta (ceva). II. refl. a-si retrage cuvantul, a dezminti. (dupa fr. dedire)

DISLOCA vb. I. tr., refl. a (se) urni, a (se) misca din loc, a (se) stramuta, a (se) desprinde din intreg. ◊ (despre oase) a scoate, a face sa iasa din incheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. ◊ (despre trupe) a (se) misca, a (se) porni dintr-un anumit loc. ◊ a separa doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte intre determinat si determinant. II. refl. (despre straturi geologice) a se deplasa sub actiunea miscarilor tectonice. (< fr. disloquer, lat. dislocare)

FEMINIZA vb. I. tr., refl. a da, a capata caractere feminine. II. tr. a trece un cuvant la genul feminin. (< fr. feminiser)

MAGHiaRIZA vb. I. refl., tr. a (se) asimila cu populatia de limba maghiara. II. tr. a modifica un cuvant, o expresie dupa structura limbii maghiare. (< maghiar + -iza)

SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)

STRUCTURA s. f. I. 1. ansamblu de elemente de constructie solidarizate intre ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta si le transmite la fundatie. 2. mod de alcatuire interna a unui corp, a unui sistem. ◊ dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ◊ mod de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. mod de asezare a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ◊ (psih.) conformatie, factura, formatie. 4. fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ◊ mod de organizare a oricarei ramuri de productie. (< fr. structure, lat. structura)

vapaie (-ai), s. f. – Para, flacara mare. Origine necunoscuta. Se indica de obicei posibilitatea unui lat. *vapaliavapa (Puscariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vape „caldura” (Cihac, II, 721); dar relatia dintre aceste cuvinte nu este clara. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arsita). Der. (in)vapaia, vb. (a arde cu flacara); svapaiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), aceasta relatie semantica nu este clara (probabil „descompus ca cel care scapa de la incendiu”; dupa Cretu, din sl. sverepovati „a exaspera”; dupa Tiktin, se pleaca de la ideea de „aprins”).

IMPRUMUTAT, -A, imprumutati, -te, adj. Care este luat sau dat cu imprumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din alta limba sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. imprumuta.

AFIRMATie s.f. Declaratie prin care se spune sau se sustine ca ceva este adevarat; vorbire prin care se spune, se afirma ceva. ♦ (la pl.) Cuvinte care exprima o afirmare. [Gen. -iei, var. afirmatiune s.f. / cf. fr. affirmation, lat. affirmatio].

ALITERATie s.f. (Lit.) Repetare a aceluiasi sunet sau a acelorasi grupuri de sunete in doua sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliteratiune s.f. / cf. fr. alliteration, it. aliterazione, lat. alliteratio].

DISTRIBUTie s.f. 1. Distribuire. ♦ Felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; (p. ext.) totalitatea actorilor dintr-o piesa de teatru. 2. Totalitatea organelor unei masini care comanda automat diferite faze de functionare ale acesteia. 3. (Lingv.) Ansamblul pozitiilor pe care un element (sunet, morfem) il poate ocupa intr-un cuvant sau intr-o fraza. [Gen. -iei, var. distributiune s.f. / cf. fr. distribution, lat. distributio].

EULOGie s.f. (Bis.) Paine binecuvantata care se distribuia credinciosilor participanti la adunarile crestine din primele secole ale erei noastre. [Pron. e-u-, gen. -iei. / cf. it. eulogia < gr. eulogiai – cuvinte bune].

LOGOLATRie s.f. (Liv.) Cult al cuvintelor considerate ca avand putere magica. [Gen. -iei. / < fr. logolatrie, cf. gr. logoscuvant, latreia – inchinare].

STEREOTIPie s.f. 1. (Poligr.) Stereotipar. ♦ Cliseu metalic obtinut prin procedeul stereotiparului. ♦ Instalatia si incaperea in care se lucreaza stereotiparul intr-o tipografie. 2. Simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipa a acelorasi cuvinte sau miscari. 3. (Fig.) Stereotipism. [Gen. -iei. / < fr. stereotypie].

SUPERFETATie s.f. (Liv.) 1. Prisosinta, belsug prea mare. 2. Abundenta de cuvinte, repetare nefolositoare. V. redundanta. [Gen. -iei. / < fr. superfetation].

ETIMOLOGie s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].

LOGOMAHie s.f. (Liv.) Disputa, polemica in jurul unor termeni. [Gen. -iei. / < fr. logomachie, cf. gr. logoscuvant, mache – lupta].

LOGOPLEGie s.f. (Med.) Alalie. [Gen. -iei. / < fr. logoplegie, cf. gr. logoscuvant, plege – lovitura].

MONOFAZie s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii in care bolnavul repeta un singur cuvant sau o singura propozitie. [Gen. -iei. / cf. gr. monos – unic, phasis – vorbire].

PARONIMie s.f. Calitatea a doua sau mai multe cuvinte de a fi paronime. [Gen. -iei / < fr. paronymie].

corli (-lesc, -it), vb. – A (se) cufunda in apa, a (se) da la fund. Creatie expresiva ca in toate vb. terminate in -li: pentru radacina expresiva, cf. corcodel.Der. corla, s. f. (pasari acvatice, care in alte regiuni se numesc corcodel: Gallina chloropus, Colymbus glacialis), al caror nume este in legatura, dupa Iordan, Arhiva, XXXIII, 40, cu rus. kurlan „stirc” (pentru caracterul sau expresiv, cf. DAR). Cihac, II 73, se gindea fara nici un temei, la pol. kulik „pescarus”; iar Scriban, la fr. courlieu, courlis, cuvinte de asemenea expresive, cf. Battisti, II, 912.

ARHAIC, -A I. adj. stravechi, dintr-o epoca indepartata. ◊ (despre cuvinte, expresii) invechit; iesit din uz. II. adj., s. n. (din) prima perioada a precambrianului; arheian, azoic. (< fr. archaique, gr. arkhaikos)

HETERONIM, -A I. adj. (despre o opera) publicat sub alt nume decat cel al autorului. ◊ (despre un autor) care scrie sub nume diferite. II. s. n. 1. corespondent al unui cuvant intr-o alta limba. 2. substantiv care are pereche pentru sexul opus. (< fr. heteronyme)

SEMANTISM s. n. semantica (II, 1); (p. ext.) situatie a unui cuvant din punctul de vedere al sensurilor lui. (< fr. semantisme)

SINCATEGOREMATIC, -A adj. 1. (log.; despre cuvinte, simboluri) care nu are semnificatie luat izolat, putand insa aparea ca parte constituanta intr-o expresie cu semnificatie. 2. (fil.; despre infinit) care contine elemente reale, actualizate, a caror multime este inepuizabila, dar care nu constituie intregul prin aditia lor. (< fr. syncategorematique)

PEIORATIV, -A, peiorativi, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, afirmatii etc.) Care are sens defavorabil; depreciativ, dispretuitor; (despre sensul cuvintelor, al contextelor etc.) defavorabil, depreciativ; (despre afixe) care da un sens depreciativ cuvantului la care se ataseaza. [Pr.: pe-io-.Var.: pejorativ, -a, adj.] – Din fr. pejoratif.

LEAL, -A, leali, -e, adj. Care isi respecta cuvantul, care este fidel fata de angajamentul luat; corect, cinstit; sincer, franc. [Pr.: le-al] – Din it. leale.

ADJURATie s.f. (Liv.) 1. Formula de exorcism care incepe cu cuvintele adjuro te. 2. Rugaminte insistenta, implorare. [Gen. -iei, var. adjuratiune s.f. / cf. lat. adiuratio, fr. adjuration].

COMUTATie s.f. 1. Comutare; schimbare, mutatie. ♦ Totalitatea operatiilor de conectare si deconectare a liniilor, efectuate in scopul realizarii unei legaturi telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei sectiuni a infasurarii induse a rotorului unei masini electrice cu colector dintr-o cale de curent intr-alta, in cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figura de stil prin care sunt puse in opozitie doua propozitii astfel incat prin schimbarea ordinii cuvintelor sa rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutatiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].

JARGONAFAZie s.f. (Med.) Afazie constand din folosirea de catre bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente si fara semnificatie. [Gen. -iei. / < fr. jargonaphasie].

DEBIT2 s.n. 1. Desfacere, vanzare a unor marfuri. 2. Local, loc unde se vinde cu amanuntul; pravalie; tutungerie. 3. Cantitate de lichid, de fluid pe care o lasa sa se scurga un izvor, un rezervor etc. ◊ Debit solid = cantitatea de material solid transportat de un curs de apa in unitatea de timp in suspensie. ♦ Cantitate de curent electric data de o sursa de electricitate intr-un anumit timp (luat ca unitate). 4. (Fig.) Suvoi, torent de cuvinte, flux verbal. [Pl. -te, -turi. / < fr. debit].

SEMASIOLOGie s.f. Ramura a lexicologiei care cerceteaza sensurile cuvintelor si cauzele modificarilor lor; semantica (1). [Gen. -iei. / < fr. semasiologie, cf. gr. semasia – desemnare, logos – stiinta].

CONECTIV, -A I. adj. care poate fi conectat, unit. II. s. m. (log.) legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; conector. III. s. n. 1. cuvant (prepozitie, conjunctie) care realizeaza o relatie in cadrul propozitiei sau frazei. 2. nerv care reuneste mai multi ganglioni. 3. parte terminala a filamentului staminal care uneste cele doua teci ale anterelor. 4. (mat.) operator (5). IV. s. f. (inform.) operator in calculul propozitional. (< fr. connectivus)

DETERMINAT, -A I. adj. precizat. ◊ cauzat de ceva. ◊ (despre cuvinte) precizat printr-un raport de determinare (3). II. s. n. element lingvistic determinat de un altul. (< fr. determine)

PRONUNTA vb. I. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ◊ a tine, a rosti (un discurs). II. tr., refl. (jur.) a decide in urma unor dezbateri, a comunica o sentinta, o hotarare etc. III. refl. a-si spune parerea; a opina. (< lat. pronuntiare, fr. prononcer)

REFLECTOR I. s. n. 1. dispozitiv al unui corp de iluminat sau al unui proiector care, pe baza fenomenului de reflexie, dirijeaza intr-o anumita directie fluxul luminos emis de sursa de lumina. 2. oglinda concava care reflecta lumina intr-o directie voita. ◊ telescop al carui obiectiv este constituit dintr-o oglinda concava. 3. (electr.) element component al unor antene, pentru a le mari directivitatea. II. s.m. personaj literar, purtatorul de cuvant al autorului. (< fr. reflecteur)

ET QUORUM PRAS MAGNA FUI (lat.) si in acestea am avut rol insemnat – Vergiliu, „Eneida”, II, 6. Astfel incepe Enea relatarea Razboiului troian. Cuvintele indica participarea totala a unei persoane la framantarile epocii.

PIC1, (I) interj., (II) picuri, s. n. I. Interj. (Adesea repetat) 1. cuvant care imita sunetul produs de caderea in picaturi a unui lichid pe un obiect tare. 2. (Rar) cuvant care imita zgomotul produs de ciocul pasarilor cand ciugulesc. II. S. n. 1. Picatura (1), strop. 2. Cantitate, masura, durata etc. (foarte) mica din ceva; strop, fir, farama. ◊ Loc. adv. (Cate) un pic = a) putin; b) (in constructii negative) deloc. Nici pic = deloc, catusi de putin. Pic cu pic = putin cate putin, incetul cu incetul. ◊ Loc. adv. si adj. Fara (un sau nici un) pic de... = (care e) lipsit (cu totul) de... [Var.: (reg.) picur s. m.] – Onomatopee.

DECLAMATOR, -OARE, declamatori, -oare, adj. (Despre cuvinte, expresii, stil) Pompos, bombastic, emfatic. [Var.: declamatoriu, -ie adj.] – Din fr. declamatoire.

AFAZie s.f. (Med.) Pierdere totala sau partiala a intelegerii si a posibilitatii de a reda cuvintele, ca urmare a unei leziuni cerebrale; disfazie; alalie. [Gen. -iei / < fr. aphasie, cf. gr. a – fara, phasiscuvant].

CONSTRUCTie s.f. 1. Faptul de a construi: construire. ♦ Alcatuire, compunere. 2. (Concr.) Lucru construit, cladire, lucrare, edificiu. 3. Aranjamentul, aranjarea cuvintelor potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. [Gen. -iei, var. constructiune s.f. / cf. fr. construction, lat. constructio].

ORTOLOGie s.f. Arta de a vorbi corect. [Gen. -iei. / < fr. orthologie, cf. gr. orthos – drept, logoscuvant].

ANARTRie s.f. (Med.) Neputinta de a articula cuvintele intalnita in boli ale sistemului nervos. [Gen. -iei. / < fr. anarthrie, cf. gr. an – fara, arthron – articulatie].

CACOLOGie s.f. Constructie, locutiune defectuoasa. [Gen. -iei. / < fr. cacologie, cf. gr. kakos – rau, logoscuvant].

DACTILOFAZie s.f. Dactilologie. [Gen. -iei. / < fr. dactylophasie, cf. gr. daktylos – deget, phasiscuvant].

hoci1! interj. (reg.) cuvant cu care se indeamna boii s-o ia la dreapta; cea!

TAUTOLOGie s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. ♦ (In logica simbolica) Expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logoscuvant].

FONETIC, -A I. adj. referitor la sunetele limbii, la fonetica. ♦ ortografie ~a = ortografie in care scrierea cuvintelor se face dupa felul cum se pronunta. II. s. f. ramura a lingvisticii care studiaza structura sonora, modificarile si legile dupa care se modifica sunetele unei limbi. ♦ ~a functionala = fonologie. (< fr. phonetique, gr. phonetikos)

INITiaL, -A I. adj. (si adv.) de (la) inceput. II. s. f. litera cu care incepe un cuvant. (< fr. initial)

MARS I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupari de) nave (intr-o anumita formatie). ♦ ~ fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. 2. proba de atletism in timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede, fara a alerga. 3. piesa muzicala cu o miscare uniforma sugerand pasul cadentat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cantata dupa melodia unui mars (3). 5. operatie de extragere si introducere in sonda a garniturii de foraj. II. interj. 1. comanda de pornire a unei trupe. 2. cuvant cu care se alunga un caine, se indeparteaza in mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)

MURMURA vb. I. tr., intr. a rosti cuvinte sau a intona o melodie incet, nedeslusit. II. intr. a susura. (< fr. murmurer)

PRIMITIV, -A I. adj. 1. de la inceputul omenirii, stravechi. ◊ aflat pe cea dintai treapta a dezvoltarii societatii umane. 2. necultivat, necivilizat, salbatic. 3. nume dat pictorilor si sculptorilor care preceda epoca Renasterii. 4. primar, de baza. ♦ cuvant ~ = cuvant-baza de la care, cu ajutorul afixelor, sunt derivate alte cuvinte; culori e = cele sapte culori ale spectrului solar. II. s. f. 1. (mat.) ~a (a unei functii) = functie a carei derivata este egala cu functia initiala. 2. (inform.) operatie elementara indivizibila, neinterferabila cu alta operatie de aceleasi gen. (< fr. primitif, lat. primitivus)

SAVANT, -A I. adj., s. m. f. (om de stiinta) cu cunostinte vaste si profunde; erudit. II. adj. 1. care denota multa eruditie. 2. (lingv.; despre cuvinte, constructii) imprumutat (recent) din greaca sau latina; format din elemente grecesti sau latinesti; (p. ext.) folosit de oamneii instruiti, livresc. ◊ care are la baza limbile si cultura greco-latina; cult. ◊ (despre limbi) folosit ca limba de cultura. (< fr. savant)

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

TAUTOLOGie s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)

TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, ca pestele, ca pamantul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate). A sta in nemiscare. 2. A inceta sa vorbeasca, a se intrerupe din vorba. ◊ Expr. ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viata, durerile tacand (EFTIMIU). ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.

TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abtine sa vorbeasca. ◊ Loc. adv. Pe tacute = in tacere, in ascuns. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, malc, ca pestele, ca pamantul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate) A sta in nemiscare, a nu se face auzit. 2. A inceta sa vorbeasca, sa planga, a se intrerupe din vorba; a amuti. ◊ Expr. ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = nu mai vorbi! ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.

TONALITATE, tonalitati, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Inaltime caracteristica a unei vocale in scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita in unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton2 (II 1). 2. Ton2 (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalite.

CONECTIV, -A, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj.Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) Parte a anterei care suporta si reuneste sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) cuvant de relatie in propozitie sau in fraza. – Din fr. connectif, lat. connectivus.

-ARHie Element secund de compunere savanta a cuvintelor cu semnificatia „stapanire”, „putere”. [Pron. -hi-e, gen. -iei. Scris si -archie. / cf. fr. -archie, it. -archia < gr. archos – stapan].

CONDUPLICATie s.f. 1. Starea unui organ conduplicat. 2. (Ret.) Repetitie a unui cuvant la sfarsitul sau la inceputul unei fraze. [Gen. -iei, var. conduplicatiune s.f. / cf. fr. conduplication, lat. conduplicatio].

NEGATie s.f. Negare. ♦ Categorie filozofica care reflecta actiunea permanenta, complexa de schimbare a calitatii obiectelor si proceselor in cadrul miscarii universale. ♦ Judecata, propozitie care neaga ceva (declarand nevalabila legatura dintre mai multe notiuni). ♦ Semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ♦ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. [Gen. -iei, var. negatiune s.f. / cf. lat. negatio, fr. negation].

SCHIZOFAZie s.f. Vorbire incoerenta, confuza, in ciuda intelegerii cuvintelor, intalnita in formele avansate de schizofrenie; disfrazie. [Gen. -iei. / < fr. schizophasie, cf. gr. schizein – a imparti, phasis – vorbire].

ONOMATOMANie s.f. Obsesie a unui cuvant, a unui nume, a unei cifre etc. [Gen. -iei. / < fr. onomatomanie, cf. gr. onoma – nume, mania – nebunie].

cilibiu (cilibie), adj.1. Nobil, aristocratic. – 2. Elegant, dichisit. – Var. (inv.) celebiu. Mr. cilibi. Tc. celebi (Roesler 607; Seineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevalle 76); cf. ngr. τζελεπής, bg. celebija, it. celebi (Battisti, II, 842). – Der. cilibilic, s. n. (politete, urbanitate). Astazi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic.

cin (cinuri), s. n. – Luntre, barca. Sb. cun (Cihac, II, 52). – Der. cinac, s. n. (barca), din sb. cunak. Cuvinte care se folosesc de-a lungul Dunarii.

SINONIMIC, -A I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivatie ~a = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze acelasi lucru. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

HARTUiaLA ~ieli f. 1) v. A HARTUI si A SE HARTUI. 2) Schimb de cuvinte aspre intre doua sau mai multe persoane. [Sil. -tu-ia-] /a hartui + suf. ~eala

APOFONie s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvant in diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].

OMOGRAFie s.f. Faptul sau insusirea de a fi omograf; situatia in care se afla doua cuvinte omografe. ♦ (Mat.) Corespondenta biunivoca intre doua spatii proiective. [Gen. -iei. / < fr. homographie].

balciz (balciza), adj. – Umflat, obez. Tc. balik kiz „fata grasa” (Iogu, GS, V, 362). Sint prin urmare gresite interpretarile date de Seineanu, II, 37 (din tc. balkiz) sau de Lokotsch 203 (din tc. balqis), cuvinte pe care Tagliavini, Arch. rom., XII, 168, nu le-a putut identifica in tc.; de asemenea cea a lui Scriban, bazata pe tc. bal kiz „fata dulce ca mierea”, sau, mai inainte, cea data de Loebel, plecind de la ngr. παλαιά Kύζιϰος.

TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. Intonatie deosebita, in unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanta a culorilor. 2. Trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri. [Cf. fr. tonalite].

CONTAMINA vb. I. tr., refl. a transmite agenti patogeni; a (se) infecta; a (se) molipsi. II. refl. (despre doua limbi) a se incrucisa; (despre doua cuvinte) a se influenta reciproc (schimbandu-si forma); (despre elemente folclorice) a se intrepatrunde. III. tr. (fig.) a influenta, a inrauri. (< fr. contaminer, lat. contaminare)

INCOMUNICABIL, -A I. adj. 1. care nu poate fi comunicat, exprimat. 2. inexprimabil. II. s. n. ceea ce nu poate fi exprimat in cuvinte. (< fr. incommunicable)

INSEMNA vb. I. tr. 1. a face un semn distinctiv. 2. a scrie. 3. a delimita. II. intr. a avea un anumit inteles; a marca. ◊ (despre cuvinte) a avea acceptia de... ◊ a avea o anumita importanta, valoare. (< lat. insignare)

VARiaBILITATE s. f. 1. insusirea a ceea ce este variabil (1). 2. capacitate a organismelor vii de a-si modifica caracterele morfofiziologice in cursul evolutiei ca rezultat al adaptarii la mediu. 3. (mat.) proprietate a unei cantitati sau functii algebrice de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. 4. insusire a unui cuvant de a prezenta forme diferite. (< fr. variabilite)

stragalie (-ii), s. f. – Disc, rotita, care are diferite intrebuintari si aplicatii, la capatul osiei carului, la masa olarului, la masinile de gatit cu carbune etc. – Var. stragalie, rastagalie. Ngr. τροχαλία „scripete” (cf. Diculescu, Elementele, 462, care se gindeste totusi la gr.). probabil alterat de contactul cu alte cuvinte care exprima ideea de „rotunjime”, cf. ngr. στρογγύλος „rotund” (Cihac, II, 704), ngr. στραγγαλία „lat” (Scriban).

BETie, betii, s. f. 1. Stare de intoxicatie in care se afla omul beat si care se caracterizeaza prin ameteala, tulburare a mintii etc. ◊ Betie cu stupefiante sau betie rece = stare de ameteala si de tulburare a mintii, provocata de introducerea in organism a unor stupefiante. ♦ Deprindere sau patima de a bea bauturi alcoolice in cantitati mari. 2. Petrecere cu bautura; chef. 3. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine, cauzata de o emotie puternica. ♦ Betie de cuvinte = insirare fara sens de cuvinte; stil umflat, bombastic. ♦ Pornire nestapanita; furie. – Din beat + suf. -ie.

MiaU interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul pisicii; miorlau. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) A-i lua cuiva miaul = a) a face pe cineva sa taca; b) a omori pe cineva. – Onomatopee.

BETie ~i f. 1) Stare provocata de consumul excesiv de alcool; ebrietate. ◊ ~ rece (sau cu stupefiante) stare de intoxicatie a organismului, provocata de consumarea unor stupefiante. 2) Patima pentru bauturile alcoolice. A suferi de ~. 3) Petrecere cu multa bautura. 4) fig. Stare de uitare de sine, provocata de un anumit factor; exaltare cauzata de un factor, in special pozitiv. 5) fig. Cantitate foarte mare (de ceva), care vadeste lipsa de masura; exces. ~ de cuvinte. [Art. betia; G.-D. betiei; Sil. -ti-e] /beat + suf. ~ie

VARiaBILITATE s.f. Insusirea a ceea ce este variabil. ♦ (Biol.) Procesul schimbarii diferitelor caractere morfologice si fiziologice ale organismelor vii, constituind devieri de la tipul speciei. ♦ (Mat.) Proprietate a unei cantitati sau functii algebrice de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. ♦ (Gram.) Insusire a unui cuvant de a prezenta forme diferite. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. variabilite].

liliac (lilieci), s. m. – Animal. – Mr. lelic. Sl. liliku „cufundar” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 337; Cihac, II, 171; Tiktin), cf. sb. ljiljak „liliac”, rut. lilik „liliac”. Inrudirea acestor cuvinte cu ceh., rus. lelek „varietate de rindunele”, sb. lelek „barza”, bg. lilek „barza”, ngr. λέλέϰας „barza”, alb. ljeljek „barza”, inca admisa in general, ar putea fi iluzorie; e vorba probabil de cuvinte der. din tc. leylek „barza” (Lokotsch 1294), independent de cuvintele anterioare. Din rom. se pare ca provine mag. liliak (Edelspacher 18).

ustav (-vuri), s. n. – Prescriptie a Bisericii. Sl. ustavu (Cihac, II, 441). – Der. ustava, s. f. (Mold., dispozitie), din pol. ustawa (Tiktin). Cuvinte vechi.

zamparagiu (-ii), s. m. – Haimana, pungas. Tc. zampara (Seineanu, II, 383). – Der. zamaralic, s. n. (haimanalic), din tc. zamparalik. Legatura acestor cuvinte cu geampara nu este clara.

SEMANTIC, -A, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studierea sensurilor cuvintelor si a evolutiei acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care tine de semantica (I 1), care se refera la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. semantique.

PARAFAZie s.f. Boala care consta in inlocuirea cuvintelor indicate cu altele, fara nici o legatura logica intre ele. [Gen. -iei. / < fr. paraphasie].

SEMICALC s.n. cuvant sau expresie in care o parte se imprumuta, iar alta se ia din resursele interne ale limbii; semiimprumut. [Pl. -uri. / et. incerta].

RUSIFICA vb. I. tr., refl. a (se) asimila cu populatia de limba rusa. II. tr. 1. a face sa adopte institutiile, obiceiurile Rusiei. 2. a modifica (un cuvant, o expresie etc.) dupa structura limbii ruse. (< fr. russifier)

AB UNO DISCE OMNES (lat.) dupa unul cunoaste-i pe toti – Vergiliu, „Eneida”, II, 65-66. Enea descrie pe Sinon, care, viclean, ca toti aheii, incearca prin cuvinte mestesugite sa-i convinga pe troieni sa primeasca in cetate calul de lemn in care se ascundeau Odiseu si luptatorii sai.

BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia ii este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt indemnate la mers. III. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetul tobei. – Onomatopee.

IMPRUMUTA, imprumut, vb. I. Tranz. si refl.1. A da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmeaza sa fie restituit. 2. A adopta cuvinte, obiceiuri etc.; p. ext. a imita. – Lat. *impromutare sau din imprumut.

PARTITIV, -A, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre constructii) Care exprima ideea de parte dintr-un intreg sau intregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv.Articol partitiv = articol care se ataseaza la un cuvant partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.

TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o actiune pana la capat; a ispravi, a sfarsi. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfarsite. 2. Refl. A lua sfarsit, a se incheia. ♦ A avea o terminatie, a se sfarsi in... cuvantul „masa” se termina cu o vocala.Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune cand cineva nu mai are nici o sansa de scapare. [Prez. ind. acc. si: termin] – Din fr. terminer, lat. terminare.

DETERMINANT, -A, determinanti, -te, adj., s. m. I. Adj. 1. Care determina sau este de natura sa determine ceva; hotarator. 2. (Despre cuvinte sau propozitii; adesea substantivat) Care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonat acestora. II. S. m. Expresie matematica ale carei elemente sunt asezate sub forma unui tabel si care serveste la rezolvarea sistemelor de ecuatii. – Din fr. determinant.

CUVIOSie ~i f. 1) Sentiment religios manifestat prin indeplinirea scrupuloasa a practicilor bisericesti; cucernicie; pietate; smerenie; evlavie. 2) (urmat de pronume posesive) cuvant de adresare catre slujitorii bisericii. [Sil. -vi-o-si-e] /cuvios + suf. ~ie

A DETERMINA determin tranz. 1) A face sa se produca in mod necesar; a provoca; a genera. 2) (timp, date, termene etc.) A fixa printr-o intelegere prealabila; a stabili; a hotari. 3) (corpuri, plante etc.) A stabili (pe baza trasaturilor specifice) ca apartinand la o clasa sau la o specie; a identifica. 4) A stabili cu exactitate; a preciza; a defini; a delimita. ~ sensul unui cuvant. 5) (cuvinte, propozitii) A preciza in calitate de determinativ; a explica. 6) A face sa ia o decizie; a hotari; a decide. /<fr. determiner, lat. determinare

ESCATOLOGie s.f. Doctrina mistica-religioasa despre destinele finale ale omenirii, despre sfarsitul lumii si judecata de apoi. [Gen. -iei, var. eschatologie, eshatologie s.f. / < fr. eschatologie, cf. gr. eschatos – ultim, logoscuvant].

PEIORATIV, – A adj. (Despre cuvinte, expresii etc.) Care are , care da un sens defavorabil; depreciativ. [Pron. pe-io-, var. pejorativ, -a adj. / cf. fr. pejoratif, lat. peior – comparativ de la malus – rau].

DERIVAT I. s. m. substanta preparata din alta substanta si care se aseamana ca structura moleculara cu substanta din care provine. II. s. n. 1. produs industrial care se extrage dintr-o anumita materie prima. 2. cuvant format prin derivare de la un alt cuvant. 3. lucru care deriva din altul. III. s. f. (mat.) limita (finita) a raportului dintre cresterea unei functii si cresterea argumentului, cand acesta tinde catre zero. (< deriva, dupa fr. derivee)

DIMINUTIV, -A I. s. n. 1. cuvant derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. 2. element distinctiv (al unui produs). 3. abreviere. II. adj. care foloseste exagerat diminutivele. (< fr. diminutif, lat. diminutivus)

FELICITA vb. I. tr. a spune cuiva cuvinte de lauda, urari cu ocazia unei aniversari, a unui eveniment important etc. II. refl. (fam.) a se socoti multumit pentru un rezultat obtinut. (< fr. feliciter)

FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)

PASIVIZA vb. I. tr., refl. (despre metale, aliaje) a face sa capete, a capata pasivitate (2). II. tr. a efectua transformarea pasiva a unei fraze active. III. refl. (despre cuvinte) a intra in vocabularul pasiv. (dupa fr. passiver)

oteri (oteresc, oterit), vb. refl.1. A strica gustul unei mincari, a irita, a strepezi dintii. 2. A se dezgusta, a se incrunta. – 3. A se supara, a se bosumfla. – Var. otari, otari. Origine indoielnica. Trebuie sa aiba legatura cu sb. ceriti se „a ride sarcastic” (Scriban), bg. ocervam „a-si arata coltii” (Candrea), bg. cerja se „a lua un medicament”, rus. sceriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comuna a acestor cuvinte nu este clara. Oricum, nu e posibila der. din sl. ostriti „a ascuti” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oterime, s. f. (Mold., dezgust); oteros, adj. (Mold., inv., groaznic).

JOC ~uri n. 1) Activitate fizica sau mintala desfasurata din placere. ◊ ~ de societate distractie la care participa un grup de persoane lansate in dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de gluma, obtinut prin imbinarea unor cuvinte asemanatoare ca forma dar deosebite ca sens. A-si bate ~ de cineva a lua in ras pe cineva. 2) Distractie (a copiilor) lipsita de griji; joaca. 3) Competitie sportiva (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competitii sportive, sub forma de manifestari internationale de mare amploare, care au loc o data la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la tara; hora. ◊ A intra in ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Miscare repede si neregulata a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitata) de deplasare independenta a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus

VEDETA s.f. I. Mic bastiment de razboi, pe mare sau pe fluviu, cu mica raza de actiune, folosit mai ales pentru observatii. ♦ Mica ambarcatie care se foloseste pentru comunicatiile din rada porturilor. ♦ Mic torpilor cu viteza foarte mare. II. (Poligr.) Rand tiparit cu caractere mai groase pentru a fi pus in evidenta. ♦ cuvant sau grup de cuvinte notat pe primul rand al datelor privitoare la o carte, servind la determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. III. Artist(a) care detine rolul principal intr-o piesa; (p. ext.) persoana care vrea sa iasa in evidenta. [< fr. vedette, it. vedetta].

dumica (-c, -at), vb. – A sfarima, a farimita, a taia in bucatele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucatica”, cf. mica (Puscariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greseste propunind lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat in sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formatia paralela din fr. emittiermielat. mica. Dupa Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikat, mag. domika „terci”; este insa mai probabil ca aceste cuvinte sa provina din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (farima; imbucatura).

DEFINI vb. I. tr. a da o definitie; a explica sensurile unui cuvant, ale unei notiuni. ◊ a determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva. II. refl. a se autocaracteriza. (< fr. definir, lat. definire)

BLASFEMie s.f. cuvant prin care se insulta divinitatea sau religia; defaimare a celor considerate sfinte; hula. [Gen. -iei. / < lat., gr. blasphemia, cf. it. blasfemia].

dulama (dulame), s. f.1. Haina veche purtata de boieri si apoi de burghezie. – 2. (Olt.) Haina lunga de postav alb. – Mr. duluma, megl. dulma. Tc. dolama (Seineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. ντουλαμᾶς, bg., sb. dolama, mag. dolmany, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dorman.

RESPONSORiaL, -A I. adj. 1. care are ton, caracter de raspuns. 2. (despre un vers, fraza, cuvant) spus, cantat de public sau de cor ca replica la cele spuse de preot. II. s. n. carte care cuprinde raspunsurile si cantecele liturgice ale credinciosilor. (< it. responsariale)

INSEMNA, insemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ◊ Expr. A insemna cu fierul rosu = a infiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o insemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit inteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit inteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: insemnez] – Lat. insignare sau in + semn.

VARiaBIL, -A, variabili, -e, adj. Care variaza; susceptibil de a se schimba; schimbator. ◊ (Mat.) Cantitati (sau marimi) variabile = cantitati (sau marimi) susceptibile de a-si schimba valoarea fata de altele, care raman constante. ♦ (Mat.; substantivat, f.) Cantitate care ia succesiv diferite valori (in cursul unui calcul); p. gener. cantitate, element etc. care variaza. ♦ (Despre cuvinte) care are forme diferite, care isi schimba terminatia. [Pr.: -ri-a] – Din fr. variable, lat. variabilis.

crupe s. f. pl. – Boabe de griu, gris, arpacas; nume dat mai multor cereale macinate, cu care se face terci. Sl. (sb., cr., pol., rut., rus.) krupa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 85; Miklosich, Etym. Wb.; Berneker 630; Conev 87). – Der. scrupos, adj. (sfarimicios); scruposa, vb. (a deveni sfarimicios). Sint cuvinte curente in Mold.

PROLEM SINE MATRE CREATAM (lat.) prunc nascut fara mama – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, II, 553. Lucrare elaborata fara ca autorul sa se inspire din vreun model. Montesquieu a pus aceste cuvinte drept epigraf la „L’Esprit des lois”.

SINAFie s.f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul, sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ♦ Folosirea repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].

calauza (-ze), s. f. – Ghid. – Var. calauz, s. m. Mr., megl. calauz. Tc. kila(v)uz (Seineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1276); cf. ngr., alb. kaljaus(e),, bg., sb., pol. kalauz, mag. kalausz. Este unul din putinele cuvinte care apartin f. prin forma si m. prin sens, cum sint: calfa, catana, sentinela.Der. calauzi, vb. (a conduce, a indruma); calauzitor, adj. (care calauzeste).

chiciura s. f. – Promoroaca. Bg. kicur (Conev 75; DAR); mai ales in Munt. Se confunda cu bg. kicor „ciorchine” – Der. inchiciuri (var. inchiciura), vb. (a se acoperi de chiciura). Cicura, s. f. (chiciura), pe care Cihac, II, 52, il pune in legatura cu ceh. cikor, trebuie sa fie o forma cu metateza a aceluiasi cuvant.

ciusca (ciuste), s. f.1. Ardei. – 2. Batista facuta sul si innodata, cu care se loveste, intr-un joc popular. – 3. Jocul respectiv. – Var. tusca, ciuste. Megl. ciusca „joc”. Bg. cuska „ardei”, sb., cr. cuska „lovitura, palma” (Cihac, II, 437), al carui sens comun este cel de a pisca, a arde. Dar face din ciusca doua cuvinte diferite.

PROPRIU, -ie adj. 1. care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care reda exact notiunea sau ideea ce trebuie exprimata. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de baza. (< lat. proprius, fr. propre)

ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. 1. A reveni succesiv, a lua pe rand unul locul altuia. ♦ Tranz. A face sa ia, pe rand, unul locul altuia. 2. (Despre sunete) A se schimba in diferitele forme gramaticale ale aceluiasi cuvant sau in cuvintele din aceeasi familie. – Fr. alterner (lat. lit. alternare).

SAGETATOR, -OARE, sagetatori, -oare, adj., s. m. I. Adj. 1. Care sageteaza, care trimite sageti. ♦ (Substantivat, in superstitii) Fiinta imaginara, duh necurat care provoaca boala numita sagetatura. ♦ Fig. (Despre ochi, privire etc.) Patrunzator, scrutator, taios. ♦ Fig. (Despre cuvinte, judecati, aluzii etc.) Plin de ironie, satiric, usturator. 2. Fig. (Despre miscari) Iute, repede (si in linie dreapta). II. S. m. 1. Arcas. 2. (Art.) Numele popular al unei constelatii; al noualea semn al zodiacului, reprezentand un om sau un centaur tragand cu arcul. – Sageta + suf. -ator.

ZISA s. afirmatie, cuvant, declaratie, marturisire, relatare, spusa, vorba, (livr.) asertiune, propozitie, (astazi rar) parola, (inv.) voroava, (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)

INCANTATie s.f. cuvant magic; ceremonie prin care vracii pretind ca fac farmece si vraji; (fig.) stare de extaz; incantare. [Gen. -iei, var. incantatiune s.f. / cf. fr. incantation, lat. incantatio].

PARTITie s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ♦ (In lingvistica matematica) Impartirea cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – impartire].

EXPRESie s.f. 1. Imbinare de cuvinte, constructie sintactica cu ajutorul careia se exprima o comunicare, ceea ce doresti sa spui; exprimare. ♦ Imbinare (fixa) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. Manifestare, infatisare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Infatisare a fetei, reflectand o stare sufleteasca. 3. Formula care exprima raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].

copaie (copai), s. f. – Albie, troaca dintr-o singura bucata, facuta dintr-o jumatate de trunchi de copac scobit, ca o luntre. Are folosiri multiple, ca albie de spalat, covata de framintat, lighean sau leagan, astfel incit ajunge echivalent al acestor cuvinte. – Mr. cupane, megl. cupana. Sl. (bg. kopanja, sl. kopanja), din sl. kopati, kopajo „a goli” (Cihac, II, 72; Conev 64; DAR), cf. a scobi. Aceleiasi radacini sl. ii apartin copai, vb. (a sapa; a prasi), cf. sb. kopati „a sapa”; copanca, s. f. (Maram., groapa facuta de caderea unui copac), din rut. kopanka „groapa”; copeneata, s. f. (cutie; piulita de pisat), dintr-un cuvint sl. neindentificat.

HIBRID, -A I. adj., s. m. (organism) rezultat prin hibridare; bastard, metis. II. adj. 1. care apartine la doua categorii, tehnologii, clase diferite. 2. din elemente eterogene, disparate; lipsit de armonie. ◊ (despre cuvinte) prin contaminare sau incrucisare, din elemente caracteristice unor tipuri flexionare sau unor constructii diferite. (< fr. hybride, lat. hybrida)

NULLA DieS SINE LINEA (lat.) nici o zi fara o linie – Pliniu cel Batran, „Naturalis historia”, 35-36. Cuvinte atribuite pictorului Apelles, care considera exercitiul zilnic esential pentru desavarsirea maiestriei artistice. Beethoven si Arghezi le-au luat drept deviza.

AFIRMATie s. cuvant, declaratie, marturisire, relatare, spusa, vorba, zisa, (livr.) asertiune, propozitie, (astazi rar) parola, (inv.) voroava, (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)

cepeli (-lesc, -it), vb. – (Bucov.) A sisii. Creatie expresiva (Graur, BL, IV, 91). – Der. cepeleag (var. sepeleag, sepeleav), adj. (sisiit, peltic), care este pus de obicei in legatura cu sl. sviblivu „bilbiit”, cf. bg. cepeljavi, rus., rut. sepeljavyi „bilbiit” (Cihac, II, 387; Conev 96; DAR). Lowe 40 atribuie terminatia cuvintului unei contaminari cu mag. selypeg „bilbiit”. Pare evident ca toate aceste cuvinte sint expresive; pentru formarea celui rom., cf. si chercheli, terfeli si in general toate vb. in -li.

METABOLA I. adj. (despre insecte) care sufera metamorfoza. II. s. f. 1. (in muzica elina) modificare (accidentala) a modului sau a genului. 2. procedeu retoric prin care se repeta cuvintele spuse anterior, dar in alta ordine. (< fr. metabole, gr. metabole)

SUMAR, -A I. adj. redat in putine cuvinte; pe scurt, succint. ◊ expeditiv, facut in fuga, superficial, fara respectarea formelor obisnuite. ◊ (despre imbracaminte) redus la strictul necesar. II. s. n. 1. cuprins, tabla de materii. 2. rezumat (al unei lucrari, dezbateri etc.). (< lat. summarium, dupa fr. sommaire)

sur (-ra), adj. Gri. Sl., cf. bg., sb., cr. sur, rus. ser (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 380; Conev 97). Dupa Tiktin, din lat. syrus „sirian”, legat de it. soro, fr. saure; dar nu este sigur ca cuvintele it. si fr. au aceasta origine si nici nu se cunoaste o culoare gri specifica Siriei. Der. suraia, s. f. (nume de vaca); suran, s. m. (nume de bou); suriu, adj. (gri, cenusiu, incaruntit, inspicat); surchea, s. f. (nume de animal), din mag. szurke „gri” (Ruffini 101); suri, vb. (a colora in gri); surila, s. m. (nume de bou); insuri, vb. (a incarunti).

Bacau s. m. – Oras din sud-vestul Mold. A-si gasi Bacaul, a da de bucluc. Expresia se explica, dupa Hasdeu 2291, prin aluzie la neplacerile pe care odinioara le facea calatorilor importanta vama din Bacau, centru vamal pentru tot ce intra din Munt. si Trans. – Dupa Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), din mag. bako „calau”. Este vorba cu mai multa probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adica de o interpretare umoristica a numelui orasului, prin intermediul cuvintului mag.

SEMNIFICATie s.f. 1. Inteles, continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. Ceea ce lasa sa se intrevada ceva. 3. Insemnatatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificatiune s.f. / cf. fr. signification].

VARiaBIL, -A I. adj. 1. care variaza; schimbator. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuita pentru cumpararea fortei de munca. 2. (mat.) care variaza2 (I, 2). II. s f. 1. (mat.) marime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei multimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentand un nume care semnifica o clasa ai carei membri sunt denotatii sai posibili. 3. (stat.) caracteristica putand prezenta variatie de la un element la altul al unei colectivitati. (< fr. variable, lat. variabilis)

HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. cuvant care exprima un indemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzand unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) cuvant care exprima ideea unei inaintari incete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o intrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal in semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.

FARA, conj., prep. I. (Urmat de o propozitie circumstantiala de mod sau de un infinitiv care ii tine locul, are valoarea unei negatii) A ascultat fara sa raspunda nimic. ♦ (Urmat de o propozitie concesiva sau de un infinitiv care ii tine locul) Desi nu..., cu toate ca nu... Fara sa fie desavarsit, e multumitor. 2. (Reg.; dupa negatie, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Inv.; adverbial) Decat, (in) afara de...; exceptand pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstantiale de mod si atribute, continand ideea de excludere) Lipsit de... Om fara necazuri. ♦ (In legatura cu cuvinte care arata cantitatea sau masura, indicand cat lipseste pana la o masura deplina) Este ora zece fara cinci minute. ♦ (In operatii aritmetice de scadere) Minus, mai putin. Patru fara doi. 2. (Introduce complemente circumstantiale sociative negative) Pot eu sa traiesc si fara tine. ♦ (Introduce complemente circumstantiale instrumentale negative) A scos cuiele fara cleste.Lat. foras „afara”.

SUMAR, -A, sumari, -e, adj., s. n. I. Adj. (Despre manifestari intelectuale, orale sau scrise; adesea adverbial) (Spus sau expus) in cateva cuvinte; pe scurt, succint. ♦ Facut in pripa, foarte simplu; superficial, expeditiv. ♦ (Despre imbracaminte) Care consta din (prea) putine articole; strict necesar. II. S. n. 1. Continutul pe scurt al unei scrieri, al unor studii, al unor dezbateri etc.; rezumat. 2. Tabla de materii a unei carti, a unei reviste etc.; cuprins. – Din lat. summarius, fr. sommaire.

A INGANA ingan tranz. 1) (vorbirea altora) A imita in bataie de joc; a lua in ras prin imitare; a stramba. 2) (glasurile animalelor si ale pasarilor) A imita, reproducand intocmai. 3) A canta incet si fara cuvinte ca pentru sine; a murmura; a fredona. ~ o melodie. /<lat. ingannare

INTRE prep. 1) (exprima un raport spatial, indicand spatiul sau locul dintre doua sau mai multe obiecte sau persoane) In locul dintre; printre. Intre Nistru si Prut. Satul este asezat intre doua dealuri. S-a dus intre straini. 2) (exprima un raport temporal, indicand intervalul de timp) In intervalul dintre... luam pranzul intre orele 13 si 14.Intre timp in intervalul de timp; in rastimp. 3) (exprima un raport de reciprocitate si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte sau atribute) Dintre. 4) (exprima un raport distributiv si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte) La. Premiul a fost impartit intre membrii colectivului. [Sil. in-tre] /<lat. inter

LEGE ~i f. 1) Categorie constituind o expresie a interdependentei, interactiunii si legaturii dintre fenomenele realitatii. ~ile naturii. ~ea conservarii energiei. 2) Act normativ adoptat de organul legislativ si aparat de puterea de stat. ◊ Dupa ~ in mod legal; legitim. In baza ~ii conform prevederilor legii. 3) Regula obligatorie; obligatie. 4) inv. Credinta intr-o divinitate; religie; confesiune; cult. ◊ Pe (sau pre) ~ea mea pe cuvantul meu. 4) Traditie, obicei consacrat. ◊ Cum e ~ea asa cum se obisnuieste; asa cum e obiceiul. [G.-D. legii] /<lat. lex, ~gis

ARTICULA vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atasa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulatie. (< fr. articuler, lat. articulare)

CAVE NE CADAS! (lat.) ia seama sa nu cazi! – In cortegiile triumfale la romani, in spatele invingatorului, se afla un sclav, care-i spunea aceste cuvinte, avertisment impotriva trufiei.

IZOLANT, -A I. adj., s. m. (material) cu ajutorul caruia se poate realiza o izolare electrica, fonica, termica, hidrofuga etc. II. adj. limba ~a = limba lipsita de structura morfologica, in care raporturile gramaticale se exprima prin topica, prin intonatie si prin numeroase cuvinte auxiliare. (< fr. isolant)

TOPIC, -A I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topica. 3. (despre nume) care denumeste locuri, localitati. II. adj., s. n. (medicament) care modifica local pielea sau mucoasele pe care se aplica. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (in retorica antica) studiul procedeelor si al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiaza aceasta ordine. (< fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)

ghiul (ghiuluri), s. n.1. Piatra pretioasa incrustata intr-un inel. – 2. (Arg.) Inel, bijuterie. Tc. ǵul „trandafir” (Seineanu, II, 183). – Der. ghiular, s. m. (Arg., bijutier). Din aceeasi familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. ǵulǵuli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sint inv.

FIGURA ~i f. 1) Ansamblu de trasaturi specifice ale fetei; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinte, reprezentata printr-un desen, pictura sau sculptura. 3) fam. Om cu merite in viata publica. 4) Carte de joc care reprezinta persoane (valet, dama etc.). 5) Piesa cu semnificatie deosebita in sah (rege, nebun, cal etc.). 6) Pozitie (sau ansamblu de pozitii) pe care o ia cineva in timpul unor miscari special orientate (la dans, in sport, in pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvantului se modifica pentru a reda plastic continutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura

CONOTATie s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care apartin unei situatii concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvant sau al unei expresii care deviaza valoarea denotativa, sensul obisnuit si care depinde uneori de context, de conditii locale si sociale. [Gen. -iei, var. conotatiune s.f. / < fr. connotation].

EXCLAMATie s.f. cuvant, propozitie sau fraza rostita intr-un anumit fel, cu o anumita modulatie, prin care se exteriorizeaza o emotie, un sentiment; strigat. [Gen. -iei, var. exclamatiune s.f. / cf. fr. exclamation, lat. exclamatio].

INCIDENT, -A I. adj. 1. (despre cuvinte, propozitii) intercalat intre partile unei propozitii sau ale unei fraze. 2. (despre fascicule de radiatii) care atinge o suprafata intr-un anumit punct. II. s. n. 1. eveniment neasteptat, neplacut, care survine in timpul unei activitati. ◊ greutate, dificultate. 2. (jur.) obiectie, contestatie accesorie la cauza principala a unui proces. (< fr. incident)

CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea; alalalt, aialalta. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta. 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Ceilalti oaspeti. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprima o diviziune a timpului) imediat urmator altuia. Lumea cealalta. (Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. Celorlalti, celorlalte.Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= allalt).

TOPIC, -A, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor in propozitie sau a propozitiilor in fraza. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. 2. (La pl.; in retorica antica) Argumente de natura generala, aplicabile in toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care apartine topicii (I), privitor la topica. 2. (Despre nume) Care denumeste locuri, localitati. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.

clenci (clenciuri), s. n.1. Creanga cu bifurcatiile taiate partial de care se pot agata obiecte diverse. – 2. Bifurcatie a coarnelor cerbului. – 3. Ciot de creanga. – 4. Mecanism cu clichet. – 5. Limba de catarama. – 6. Clanta de usa. – 7. Incurcatura, tertip, dificultate. – Megl. clinci. Origine necunoscuta, cu exceptia faptului de a fi vorba de o creatie din familia lui clant. Cihac, II, 61, il punea in legatura cu sl. kljuci „cheie”; Capidan, Dacor., III, 1008, cu bg. klecka „aschie” si DAR presupune o contaminare a acestor cuvinte cu bg. klince „cui de potcoava”. – Der. clenciuros (var. inv. clincios), adj. (noduros). DAR pune in legatura cu clenci adj. inclincit (imperecheat; se spune despre ciini).

osirdie (osardii), s. f. – Zel, rivna, aplicatie, asiduitate. – Var. inv. usirdie. Sl. usrudije (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 231), cf. rus. userdie.Der. osirdios, adj. (grijuliu, atent); osirdnic, adj. (zelos, grijuliu); osirdui, vb. refl. (a se sili, a se forta). Toate aceste cuvinte sint inv. Cf. milosirdie.

PiaTA, piete, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comert cu marfuri, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ Trasura (sau masina) de piata = trasura (sau masina) care transporta, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piata = a cumpara alimentele necesare pentru hrana zilnica. (Fam.) A se certa ca la piata = a se certa violent si folosind cuvinte grosolane. 2. Loc intins si deschis dintr-o localitate, unde se intalnesc sau se intretaie mai multe strazi, adesea amenajat cu spatii verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) Sfera a circulatiei marfurilor; cererea si oferta de marfuri. – Din it. piazza.

CONTAMINATie s.f. Contaminare, molipsire. 2. Incrucisare a sensurilor a doua cuvinte; influenta reciproca dintre doua cuvinte sau doua elemente lingvistice. ♦ Procedeu folosit de scriitorii latini, care consta in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. [Gen. -iei, var. contaminatiune s.f. / cf. lat. contaminatio, fr. contamination].

GRAFie s.f. 1. Scriere (a cuvintelor). ♦ Mod de a scrie un cuvant, un text; scris. 2. (Arte) Totalitatea trasaturilor care caracterizeaza linia unui desenator. // Element secund de compunere savanta cu semnificatia „scriere”, „desen”, „descriere”, „studiu”, „scris”. [Gen. -iei: / < fr. graphie, it. grafia, cf. gr. graphe – arta de a scrie].

PROPRIU, -ie adj. 1. Care apartine cuiva in mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnitati, constiinta valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvant sau un termen) Care reda precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de baza, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

REPETITie s.f. 1. Repetare a unui cuvant, a unei idei, a unei actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ♦ Activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unui concert. 2. Procedeu stilistic care consta in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte pentru a inviora expresia, intarind ideea. 3. (Jur.) Actiunea de a cere prin justitie restituirea unei sume de bani platite fara a fi datorata. [Gen. -iei, var. repetitiune s.f. / cf. fr. repetition, lat. repetitio].

rocosi (rocosesc, rocosit), vb. refl. – A se razvrati, a se rascula. – Var. racosi. Pol. rokosz „ridicare, rascoala” (Cihac, II, 316), rokoszyc sę „a se rascula”, cf. rut. rakas, rus. rokos.Der. rocosan, s. m. (rebel); rocoselnic, adj. (rebel); rocositura, s. f. (rascoala). Toate aceste cuvinte sint inv., sec. XVII-XVIII.

PRONUNTA vb. I. 1. tr. A articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ♦ A tine, a rosti (un discurs). 2. tr., refl. (Jur.) A face cunoscut, a comunica o sentinta, o hotarare etc. 3. refl. A-si spune parerea; a lua atitudine. [P.i. pronunt. / < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer].

FUNCTIONAL, -A I. adj. 1. util, practic. ◊ care indeplineste conditiile pentru a fi folosit. 2. referitor la functiile organice sau psihice. ♦ maladie ~a = boala care afecteaza functionarea unui organ. 3. referitor la o functie matematica sau chimica. ♦ (mat.) analiza ~a = ramura a matematicii care studiaza diferitele clase de functii. 4. cuvant ~ = cuvant care indica o relatie gramaticala (prepozitie, conjunctie etc.). 5. lingvistica ~a = studiu al elementelor lingvistice din punctul de vedere al functiei lor in structura unei limbi. II. s. f. (mat.) functie definita de o multime de functii avand valori reale. (< fr. fontionnel)

vatrai (-ie), s. n. – Unealta cu care se umbla in foc. – Var. vatral, vatrar. Sb., rut. vatrajl, cf. bg. vatral (Tiktin; Candrea; Bruckner, Z. slaw. Phil., 205, cuvinte care provin din vatra.

SUDA vb. I. tr. a imbina doua piese de metal prin sudare. II. refl. 1. (despre oase, ligamente) a se uni, a se lega, a se lipi. 2. (despre elemente de vorbire) a se alipi unul de altul, formand un singur cuvant. (< fr. souder)

regea (regele), s. f.1. Rugaminte, cerere. – 2. Cel care intervine, avocat. – Var. ragea, rigea. Tc. reca, din arab. riga „speranta” (Seineanu, II, 301), cf. ngr. ῥιτδᾶς, alb., bg. riga.Der. regeal (var. rigeal, rageal), s. m. (demnitar turc, ministru), din tc. rical; regealic, s. n. (interventie). Toate aceste cuvinte sint inv.

EXPUNE vb. I. tr. 1. a reda prin cuvinte, a relata. 2. a prezenta publicului lucruri, obiecte selectionate. ◊ a aseza (ceva) intr-un loc favorabil exercitarii unei influente, unei actiuni etc. 3. a supune actiunii luminii un material fotosensibil. II. tr., refl. a pune, a se afla in fata unei primejdii, a unei neplaceri. (< lat. exponere)

TRIPLET I. s. n. 1. al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. 2. a treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate in limba in trei epoci diferite. 3. (fiz.) multiplet din trei linii spectrale. 4. (mat.) multime ordonata avand trei elemente. 5. obiectiv fotografic cu trei lentile. II. s. m. pl. trei fiinte nascute deodata de aceeasi mama; trigemeni (< fr. triplet)

obladui (-uesc, obladuit), vb. – A guverna, a administra. Sl. obladovati, din oblasti, obladą (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220), der. din vlasti, vladą, cf. vladica.Der. obladuire, s. f. (guvernare, administrare, regim, autoritate); obladuitor, s. m. (guvernator, administrator, conducator); oblastie, s. f. (guvern, provincie), din sl. oblasti. Cuvinte inv.

pripi (pripesc, pripit), vb.1. A se grabi, a se zori. – 2. A se coace, a se incalzi, a (se) pirli, a (se) pirpali. – 3. (Mold.) A surprinde. – Var. Mold. prichi. Cuvint probabil rezultat din confuzia a doua cuvinte sl., pripesti „a arde, a pirli” si prispeti „a se grabi”, de unde un *pripeti, cf. bg. pripiram „a se grabi” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 292; Tiktin). – Der. pripac, s. n. (inv., vapaie, dogoare); pripeala (var. Banat pripala), s. f. (graba; dogoare, fierbinteala); pripec, s. n. (caldura sufocanta), cf. bg. pripek, sb. pripeka; pripelnic, adj. (grabit, precipitat); pripie, s. f. (inv., precocitate).

CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta, printre desisuri marunte (SADOVEANU). 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni (CREANGA). ♦ (Adjectival, determinand cuvinte care exprima o diviziune a timpului) Imediat urmator altuia. Lumea cealalta. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalti, celorlalte.Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Din cel + alalt.

DERIVAT, -A, derivati, -te, adj., (II 1) derivati, s. m., (II 2, 3, 4) derivate, s. n. I. 1. Adj. Care deriva (1) din ceva. ♦ Format prin derivare (1 b). 2. (Despre cursul unei ape) Abatut din albia sa naturala. ♦ (Despre vehicule) Abatut de pe o cale de comunicatie pe alta. ♦ (Despre cai de comunicatie, canale) Abatut, ramificat din traseul principal. II. 1. S. m. (Chim.) Substanta preparata din alta si care de obicei pastreaza structura de baza a substantei din care provine. 2. S. n. Produs industrial extras dintr-o materie prima. 3. S. n. cuvant care deriva din alt cuvant. 4. S. n. Lucru care rezulta, deriva (1) din altul. – V. deriva.

INVARiaNT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)

catrinta (catrinte), s. f. – Sort, fusta din doua bucati. – Var. catrinta, cotrinta. < Origine expresiva, ca in alte cuvinte care inseamna „cirpa”, cf. treanta, fleoarta, hanta, buleandra etc. si var. cotreanta „cirpa” femeie de moravuri usoare; cu acelasi semantism ca toate cuvintele din aceasta clasa. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipseste insa explicatia semantica. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca si tig. katrinka. Cihac, II, 488, creeaza o legatura cu pol. katan(k)a „fusta”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi si ele dim. ale aceluiasi nume. – [1561]

cisla (cisle), s. f.1. (Inv.) Numar, cantitate. – 2. Socoteala. – 3. Cota, procent parte. Sl. cislo „numar” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 57). – Der. cislas, s. n. (contribuabil); cislui, vb. (a fixa pretul, a estima; a imparti, a fixa cota; a discuta, a dezbate); cisluiala, s. f. (fixare a unui pret; impartire); cisluitor, s. m. (perceptor). Toate cuvintele sint invechite.

paringa (-gi), s. f. – Prajina. – Var. paringa. Lat. palanga, forma pop. a lui phalanga, din gr. φάλαγξ (Puscariu 1270; Candrea-Dens., 1337; REW 6455; Rohlfs, EWUG, 2291; Rosetti, II, 64), cf. it., prov., sp. palanca, fr. palanche. Nu pare probabila der. din sl. prągu „par” (Byhan 328), cf. mag. porong. Coincide cu Paring, toponim de munte, cf. it. calanca, sp. barranco si ngr. παράγϰο „prajina”, cuvinte gresit explicate (dupa Hesseling 27, ngr. ar proveni din it.). Cf. palanca.

COMPARATie, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.

ALUZie s.f. cuvant, fraza, expresie care evoca o persoana, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. ◊ A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva). [Gen. -iei, var. aluziune s.f. / cf. fr. allusion, lat. allusio – gluma].

DIRECT, -A I. adj. 1. care duce de-a dreptul la tinta, drept, fara ocoluri. ♦ in linie ~a = din tata in fiu. 2. imediat, nemijlocit, fara intermediar. ♦ vorbire ~a sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidela a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvant de declaratie; complement ~ = complement care exprima obiectul asupra caruia se rasfrange direct actiunea unui verb tranzitiv; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement direct pe langa un verb tranzitiv din regenta. II. adj., adv. (care are loc) fara ascunzisuri, fatis, drept. III. adv. 1. fara inconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre marimi variabile) ~ proportionale = care depind una de alta, astfel incat cresterea (sau descresterea) uneia de un numar de ori provoaca cresterea (respectiv descresterea) celeilalte de acelasi numar de ori. IV. s. n. (radio, tv.) in ~ = transmis pe viu, in momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitura aplicata prin intinderea mainii inainte. (< fr. direct, lat. directus)

CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ◊ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, ii este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, incins. ♦ (Despre paine) Proaspat. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata in tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, infocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda.4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).

VEDETA s. f. I. artist de mare renume; sportiv de mare popularitate; (p. ext.) cel care vrea sa iasa in evidenta. II. nava militara rapida, mica, cu armament puternic, destinata unor misiuni de cercetare, supraveghere, aparare. ◊ mica ambarcatie cu motor pentru comunicatiile din rada porturilor. III. rand tiparit cu caractere mai groase pentru a fi pus in evidenta. ◊ cuvant, grup de cuvinte notat pe primul rand al datelor privitoare la o carte, pentru determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. (< fr. vedette)

SPATIU s.n. 1. Forma fundamentala a existentei materiei, inseparabila de aceasta, avand aspectul unui intreg neintrerupt cu trei dimensiuni si care exprima ordinea in care sunt dispuse obiectele si procesele existente concomitent. 2. Intindere nemarginita care cuprinde corpurile ceresti; vazduh. 3. Loc, suprafata, intindere limitata. ◊ (Mil.) Spatiu de siguranta = distanta minima pana la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra caruia se trage fara a risca sa fie lovite de focul propriu. 4. Loc (liber) intre doua obiecte; distanta, interval. ◊ Spatiu verde = teren plantat situat pe teritoriul unei asezari. ♦ Distanta cuprinsa intre doua linii orizontale ale portativului. ♦ (Poligr.) Interval alb lasat intre cuvintele sau randurile culese; (p. ext.) instrument care serveste la obtinerea acestei spatieri. 5. (Mat.) Multime de elemente (puncte) avand anumite proprietati. ♦ (Cib.) Totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la iesirea unui element de sistem. [Pron. -tiu, pl. -ii. / < lat. spatium, cf. germ. Spatium, it. spazio].

PROPOZITie s.f. 1. Unitatea sintactica cea mai simpla prin care se exprima de obicei o judecata sau o idee. ♦ (Log.) Imbinare de cuvinte care exprima o idee completa. 2. (Mat.) Teorema care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. [Gen. -iei, var. propozitiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].

ROL1 s. n. I. 1. lista a proceselor care urmeaza sa fie judecate intr-o zi de catre o instanta. 2. registru in care sunt trecuti contribuabilii la perceptie. 3. lista a echipajului unei nave. 4. (in unele tari) lista tuturor navelor si a caracteristicilor lor tehnice. II. 1. parte (de text, melodica etc.) ce revine unui interpret intr-un spectacol. ◊ personajul interpretat de un actor. 2. atributie, sarcina care revine cuiva intr-o actiune; menire. 3. semnificatie de ordin semantic sau lingvistic pe care o poate avea un cuvant. (< fr. role)

liur s. n. – Posirca, must. – Var. liura, liurca. Origine indoielnica. Dupa Cihac, II, 174 si Scriban, din rut. ljura (dupa Galdi, Dict., 142, din mag. lőre), ceea ce pare posibil, fiind cuvint uzual numai in N. tarii. Fara indoiala, coincide cu leaorca, care este in mod evident expresiv, cum pot fi si cuvintele indicate ca izvoare.

PRONUNTA, pronunt, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propozitii, fraze; a articula. ♦ A tine un discurs, o cuvantare etc. 2. Tranz. A da o hotarare, o sentinta judecatoreasca; a declara ceva in virtutea autoritatii cu care este investit. 3. Refl. A-si spune parerea, a-si da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.

CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte). ◊ Expr. Nu-mi tine nici de cald, nici de rece = nu ma intereseaza. Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala. ♦ Fierbinte, incins. Bate fierul pana e cald (= nu amana un lucru care trebuie facut imediat). ♦ (Despre paine) Proaspat. ◊ Loc. adj. Bun ca painea calda = cumsecade, milos. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros. 2. Fig. Aprins, infocat; prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda.Lat. caldus (= calidus).

POLISEMie s.f. 1. Calitate a unui cuvant de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de arta de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvaluie succesiv in functie de contextul social-cultural, de momentul istoric in care este receptata opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysemie].

vraci (-ci), s. m. – Medic. – Var. vraciu. Sl. vraci (Cihac, II, 468; Conev 93), cf. slov. vracj.Der. vracebnicesc, adj. (medical), din sl. vracibinu; vracebnicie, s. f. (exercitarea medicinei); vracevanie, s. f. (medicina), din sl. vracevanije; vraciui, vb. (a exercita meseria de vraci); vraciuinta, s. f. (ingrijire medicala). Toate aceste cuvinte sint inv.

SEMNIFICATie s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ unui cuvant.) 2. (SEMIOTICA) denotatie. (~ si conotatie.) 3. inteles, ratiune, rost, sens, talc, (inv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (inv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. inteles, mesaj, sens, talc, (inv.) socoteala. (~ adanca a unei poezii.) 5. sens, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, insemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)

fara s. f. – Casta, rasa. – Mr. fara. Ngr. φαρα, cf. alb. fare (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare sa provina din longob. fara (Puscariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), si a fost citat ca element v. germ. in rom., nejustificat, se pare, intrucit este vorba de un cuvint imprumutat dintr-un idiom balcanic, in epoca recenta. In acelasi timp, este cuvint incert, intrebuintat de patru ori de Petru Maior, care foloseste adesea cuvinte mr. (si acesta pare a fi cazul lui fara) si o data intr-un text popular din Hateg, in care este posibil sa fie o patrundere a mr. Dupa Mladenov 660, cuvintul ar fi de origine tc.

teapan (-na), adj.1. Rigid, inert. – 2. Rezistent, solid, tare. – 3. Strasnic, grozav, puternic. – Var. tapan. Sl. cepenu (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 430; Conev 93). – Der. intepeni (var. tepeni), vb. (a se intari, a se impietri, a deveni rigid, a pironi, a fixa, a tintui; a propti, a prinde; a ramine nemiscat, a sta locului), din sl. cepeniti sę; tepenie, s. f. (rigiditate; putere, vigoare). Istoria cuvintelor sl. nu este clara.

pohod (pohoduri), s. n. – Ocazie, motiv, ratiune. – Var. po(d)vod. Sl. povodu (Cihac, II, 284), cf. pol. powod, rus. povod.Der. pohodnic (var. podhodnic, po(d)vodnic), s. m. (dublura, cal de rezerva; cal de parada) pare a fi der. de la acelasi cuvint, cf. sb. povodnik „hat”, pol. powodnik „cel care mina cai”, contaminat cu sl. pochoditi „a umbla”. Cuvinte inv.

spin (-ni), adj. m. – Glabru, fara par. – Mr. spin. Gr. σπάνος, de la στάνυς „lipsa de densitate” (Densusianu, Hlr., 345; Philippide, II, 14 si 733; Bezdechi, Dacor., IV, 1282; REW 8118b; Rohlfs, EWUG, 2012; Rosetti, II, 68; Sandfeld 29), cf. alb. spenk, sl. spanu. Prezenta unui intermediar lat. *spanus nu pare o ipoteza posibila si nici necesara (calabr., sicil. spanu este imprumut direct din gr.). Der. din sl. este posibila, dar se loveste de dificultatea trecerii lui anin, care este aceeasi din cuvintele mult discutate, jupin, smintina, stina si stapin.Der. spinatic (var. spinatec), adj. (glabru).

RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. Grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].

FOND s.n. I. 1. Ceea ce este esential intr-un lucru, continut. ◊ Articol de fond = articol care trateaza o problema importanta actuala; editorial; fond lexical principal = partea esentiala si cea mai stabila a vocabularului unei limbi, cuprinzand cuvintele care exprima notiunile fundamentale din viata si activitatea oamenilor si constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ In fond = in realitate, de fapt. 2. Trasaturile de baza ale caracterului, ale individualitatii unei persoane. 3. Culoare care formeaza campul, baza unui tablou, din care se detaseaza, figurile, detaliile. ♦ (Poligr.) Strat de culoare sau ornament peste care se tipareste un text. 4. (Sport) Alergare de fond = alergare pe distanta lunga. II. 1. Totalitatea mijloacelor materiale si banesti de care dispune o intreprindere, o institutie etc. ◊ Fond de acumulare = parte a venitului national pe seama careia se realizeaza cresterea si perfectionarea productiei, se creeaza rezerve si se asigura sporirea fondurilor si rezervelor materiale din sfera neproductiva. 2. Totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu (mai ales cultural). ◊ Fond de carti = totalitatea cartilor pe care le poseda o biblioteca. [< fr. fond].

laun (-ni), s. m. – Planta, Myriophyllum verticillatum. Origine obscura. Pare cuvint inrudit cu vb. la „a spala” (dupa Bogrea, Dacor., II, 667, prin intermediul unui lat. *lavōnem „spalatorie”; mai curind cu ajutorul suf. expresiv -un, cf. bauna, gaunos etc.). Este planta care creste in ape statatoare; dar formarea cuvintului e putin clara. – Der. launos, adj. (murdar); Launele, s. f. pl. (riu in Olt.), al carui nume este vizibil identic cu cuvintele anterioare (dupa Iordan, Rum. Toponomastik, 141, cf. DAR, din lat. leonem).

GRATie s.f. 1. Gingasie, finete, eleganta (in atitudini, in miscari). ♦ (La pl.) Atitudini, cuvinte dragalase; dragalasenii, farmece. ◊ A intra in gratiile cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. (Rel.) Dar, ajutor supranatural pe care divinitatea l-ar acorda oamenilor pentru a se mantui. 3. Fiecare dintre cele trei zeitati feminine care personificau amabilitatea, veselia, bucuria si frumusetea in mitologia greco-latina. // prep. Cu ajutorul, datorita, multumita. [Gen. -iei. / < lat. gratia, cf. it. grazia].

balgiu (-ii), s. m. – In vechime, negustor sau functionar turc care cumpara mierea si ceara pentru sultan. Tc. balci (Seineanu, III, 11; Lokotsch 201). In prezent iesit din uz. – Der. balgi-basa, s. m. (sef de balgii), din tc. balci basi; balgi-baslic, s. n. (contributie in miere si ceara), din tc. balci baslik. Cuvinte introduse in sec. XVII, astazi nefolosite.

PROPRIU, -ie, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

namila (namile), s. f. – Gigant, urias. – Megl. namila. Creatie expresiva, cf. momiie si der. sale. Der. propusa de Cihac, II, 192, din sl. namira „culme”, nu este convingatoare. Legatura cu radacina expresiva mam- a fost indicata deja de Tiktin, Candrea si Scriban. Numeroase var. mamila, momila, mamina, mamisa, manina etc. – Natima, s. f. (monstru, sperietoare, pocitanie; vraja, descintec impotriva unui dusman), in Olt., este un rezultat al lui anatima incrucisat cu aceste cuvinte.

SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)

RECONSTITUI vb. IV. tr. 1. A constitui din nou, a recompune. ♦ (Lingv.) A stabili forma aproximativa a unui cuvant neatestat dintr-o limba pe baza legilor de corespondenta fonetica. 2. A restabili un fapt asa cum a fost. ♦ A stabili la fata locului imprejurarile in care s-a petrecut o infractiune. 3. A reface un edificiu, o opera de arta pe baza de fragmente sau de documente. [Pron. -tu-i, p.i. reconstitui, 3,6 -ie. / cf. fr. reconstituer].

GRATie I. s. f. 1. dragalasenie, gingasie, finete, eleganta (in atitudini, in miscari). ◊ (pl.) atitudini, cuvinte dragalase. ◊ bunavointa, favoare. ♦ a intra in ĩle cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. har, ajutor supranatural pe care divinitatea il acorda oamenilor pentru a se mantui. ♦ stare de ~ = creatie poetica; poezie; ipostaza, inspiratie poetica. 3. lovitura de ~ = lovitura care aduce sfarsitul, moartea. 4. (mit.) fiecare dintre cele trei zeitati care personificau gratia si frumusetea feminina. II. prep. cu ajutorul, datorita. (< lat. gratia, it. grazia, /II/ fr. grace a)

umili (-lesc, -it), vb.1. (Refl.) A se cai, a avea o atitudine smerita, a se comporta crestineste. – 2. A se injosi. – Var. inv. omili. Sl. umiliti sę „a se cai” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). In sensul al doilea, care pare modern, trebuie sa fi influentat fr. humilier. Der. propusa de Scriban, din sl. umaliti „a micsora”, nu pare probabila. – Der. umilenie, s. f. (cainta, mustrare de cuget), inv.; umilinta, s. f. (inv., devotiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (injositor).

dubi (dubesc, dubit), vb. – A argasi, a tabaci. Sl. (ceh., rus.) dubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dąbu „arbore”, cf. dimb, duba, dumbrava. Miklosich, Lexicon, 162, deriva in mod ciudat cuvintul rom. din sl. dlubsti „a scarpina”. – Der. nedubit, adj. (netabacit); dubeala, s. f. (substanta care tabaceste); dubalar, s. m. (tabacar); dubalarie, s. f. (tabacarie); dubina, s. f. (subtanta care tabaceste), pentru a carui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv in Mold. si Bucov.

PRIMAR, -A I. adj. 1. initial, de la inceput, originar; primordial, principal. (p. ext.) de primul grad, de baza. ♦ invatamant ~ = forma de invatamant, cu caracter obligatoriu, in care se predau notiunile elementare ale principalelor discipline; era ~a = paleozoic; medic ~ = medic care, prin concurs, a devenit superior medicului specialist. ◊ simplu, rudimentar, simplist. ◊ (despre cuvinte) primitiv (I, 4) o (ec.) sector ~ = ansamblu de activitati economice producator de materii prime (agricultura si industriile extractive). ◊ (med.; despre simptome) care apare in prima faza a unei boli. 2. care se manifesta brutal; care dovedeste lipsa de cultura, de rafinament. 3. (despre elemente si compusi chimici) cu o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. s. m. reprezentant ales, cu atributii administrative in orase si comune. (< lat. primarius, fr. primaire)

IRONie s.f. 1. cuvant, fraza continand o usoara batjocura, folosind semnificatii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situatie intervenita contrar tuturor asteptarilor, ca un joc neasteptat al intamplarii. 2. Categorie estetica si filozofica desemnand expresii sau imagini cu semnificatii opuse sensului obisnuit, in scopul ridiculizarii disimulate. ♦ Figura de stil prin care se enunta ceva pentru a se intelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – intrebare].

foitas (-suri), s. n. – Vergea de arma de foc. – Var. faitas. Mag. foitas (Cihac, II, 501; DAR). – Der. fuitui (var. fultui), vb. (a umple cu cilti), cf. mag. fojtani; fuituiala (var. fultuiala, hultuiala), s. f. (cilti; vergea); fuituitor, s. n. (Trans., bat cu care se bat ciltii), ale carui var. indica o incrucisare cu foltic, folticos, ca si fultuc, s. n. (pernita; parazit la linei). Dupa opinia gresita a lui Philippide, Principii, 90, aceste cuvinte pleaca de la lat. fulcio.

A SE TINE ma tin intranz. I. 1) A sta prins (de ceva sau de cineva). ~ de copac. 2) A avea stabilitate; a nu cadea. Casa se mai ~. 3) A merge mereu in imediata apropiere (a cuiva sau a ceva). ~ de tata-sau. 4) A nu se indeparta (de ceva) conformandu-se. ~ de lege. II. (in imbinari) 1) (sugereaza ideea de indeletnicire) ~ de munca. ◊ ~ de ale sale a continua sa procedeze in felul sau. ~ de casa a duce o viata casnica; a nu fi usernic. ~ la distanta a) a merge la o oarecare departare dupa cineva sau dupa ceva; b) a fi putin sociabil. 2) (sugereaza ideea de dainuire a insusirii sau a imprejurarii exprimate de cuvantul din imbinare) ~ mandru. ◊ A nu se mai putea ~ pe picioare a) a fi cuprins de o mare slabiciune fizica; b) a fi beat. /<lat. tenere

CONCORDANTA s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenta (II, 1). ♦ concordanta timpurilor = ansamblu de reguli potrivit carora se fixeaza timpul verbului dintr-o propozitie dependenta in acord cu timpul verbului din propozitia regenta; corespondenta timpurilor. ◊ imbinare armonioasa de sunete. 2. (geol.) raportul dintre doua (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluata de index (glosar), larg cultivata in filologia anglo-saxona si chiar in cea romanica, constand in listarea cuvintelor, insotite fiecare de un microcontext pertinent pentru intelegerea lor. (< fr. concordance)

FAMILie s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

CONJUNCTie s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)



Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)