Rezultate din textul definițiilor
PREGATI vb. 1. a (se) prepara, (pop.) a (se) gati, (inv.) a (se) gotovi. (Se ~ de drum.) 2. a aranja, a prepara. (~ cele necesare pentru drum.) 3. (inv.) a tocmi. (I-a ~ primirea.) 4. a (se) prepara, (inv. si reg.) a (se) griji. (A ~ totul.) 5. v. gati. 6. v. pune. 7. a aranja, a face. (~ patul.) 8. v. forma. 9. v. instrui. 10. v. invata. 11. v. medita. 12. a se prepara. (Tocmai se ~ sa ia cuvantul.)
PREPARA vb. 1. v. pregati. 2. a aranja, a pregati. (~ cele necesare pentru drum.) 3. a (se) pregati, (inv. si reg.) a (se) griji. (A ~ totul.) 4. v. gati. 5. v. invata. 6. v. medita. 7. a se pregati. (Tocmai se ~ sa ia cuvantul.)
AGLUTINANT, -A, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ◊ Limba aglutinanta = limba in care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvantului. II. 1. S. m. Anticorp in organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse in organism. 2. S. n. Substanta vascoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga in pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A veni intre..., a veni la mijloc, a intra in actiune; spec. a lua cuvantul, a intra in vorba. ♦ A se amesteca spre a mijloci o impacare, o intelegere etc., a face un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se intampla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.
SI adv., conj. A. Adv. (Sta inaintea partii de vorbire la care se refera; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, sta intre auxiliar, pron. refl. etc. si verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, in adevar, cu adevarat. ♦ Intocmai, exact. Precum a zis, asa a si facut. 2. Pe deasupra, in plus, inca. Dupa ce ca e urata o mai cheama si Neacsa. 3. Chiar, inca, pe langa acestea, de asemenea. Vezi sa nu patesti si tu ca mine. ♦ (Pe langa un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifica gradatia) O camera si mai mare.Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Si mai si = mai grozav, mai strasnic. 4. (In propozitii negative) Nici. Insa si de voi nu ma indur ca sa va parasesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, indata, pe loc. Cum il zari, ii si spuse. 2. Deja. Masa se si pune in gradina. B. Conj. I. (Marca a coordonarii copulative) 1. (Leaga doua parti de acelasi fel ale unei propozitii) Este voinic si tanar. 2. (Impreuna cu prep. „cu” exprima relatia operatiei matematice a adunarii) Plus. Doi si cu trei fac cinci. ♦ (Ajuta la formarea prin aditie a numeralelor de la douazeci si unu pana la nouazeci si noua) Saizeci si opt. ♦ (Ajuta la formarea numeralelor care exprima numere zecimale, legand partea zecimala de intreg) Trei si paisprezece. ♦ (Indica adaugarea unei cantitati) Plus. Unu si jumatate. 3. (Leaga doua substantive intre care exista o corespondenta sau o echivalenta) Binele si raul. 4. (Asezat inaintea fiecarui termen al unei enumerari, ajuta la scoaterea lor in evidenta) A adus si vin, si mancare, si carti. ♦ (In repetitii, ca procedeu stilistic) ia cuvantul si vorbeste si vorbeste. 5. (Leaga doua propozitii de acelasi fel, indicand o completare, un adaos, o precizare noua) Deschide usa si intra. 6. (Accentuat, in corelatie cu sine insusi) Atat..., cat...; nu numai..., ci si... Are in mana si painea, si cutitul. 7. (In stilul epic si popular, mai ales in povestire, se asaza la inceputul frazei, indicand continuitatea desfasurarii faptelor) Si a plecat fiul de imparat mai departe. ♦ (Intrebuintat inaintea unei propozitii interogative sau exclamative, subliniaza legatura cu cele povestite anterior) Si ce vrei sa faci acum?Expr. Ei si? = ce-mi pasa? ce importanta are? (Intrebuintat singur, in dialog, ca indemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva batand in usa... – Si? – Ma duc sa deschid. (Precedat de adv. „ca” are functie comparativa) a) La fel ca, intocmai ca. Se pricepe la pescuit ca si la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca si sfarsita. II. (Marcheaza coordonarea adversativa) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se si nu pricepe nimic. III. (Marca a coordonarii concluzive) Deci, prin urmare. E o gluma si nu o lua in serios.Lat. sic.
CUVANT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de baza a vocabularului, care reprezinta asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) si a unui complex sonor; vorba. ◊ Cuvant simplu = cuvant care contine un singur morfem radical. Cuvant primitiv = cuvant care serveste ca element de baza pentru formarea altor cuvinte. Cuvant compus = cuvant format prin compunere. Cuvant derivat = cuvant format prin derivare. Cuvant-matca = cuvant care se afla in fruntea unui articol de dictionar, sub care se grupeaza si se gloseaza toate variantele si expresiile, uneori si derivatele si compusele. ◊ (Lingv.; in compusul) Cuvant-titlu = cuvantul definit in articolul de dictionar respectiv. ◊ Expr. A nu gasi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi in stare (sub impulsul unor stari afective puternice) sa exprimi ceea ce gandesti. Cu alte cuvinte = a) exprimand acelasi lucru altfel; b) deci, prin urmare, asadar. Intr-un (sau cu un) cuvant = pe scurt, in concluzie, deci, asadar. In putine cuvinte = pe scurt, in rezumat. Cuvant cu (sau de) cuvant = fara nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvant = imediat, numaidecat. ♦ Joc de cuvinte = gluma bazata pe asemanarea cuvintelor, calambur. Cuvinte incrucisate = joc distractiv-educativ in care trebuie gasite, pe baza unor indicatii date, o serie de cuvinte astfel aranjate intr-o figura geometrica impartita in patratele, incat cuvintele citite orizontal sa aiba o litera comuna cu cele citite vertical. 2. Gand, idee exprimata prin vorbe; spusa. ◊ Cuvant greu = vorba hotaratoare; (la pl.) vorbe de dojana, de ocara. Cuvant introductiv sau cuvant inainte = prefata, introducere (la o lucrare). Purtator de cuvant = persoana autorizata sa exprime in mod public pareri care arata punctul de vedere al forului pe care il reprezinta. ◊ Expr. A pune un cuvant (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. In (toata) puterea cuvantului = in intelesul adevarat, pe deplin, cu desavarsire. A taia (sau a curma) cuiva cuvantul = a intrerupe pe cineva din vorba. (Reg.) A incepe cuvant = a incepe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorba, de povestire, istorisire. 3. Cuvantare, discurs, conferinta. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvantul (intr-o sedinta, intr-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvantul = a vorbi (intr-o adunare). A-i lua cuiva cuvantul = a interzice cuiva sa-si mai continue afirmatiile (intr-o adunare). 4. Invatatura, indrumare, sfat: p. ext. dispozitie, ordin. ◊ Expr. A intelege (sau a sti) de cuvant = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvant de ordine = dispozitie data de un superior. 5. Promisiune, fagaduiala: angajament. ◊ Expr. Om de cuvant = om care isi tine fagaduielile. Cuvant de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajeaza cinstea cuiva. A(-si) da cuvantul (de onoare) = a se angaja in mod hotarat ca va face cu orice pret ceva. (A crede) pe cuvant = (a crede) fara a mai controla exactitatea spuselor. A-si tine cuvantul sau a se tine de cuvant = a-si indeplini o promisiune facuta. 6. Parere, opinie exprimata: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discutie, cearta, ciorovaiala. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta, sfada. (Reg.) Nu-i cuvant = e indiscutabil. 8. Motiv, ratiune, cauza. ◊ Expr. Cu drept cuvant = pe buna dreptate, la drept vorbind. 9. (Inv.) Stire, veste, informatie: zvon. 10. (Inv.) Intelegere, pact, acord, conventie. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (In sintagmele) Cuvant-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune intr-un catalog (de biblioteca); b) termen al unei unitati frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvant-vedeta = termen ales din titlul unei lucrari sau al unei publicatii, care foloseste la oranduirea alfabetica a lucrarii in catalogul general sau in catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard in care se inscriu datele si instructiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, intrunire”, conventum „intelegere”.
MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din increngatura molustelor, care au corpul moale, de obicei aparat de o cochilie rasucita in spirala, si patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul= a) rasucit, in spirala; b) foarte incet. ◊ Expr. A tacea ca melcul = a nu scoate nici un cuvant. II. P. anal. 1. Partea osoasa a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor masini destinat sa transmita, sa transforme sau sa utilizeze in diferite feluri miscarea de rotatie. 3. Prajitura facuta din aluat incolacit in spirala, presarat cu nuca data prin masina. 4. (La pl.) Suvite de par rasucite in forma de ineluse. – Et. nec.
GEN ~uri n. 1) Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) Grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris
A INTERVENI intervin intranz. 1) A intra intr-o actiune; a se incadra in cursul unui proces (influentand desfasurarea acestuia). 2) A lua cuvantul (intr-o discutie); a-si expune opiniile (in cadrul unei dezbateri). 3) A face o solicitare sau un demers (in favoarea cuiva). 4) A se produce intre timp si pe neasteptate; a surveni. /<fr. intervenir, lat. intervenire
GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) Element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].
ANTEVORBITOR, -OARE s.m. si f. Persoana care vorbeste intr-o adunare publica, considerata in raport cu cei care iau cuvantul ulterior. [< ante- + vorbitor, dupa germ. Vorredner].
INTERVENI vb. IV. intr. 1. A lua parte la ceva, a intra in actiune; (spec.) a intra in vorba, a lua cuvantul. ♦ A face o mediatie, un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; (peior.) a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva. 2. A se intampla, a surveni, a se ivi. [P.i. intervin si interviu, conj. -vina. / < it., lat. intervenire, fr. intervenir].
bibilica (-ci), s. f.1. Pasare de marimea unei gaini cu pene cenusii impestritate cu alb. – 2. Planta liliacee (Fritillaria meleagris). Bg. biba „curcan”, sb. biba, piblica „bibilica” (Cihac, II, 256), cuvinte care provin din tc. biba „curcan”. – Der. bibiloi, s. m. (barbatus al bibilicii).
INTRERUPE vb. III. tr., refl. A (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o actiune etc.). ♦ A lua cuvantul cuiva in timp ce vorbeste. [P.i. intrerup, perf. s. -rupsei, part. -rupt, var. intrerumpe vb. III. / dupa fr. interrompre].
AGLUTINANT, -A I. adj. care aglutineaza. ♦ limba ~a = limba in care raporturile gramaticale se exprima cu ajutorul afixelor atasate la radacina cuvantului. II. s.m. anticorp care coaguleaza bacteriile din organism. III. s. n. 1. substanta care are proprietatea de a coagula coloizii. 2. material de legatura intre agregate (2). (< fr. agglutinant)
GEN1 s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ◊ stil personal, maniera de a compune. 3. totalitatea lucrarilor muzicale reunite prin tematica, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume inanimate, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasa de obiecte care au note esentiale comune, cuprinzand cel putin doua specii. (< lat. genus)
ISEGORie s. f. termen care desemna, in democratia sclavagista ateniana dreptul egal al fiecarui cetatean de a lua cuvantul spre a se pronunta in treburile publice. (cf. gr. isegoreo, a vorbi cu egala libertate)
INTRERUPE vb. I. tr., refl. a (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o actiune etc.) II. tr. a lua cuvantul cuiva in timp ce vorbeste. (dupa fr. interrompre)
RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)
ANTEVORBITOR, -OARE, antevorbitori, -oare, s. m. si f. Persoana care vorbeste intr-o adunare publica, considerata in raport cu cei care iau cuvantul ulterior. – Din ante- + vorbitor (dupa germ. Vorredner).
HORRESCO REFERENS (lat.) ma infior povestind – Vergiliu, „Eneida”, II, 204. Cuvintele de la inceputul povestirii lui Enea despre moartea cumplita a lui Laocoon.
MATERiaM SUPERAT OPUS (lat.) mestesugul intrece materialul – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, II, 5. Cuvinte de admiratie pentru maiestria cu care era zidit Palatul Soarelui.
SI TACUISSES, PHILOSOPHUS MANSISSES (lat.) daca taceai, filozof ramaneai – Boethius, „De consolatione philosophiae”, II, 13. Cuvinte devenite proverbiale, prin traducere, in numeroase limbi.
TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES (lat.) ma tem de danai chiar si cand aduc daruri – Vergiliu, „Eneida”, II, 49. Cuvintele prin care marele poet troian, Laocoon, a incercat sa-i convinga pe concetatenii sai sa nu introduca in cetate calul de lemn lasat de ahei pe tarm si in care se aflau Odiseu si luptatorii lui.
ia interj. 1. cuvant prin care se atrage atentia ascultatorului asupra unui indemn care i se va adresa; ian! 2. iata! iaca1! uite! vezi! ian! ◊ Expr. ia asa = numai asa, fara nici o intentie precisa. 3. Arata indiferenta fata de ceea ce urmeaza. 4. Introduce un raspuns. Unde te duci? – ia, pana la colt. Cf. bg. ja.
SILEPSA, silepse, s. f. Constructie sintactica in care cuvintele se acorda dupa asociatii logice si nu dupa regulile gramaticale obisnuite; p. ext. figura de stil in care se foloseste o astfel de constructie sintactica si in care un cuvant este luat atat in sensul propriu, cat si in cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.
A IMPRUMUTA imprumut tranz. 1) (bani sau lucruri) A da pentru un timp (cu conditia restituirii). Cat vrei sa-ti imprumut? 2) (bani sau lucruri) A lua pentru un timp (cu conditia restituirii). ~ o suma mica. 3) fig. (obiceiuri, cuvinte) A lua si a adopta de alte popoare; a importa. ~ o tema folclorica. /Din imprumut
BARIGLOSie s.f. (Med.) Dificultate in pronuntarea cuvintelor. [Gen. -iei. /< fr. baryglossie, cf. gr. barys – greu, glossa – limba].
DISIMILATie s.f. Modificare sau disparitie a unui sunet dintr-un cuvant sub influenta unui alt sunet identic sau asemanator din acelasi cuvant. [Gen. -iei, var. disimilatiune s.f. / cf. fr. dissimilation].
PALINGRAFie s.f. Tendinta patologica de a repeta in scris aceleasi propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < germ. Palingrafie, cf. gr. palin – din nou, graphein – a scrie].
PARALEXie s.f. Tulburare a vorbirii constand in citirea deformata a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. paralexie, cf. gr. para – langa, lexis – dictiune].
PROZODie s.f. 1. Disciplina care se ocupa cu studiul versificatiei din punctul de vedere al raportului dintre silabe in vers, considerate dupa accent sau dupa lungime. 2. Stiinta gruparii cuvintelor in unitati ritmice. V. metrica. ♦ (P. ext.) Pronuntare ritmica a cuvintelor. [Gen. -iei, var. prosodie s.f. / cf. fr. prosodie, it., lat. prosodia].
ACRIBOLOGie s.f. 1. Studiul preciziei maxime in cercetarea stiintifica. 2. Precizie in folosirea cuvintelor; alegere riguroasa a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. acribologie, cf. gr. akribes – exact, logos – studiu].
CATAFAZie s.f. Tulburare a vorbirii, constand in repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. cataphasie, cf. gr. kata – in jos, phasis – vorbire].
FORMA s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].
MASCULIN, -A adj. 1. De mascul; barbatesc. ◊ Gen masculin = forma pe care o ia un cuvant (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o fiinta sau un lucru considerat de sex barbatesc sau care este in legatura cu un astfel de nume. 2. (Despre rime) Care rimeaza pe ultima silaba accentuata. [Cf. fr. masculin, lat. masculinus].
PALILALie s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta in repetarea involuntara a unor propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. palilalie, cf. gr. palin – din nou, lalein – a vorbi].
PARALOGie s.f. (Rar) Transformare analogica a formei unui cuvant prin asemanarea lui formala cu alt cuvant. [Gen. -iei. / < fr. paralogie, cf. gr. para – langa, logoscuvant].
PARAMNEZie s.f. Boala manifestata prin slabirea memoriei, caracterizandu-se prin aceea ca bolnavul uita sau confunda cuvintele. [Gen. -iei. / < fr. paramnesie, cf. gr. para – alaturi, mnesis – memorie].
SILEPSA s.f. Constructie sintactica in care acordul se face potrivit ideii care predomina in mintea vorbitorului si nu conform regulilor gramaticale; sineza; (p. ext.) figura de stil in care un cuvant este luat atat in intelesul lui propriu, cat si in cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].
TAHILALie s.f. (Med.) Vorbire precipitata, cu debit mare de cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. tachylalie, cf. gr. tachys – rapid, lalein – a vorbi].
FORMA s. f. 1. infatisare, aspect exterior; contur. 2. modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ ~ ele constiintei sociale – ansambluri distincte de reprezentari, idei, conceptii determinate social si istoric, care alcatuiesc constiinta sociala; ~ logica = structura mintala in conformitate cu principiile gandirii si avand drept functie organizarea continutului acesteia. ♦ stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, prin antrenament; conditie fizica buna; a fi in ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta. 4. fel, chip, mod. ♦ mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 5. dispozitie legala de procedura. ♦ viciu de ~ = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 6. aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♦ (poligr.) cutie de otel in care se toarna literele; zat al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafetei Pamantului, rezultat al interactiunii agentilor geografici interni si externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. (< fr. forme, lat. forma)
INTERVENTie s. f. 1. participare, intrare intr-o actiune; luare de cuvant. ◊ invazie armata sau amestec al unui stat in treburile interne ale altui stat. 2. (med.) operatie. 3. efort indreptat spre un anumit scop. ◊ mijlocire, mediatie. ◊ (peior.) staruinta pe langa o persoana influenta pentru a obtine favoruri. 4. (jur.) introducere in litigiu a unui tert, la cererea sa. (< fr. intervention, lat. interventio)
PASTEL1 I. s. n. 1. creion colorat, moale, pentru desen, din pigmenti pulverizati amestecati cu talc si guma arabica. ◊ desen cu astfel de creioane. 2. poezie descriptiva cu fond liric, in care este infatisat un peisaj (1). 3. lucrare muzicala lirica, amintind de un pastel (2) sau compusa pe cuvintele acestuia. II. adj. inv. (despre culori, desene) in tonuri pale; delicat. (< fr. pastel, it. pastello)
RETRACTA vb. I. tr. a retrage (o afirmatie, un cuvant etc.). II. refl. (despre muschi, tesuturi) a se zbarci. ◊ (despre materiale) a se contracta. (< fr. retracter)
SILEPSA s. f. 1. constructie sintactica in care acordul se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale; sineza. 2. procedeu prin care un cuvant este luat atat in inteles propriu, cat si figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)
fleci (-cesc, -it), vb. – A marunti, a zdrobi, a terciui; a reduce un corp solid la o masa inconsistenta. – Var. fleciui, flecui. Creatie expresiva, facind parte din aceeasi familie si corespunzind aceleiasi intentii ca fleasc; cf. si lat. flaccus, flaccidus „flescait”, pol. flaczec „a flescai” (dupa Cihac, II, 110, pol. ar fi etimonul cuvintului rom.). Var. flecui are si sensul de „a murdari, a umple de noroi”, care deriva in mod evident din cel primar; totusi, DAR il pune in legatura cu germ. flecken, cu care are in comun numai intentia expresiva. Cu schimbare de suf. s-a obtinut var. flecni, vb. (Trans., a inchega; a bate, a face praf; a imbata), ale carui sensuri pleaca toate de la acela de „a se inmuia”, cf. flescai. A dat nastere la o lunga serie de der. expresivi, a caror idee comuna este cea de „obiect fara consistenta”. Der. fleac, s. n. (bagatela, nimicuri; moft), a carui origine expresiva nu ridica probleme (cf. Iordan, BF, II, 174), trebuie sa fi desemnat la inceput fie un „cuvint fara consistenta” fie un obiect flasc cum ar fi o cirpa nefolositoare sau o fructa zdrobita, cf. semantismul sp. papandujo. Totusi, DAR il pune in legatura cu germ. Fleck „petic” (plecind de la o confuzie cu flec, cf. aici); Korting 3804 si Loewe 57 pleaca de la lat. flaccus, cf. Giuglea, Dacor., III, 1090 si REW 3343; iar Scriban propune o relatie cu rut. fljak care pare der. din rom. Este cuvint identic cu felega, s. f. (cirpa), cf. rut. felegi „zdrente” (dupa Tiktin si DAR, rut. este etimonul cuvintului rom.); peletic, s. n. (pensula de olar), cf. Iordan, BF, II, 186; felegos, adj. (zdrenturos). – Der. flecar, adj. (vorbaret, palavragiu), cf. sl. flekavu „bilbiit”, tot formatie expresiva (dupa Cihac, II, 109, rom. provine din sl.); flecari, vb. (a sta la taifas, a palavragi); flecarie, s. f. (birfa, vorba de claca); flecati, vb. (Trans., a palavragi); flecaros, adj. (palavragiu); flecustet, adj. (nimic, bagatela); fleoanca (var. fleanca, flioanca, fleoarca, fleoarta, fleandura, fleanta, fle(a)ura, fulendrita, loandra, moleandra), s. f. (cirpa; gura, cioc, limba; femeie usoara), pentru ale carei asociatii semantice cf. Iordan, BF, II, 167-72; fle(o)nca(n)i, vb. (a palavragi); fle(o)ncaneala (var. fle(o)ncanitura), s. f. (birfa, vorba de claca); flencau s. m. „baiat, tinar” prin incrucisare cu flacau, cf. trancau si, in general, paralelismul cu der. lui tranc; fleace, s. f. (noroi, glod); fleciu, adj. (flasc, zdrobit, moale, stricat); flenches, adj. (cu coarnele cazute); flenduros, adj. (zdreturos); fleng (var. flenc), adj. (cu urechile cazute); flentoi, adj. (zdrentaros); fleortotina, s. f. (prostituata); fleos, adj. (moale, flasc); fleuri, vb. (Trans., palavragi); fleros, adj. (Trans., palavragiu); tranca-fleanca, interj. (exprima ideea de flecareala); flet, adj. (tont, prost); nataflet, adj. (tont). In general, si cu exceptia articolului citat al lui Iordan, toate cuvintele mentionate aici se considera ca fac parte din familii diferite. Fleandura este pus de obicei in legatura cu germ. (sas.) flander „zdrenturos” (Borcea 186; DAR), sau cu sl. (sb., ceh.) flandra „prostituata” (Cihac, II, 109; DAR), cuvinte care au la baza numele de Flandes, cf. ceh. flandra, pol. fladra „pinza” (Danicic, III, 60); insa istoria acestor cuvinte este neclara si Miklosich, Fremdw., 88 si Wander., 15 considera ca sb., pol., rut. flandra provin din rom. Este vorba mai curind de o radacina comuna expresiva. Fleoarta, de origine necunoscuta pentru DAR, ar avea legatura cu sas. Flarre „ruptura”, dupa Draganu, Dacor., V, 273 si ar fi identic cu fleura, dupa acelasi autor, pe cind Cihac, II, 660, pune in legatura acest cuvint cu ngr. φλύαρος „palavragiu”; Bogrea, Dacor., I, 258, il considera ca un rezultat al incrucisarii lui flaut cu fluer, sau al lat. flabrum „suier al vintului”.
murg (murga), adj.1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S. m.) Cal brun. – 4. (S. m.) Cal in general. – 5. (S. n.) Crepuscul, apus, aurora. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscuta. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare sa coincida cu sl. (bg., rus.) mraku „intunecime”, bg., sb., cr., ceh. mrak „apus”, pol. mrok „obscuritate”, rus. morok „obscuritate”, bg. murg(av) „brun”, sb., cr. murgast „brun”, rus. muryi „brun”, ceh. moura „vaca bruna” (cf. Berneker, II, 78; dupa Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicatia lui pare insuficienta pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clara. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortes 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, in loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beitrage, 8; cf. REW 433) este improbabila, deoarece in astfel de cazuri i aton se reduce de obicei in rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai putin probabila der. din gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de maslina”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingatoare. In sfirsit, nu a fost acceptata explicatia care se bazeaza pe gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relatia cu alb. muk, murgu „brun”, muk, mugu „crepuscul” mugete, „asfintit” este evidenta, cf. Philippide, II, 725 si Rosetti, II, 119; dar cuvintul alb., gresit explicat (dupa Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o radacina care ar insemna „stralucitor, luminos”) ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). In fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, in Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede ca-i vorba de un cuvint autohton. Desi indiciile sint insuficiente pentru a fi posibil sa se ajunga la concluzii definitive, pare ca originea ereditara este mai probabila decit un imprumut din sl. sau din alb. Prezenta lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai in elemente lat. (cf. acasa, afund, aminte etc.) pare sa pledeze in favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurzis, amurzita), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la inceput un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se intuneca, a se innopta); murga, s. f. (noapte, intuneric; iapa bruna; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgana, s. f. (nume de vaca); murgila, s. m. (nume de bou); Murgila, s. f. (personaj din mitologia populara care personifica noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); inmurgi, vb. (a se innopta). – Desi legatura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus ca mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); si probabil si bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast „murg” (in opozitie cu sb. mrk(lo)mrkov „murg”, si mrgodan, mrgodno „intunecat”, care pare sa provina din sl. mrku, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a innopta” si μούρϰισμα „crepuscul” (dupa Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).
BOGATie, bogatii, s. f. 1. Cantitate abundenta de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte pretioase etc. 2. Starea, situatia in care se afla posesorul unei mari cantitati de bunuri materiale, de bani etc. 3. Resursele unei tari, ale unei regiuni etc. care, prin prelucrare, se transforma in bunuri utilizate de societate. Petrolul este o bogatie nationala. 4. Abundenta si varietate de valori spirituale. Bogatie de idei. Bogatie de cuvinte.Bogat + suf. -ie.
INCIDENT, -A, incidenti, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Intamplare neasteptata (si neplacuta) care apare in desfasurarea unei actiuni. ◊ Incident de frontiera = ciocnire armata intre fortele graniceresti a doua state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiectie (secundara si neasteptata) ridicata in cursul unui proces de una dintre parti. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze. 2. (Fiz.; in sintagma) Raza incidenta = raza de lumina care cade pe suprafata unui corp sau pe suprafata care separa doua medii. – Din fr. incident.
STRIGARE, strigari, s. f. Actiunea de a striga si rezultatul ei. I. Strigat (1), racnet, tipat. II. 1. Exprimare in cuvinte a unui sentiment puternic. ◊ Loc. adv. (Rar) Cu strigari (inalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larma de voci; vociferare (de aclamatie sau de amenintare). 2. Tanguire, vaicareala cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamatie facuta cu voce puternica; protest. 4. Imputare, repros, dojana. 5. Instiintare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (in ajutor, la lupta etc.). – V. striga.
cuvant ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus
FORMA ~e f. 1) Expresie exterioara determinata de un anumit continut. 2) Aspect exterior al unui obiect. ~ sferica. ◊ (A fi) in ~ a se afla in conditii fizice bune. 3) Totalitate a mijloacelor de expresie, folosite la redarea continutului de idei al unei opere de arta. ~ artistica. 4) lingv. Latura materiala a unitatilor de limba. ◊ ~ gramaticala aspect luat de un cuvant pentru a exprima un sens gramatical. 5) Model stabilit. Act intocmit dupa toate ~ele. 6) Mod de conducere. ~ de stat. 7) fig. Aparenta care este in contradictie cu continutul interior. 8) Piesa confectionata dintr-un material dur, in care se toarna un amestec pentru a-i da o anumita configuratie. ~ de turnatorie. [G.-D. formei] /<fr. forme, lat. forma
LIMBA ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat in cavitatea bucala si servind la mestecarea, inghitirea si determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-si musca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gafai de oboseala; b) a lucra din greu. A vorbi in varful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lunga (a fi lung de ~) a) a avea inclinatie spre palavrageala; b) a fi limbut. A avea mancarime de ~ a nu fi in stare sa pastreze un secret. A-si pune frau la ~, a-si tine ~a (dupa dinti) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a pastra o taina. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbeste ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se invarti, a-i veni) pe ~ a-si aminti vag un cuvant fara a-l putea exprima. Pasarea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul da de necaz, pentru ca nu stie sa taca cand trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare intre oameni, constand dintr-un sistem lexical organizat dupa anumite legi gramaticale si avand o structura fonetica specifica; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunitati umane constituite istoriceste. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decat sunetele articulate) a sentimentelor si ideilor. ~a surdomutilor. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (in special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creanga.(A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultima dorinta, exprimata pe patul de moarte. 6) inv. Prizonier folosit pentru a obtine informatii despre armata inamica. 7) inv. Totalitate a oamenilor traind pe acelasi teritoriu, avand in comun o cultura, o traditie, o credinta; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemanator ca forma sau functie cu organul respectiv. ~a clopotului.~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de incaltat obiect de metal sau de plastic, care serveste la incaltat. ~a ghetei bucata de piele care acopera deschizatura incaltamintei in locul unde se petrec sireturile. ~i de foc flacari de foc alungite. 9) Fasie lunga si ingusta (de pamant, de padure, de apa etc.). 10): ~a-boului planta erbacee, acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broastei planta erbacee cu tulpina dreapta, ramificata si cu flori albe sau trandafirii, ce creste prin locuri umede; limbarita. ~a-mielului planta erbacee, acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosita contra tusei. 11): ~ -de-mare peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte, care traieste mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua
ALTERCATie s.f. Cearta; disputa violenta, schimb de cuvinte grele. [Gen. -iei, var. altercatiune s.f. / cf. fr. altercation, lat. altercatio].
OMONIMie s.f. Faptul sau insusirea de a fi omonim; situatia in care se afla doua sau mai multe cuvinte omonime. [Gen. -iei, var. homonimie s.f. / cf. fr. homonymie].
INCORPORATie s.f. 1. Incorporare. 2. Constructie gramaticala specifica unor limbi, constand in aceea ca se include complementul in verb, sudandu-se cu el si dand nastere unui nou cuvant compus. [Gen. -iei, var. incorporatie, incorporatiune. / < fr. incorporation].
COMPUS, -A I. adj. alcatuit din mai multe elemente. ♦ (gram.) timp ~ = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare; frunza ~a = frunza avand limbul alcatuit din mai multe foliole, dispuse pe un ax; inflorescenta ~a = inflorescenta din mai multe inflorescente simple; fruct ~ = fruct provenind dintr-o asemenea inflorescenta. II. s. n. cuvant rezultat prin compunere (3). III. s. m. combinatie (3). (<compune)
BRADILALie s.f. Ritm lent in articularea cuvintelor; bradiartrie. [Gen. -iei. / < fr. bradylalie, cf. gr. bradys – lent, lalein – a vorbi].
PARAGRAFie s.f. Boala care consta in deformarea sau substituirea cuvintelor scrise. [Gen. -iei. / < fr. paragraphie, cf. gr. para – langa, graphein – a scrie].
PARALALie s.f. Tulburare a vorbirii, constand in dificultatea de a gasi cuvantul potrivit. [Gen. -iei. / < fr. paralalie, cf. gr. para – langa, lalein – a vorbi].
CALIFICATIV, -A I. adj. care califica, arata o calitate. II. s. n. cuvant, termen prin care este caracterizata o persoana, un lucru etc. ◊ nota, mentiune cu care se apreciaza sarguinta elevilor si a studentilor, activitatea oamenilor muncii. (< fr. qualificatif)
CONSTRUI vb. I. tr. 1. a face, a ridica o cladire, un edificiu, o masina etc. ◊ (fig.) a alcatui, a organiza; a dispune, a combina. 2. a desena, a trasa o figura geometrica. 3. (lingv.) a realiza o constructie (4). II. (refl. despre cuvinte) a se folosi de anumite constructii gramaticale. (< fr. construire, lat. construere)
ECHIVOC, -A I. adj. care poate fi interpretat in mai multe feluri; neprecis, neclar, confuz. ◊ (despre atitudine, purtare etc.) indoielnic, ambiguu, suspect. II. s. n. 1. cuvant, propozitie cu dublu sens, dintre care unul este adesea obscen, grosolan. ◊ ambiguitate. 2. (telec.) masura a efectului perturbatiilor asupra comunicatiilor prin canale, reprezentand cantitatea de informatie care ramane netransmisa. (< fr. equivoque, lat. aequivocus)
OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. homonyme)
RESTABILI vb. I. tr. 1. a stabili din nou, a aduce in starea in care a fost la inceput sau in alta mai buna. 2. a stabili, a reconstitui (un cuvant, un text). II. refl. a se intrema, a se inzdraveni. (dupa fr. retablir)
TERMEN I. s. n. 1. data dinainte fixata pentru executarea unei plati, obligatii etc.; scadenta. 2. interval de timp (dinainte stabilit) in limita caruia trebuie sa se infaptuiasca, sa se intample ceva. 3. eveniment viitor si sigur in ce priveste producerea lui, dar incert in ceea ce priveste data la care se va produce. 4. (despre ostasi) in termen = in curs de satisfacere a serviciului militar. II. s. m. 1. cuvant, vorba, expresie. 2. fiecare dintre elementele unei comparatii. 3. (mat.) fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele ce alcatuiesc o progresie sau un raport. 4. element primar al unui enunt sau sistem logic. ♦ fiecare dintre cele trei elemente constitutive ale unui silogism. 5. (fiz.) termen spectral = marime proportionala cu energia oricareia dintre starile in care se poate afla un atom. 6. (fig.; pl.) relatie (buna sau rea) cu cineva. (< lat. termen, dupa fr. terme)
lesui (lesuiesc, lesuit), vb. – A slabi, a lua puterea, a ramine fara putere. Sl. lisiti „a lipsi”, cf. lehai.Der. lesuiala, s. f. (slabire, lesin); lesin, s. n. (slabiciune, pierderea cunostintei), probabil in loc de *lesin(i)e, cf. bg., rus. lisenie „pierdere, privare”; lesina, vb. (a pierde cunostinta; a pierde puterea), cf. sb. ljesivati „a pierde puterea”; lesinat, adj. (slabit, fara cunostinta; fad, searbad); lesinatura, s. f. (slabiciune; stirpitura). Parerile variaza destul cu privire la originea acestor cuvinte. Dupa Cihac, II, 669, lesina (mr. lisinare) ar veni din gr. ỏλιγώνομαι, fiind un cuvint identic cu a ligni. Pentru Philippide, Principii, 148 si Iordan, BF, IX, 153 este un der. din les „cadavru”; dupa Tiktin, exista o legatura intre lesin si lehamite, care pare certa, insa nu pe calea indicata de el. In sfirsit, dupa Candrea-Dens., 983; Pascu, I, 108; Densusianu, GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu, RPF, III, 356, e vorba de un reprezentant al lat. *laesionāre, din laesiōnem, greu de admis din punct de vedere semantic.
IMPROPRIU, -ie, improprii, adj. 1. (Despre cuvinte, expresii etc.; adesea adverbial) Care nu este propriu, potrivit, corect sau indicat. 2. Necorespunzator, nerecomandabil, neindicat (pentru ceva). – Din fr. impropre, lat. improprius.
TURNURA, turnuri, s. f. I. 1. Schimbare (neasteptata) survenita in desfasurarea unor imprejurari, unor evenimente etc.; cotitura, intorsatura. 2. Fel in care se prezinta lucrurile, fenomenele etc. ♦ Spec. Fel in care sunt asezate cuvintele intr-o fraza. II. Pernita sau bucata de stofa pe care femeile o purtau odinioara sub rochie, la spate, mai jos de talie. – Din fr. tournure.
INFORMATie s. 1. comunicare, instiintare, stire, veste. (O ~ de mare importanta.) 2. v. stire. 3. (inv.) cuvant. (N-a primit ~iile lui.) 4. referinta, relatie. (Ce ~ii imi poti da despre ...?) 5. v. nota. 6. v. documentare. 7. v. sursa. 8. v. indicatie.
BUNIC ~ci m. 1) (folosit si drept cuvant de adresare) Barbat luat in raport cu nepotii sai; tatal tatalui sau al mamei; tata-mare. 2) la pl. Parintii parintilor. 3) la pl. Persoana care apartine generatiilor precedente; stramos; strabun. /bun + suf. ~ic
ARMONie s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].
INTERPUNCTie s.f. Punerea semnelor de repaus intre cuvinte sau propozitii. [Gen. -iei. / cf. lat. interpunctio, fr. interponction].
ACATAFAZie s.f. Asezare gresita a cuvintelor in vorbire. [Gen. -iei. / < fr. acataphasie, cf. gr. a – fara, kataphasis – limbaj corect].
ACATAGRAFie s.f. Asezare gresita a cuvintelor la scris. [Gen. -iei. / < fr. acatagraphie, cf. gr. a – fara, katagraphein – a scrie corect].
iala! interj. (reg.) cuvant adresat boilor sa ia jugul.
GLOSOLALie s.f. Limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi) alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. [Gen. -iei. / < fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limba, lalein – a vorbi].
ORTOEPie s.f. Pronuntare corecta a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiaza pronuntarea corecta a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoepie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].
SILABATie s.f. Descompunere a cuvintelor in silabe. [Gen. -iei. / < fr. syllabation].
TERMINATie s.f. 1. Partea terminala a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se afla la sfarsitul unui cuvant. ♦ (Rar) Desinenta. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].
cotrobai (cotrobaiesc, cotrobait), vb. – A cauta, a scociori, a scormoni. Creatie expresiva, dupa cum rezulta din terminatia -ai, si din cuvintele care inseamna „a iscodi, a scormoni” si care apartin aceleiasi familie: cociobai, cotori, cotoroi, cotroci, cotrosi, co(r)torosi, (Trans.) cutrului, cutruzui. Pentru mecanismul expresiv, cf. ngr. ϰουτρουβαλίζω „a rasturna”. Dupa Cihac, II, 494 si Scriban, din mag. kotorogni „a gresi”; dupa DAR, de la cotrov „ascunzatoare”, care pare a fi una din multele var. de la cotlon, cf. rut. kotlon „cautare”. Der. cotrobaiala, s. f. (cautare); cot(r)ohalita, s. f. (vagabond; femeie stricata), pe care DAR il pune in legatura cu mag. kotorojni „a gresi”; cotromente, s. f. pl. (harababura; talmes-balmes); catrafuse, s. f. pl. (harababura; calabalic, boarfe), a carui der. este la fel de neclara ca si cea a cuvintelor anterioare (dupa Cihac, II, 488, din mag. kateputa „bagaj”; Scriban pare a indica o origine expresiva).
TURNURA s.f. I. 1. Infatisare, aspect (exterior) sub care se prezinta lucrurile, faptele. ♦ Intorsatura. 2. Fel in care sunt asezate cuvintele intr-o fraza. II. Pernita sau bucata de stofa purtata odinioara de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. [< fr. tournure].
dreava (dreve), s. f.s. f.1. Bat incovoiat cu care plapumarii bat lina. – 2. Traversa, bara. Sl. drevo „bat” (Tiktin; Candrea). – Der. dreveli, vb. (Trans., a bate, a scutura lina); darvali (var. dirvali, dirvari), vb. (a trudi, a nadusi; a pune la munca, a obosi; a munci facind murdarie) al carui ultim sens se intilneste cu terfeli, din a carui incrucisare par a fi rezultat derveli si dreveli, vb. (Mold., a murdari); dirvar, s. m. (taietor de lemne), din sl. druvari, cf. bg. darvar; dirvala, s. f. (truda, corvoada, munca grea), a carui formatie nu este clara (postverbal, dupa Candrea; reducere de la dirvaleala, dupa Tiktin; de la un sl. *druvalo „transport de lemne”, dupa Scriban); dirvaleala (var. dirvareala), s. f. (truda, corvoada); dreven, adj. (nemiscat), din sb. drven „de lemn” (Candrea); dreveni, vb. (a ramine nemiscat), din sb. drveniti se. Cihac, II, 92, deriva majoritatea acestor cuvinte din sl. drati derǫ „a sfisia”.
EXPRIMA vb. I. tr. a expune, a manifesta, a reprezenta (idei, sentimente etc.) prin cuvinte sau prin gesturi. II. refl. a vorbi, a reda prin cuvinte. (< fr. exprimer, lat. exprimere)
LATINIZA vb. I. tr. a introduce intr-o limba, pe cale savanta, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ◊ a da o forma latina unor cuvinte de alta origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba si cultura latina. (< fr. latiniser)
RAPORT s. n. I. 1. legatura intre obiecte, fenomene, notiuni etc. ◊ (pl.) relatie intre doua valori. ◊ (mat.) catul a doua marimi de acelasi fel. 3. (gram.) relatie stabilita intre cuvinte, constructii si propozitii. II. castig. ♦ casa de ~ = casa construita pentru a fi inchiriata si a aduce astfel beneficii. III. 1. dare de seama, facuta de cineva in fata unei adunari, a unei autoritati etc., o relatare asupra unei activitati. 2. scurta prezentare orala asupra situatiei trupei facuta de un militar in fata superiorului sau. (< fr. rapport)
TURNURA s. f. I. 1. infatisare, aspect (exterior) sub care se prezinta lucrurile, faptele. ◊ intorsatura. 2. fel in care sunt asezate cuvintele intr-o fraza. II. pernita sau bucata de stofa purtata odinioara de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. (< fr. tournure)
tandara (tandari), s. f. – Aschie, bucatica. – Var. Mold. tandura, Banat tandra si der. Origine incerta. Probabil e vorba de o formatie expresiva, ca fleandura; in acest caz, ar fi un simplu dublet al lui tundra, toandra „bucata”. Se considera der. din slov. condra sau mag. candra, cond(o)ra (Cihac, II, 429; Tiktin); dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom., cum in mod precis provin din rut. cyndra (Candrea, Elemente, 409), si ngr. σιόντρα (Meyer, Neugr. St., II, 78). Der. din sas. Zandergerm. Zunder „mesa” (Lacea, Dacor., III, 709; Scriban) este improbabila. Der. tandari, vb. (a face sa sara tandari); tandarica, s. f. (aschie; s. m., Pinochio, personaj celebru al lui C. Collodi); tandaros, adj. (cu tandari; iritabil, sensibil).
tivic (-curi), s. n. – Lat, coarda. Origine necunoscuta. Der. din tc. tevfik „sfirsit” (Scriban) este improbabila. Trebuie sa fie cuvint identic cu tivig, s. n. (Banat, stinghie). – Der. tivilinca, s. f. (intrument primitiv pentru a impleti laturi de par de cal sau de capra); tivilichi, s. n. (pieptar, corset); tivilichie, s. f. (pieptar), cuvinte pe care Seineanu, II, 363 le explica pornind de la ilic „pieptar” cu primul element obscur.
BETie, betii, s. f. 1. Stare in care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool in mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (In sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor in organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adancurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului in sange la persoane care coboara la mari adancimi in mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = insirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
IMPRUMUT, imprumuturi, s. n. 1. Faptul de a (se) imprumuta; (concr.) obiect sau suma de bani imprumutata. ◊ Loc. adj. De imprumut = care este imprumutat. ◊ Expr. A fi ca de imprumut sau aparea de imprumut = a nu i se potrivi cuiva. ◊ Loc. vb. A da (sau a lua) cu imprumut = a imprumuta (1). 2. cuvant, constructie lexicala etc. luata din alta limba. Imprumut lingvistic.Lat. in promutuum.
MAI1 adv. I. 1. (Serveste la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (In locutiuni, intarind sensul unor cuvinte) Mai intai (si-ntai). Mai apoi. Mai inainte. 2. (Serveste la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Inaintea unui substantiv) Te comporti ca cel mai copil dintre copii. ◊ (Precedat de „ce” in constructii exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fata!Expr. Mai rar = intalnit extrem de rar. Asa om mai rar!. II. (Atenueaza ideea exprimata de cuvantul determinat) In parte, putin, oarecum, intr-o oarecare masura, intrucatva. Copii si mai cuminti, si mai obraznici. Ploaia mai incetase. III. (Exprima ideea de aproximatie) Aproape; aproximativ; cam. Mai imi vine a crede. ♦ (Urmat de o propozitie subordonata introdusa prin „ca” sau „sa”) Gata sa..., cat pe-aci. Cetina mai ca-i ajunge la pamant.Mai-mai = cat pe-aci, gata-gata. IV. (Inaintea unui verb) 1. (Arata ca actiunea verbului dureaza) Si acum, in continuare, inca. Mai vine la noi.Expr. Mai e vorba! = desigur! neaparat! nu incape discutie! sigur! ♦ (In formule interogative, cu referire la o situatie noua) Ce mai faci? 2. (Arata repetarea actiunii verbului) Din nou, inca o data, iar. Poate sa ne mai intalnim. 3. (Exprima nedumerire) Nu se stie ce s-a mai facut. V. (Arata ca, pe langa lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (In enumerari) In afara de aceasta, in plus, pe deasupra. Avea casa, mai ceva bani.Expr. Ce mai atata vorba sau ce mai incoace-ncolo, se zice cand vrem sa punem capat unei discutii. 2. (Corelativ) Cand..., cand; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (In propozitii si constructii exclamative, intensifica ideea din fraza) Ce mai zgomot, ce mai freamat!Lat. magis.
PAROLIST, -A, parolisti, -ste, adj., s. m. si f. (Fam.) (Persoana) care se tine de cuvant, care isi respecta angajamentul luat, promisiunea facuta. – Parola + suf. -ist.
CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntand cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A inregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gandul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A invata, a studia (parcurgand scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (In superstitii; in expr.) A citi in stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) in palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinandu-i liniile din palma. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. citati, cisti.
SFICHI, (I) interj., (II) sfichiuri, s. n. I. Interj. cuvant care imita suieratul biciului. II. S. n. 1. Capatul subtire si neimpletit al biciului; pleasna. ♦ Lovitura data cu varful biciului. ♦ Fig. Vorba rautacioasa, rautate, impunsatura. ◊ Expr. A lua (pe cineva) in sfichi = a intepa cu vorba; a ironiza. 2. Manunchi, grup de fire de par. – Onomatopee.
DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A conditiona in mod necesar, a servi drept cauza pentru aparitia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotari (o data, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza insusirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (in vederea repartizarii acestora in categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva sa ia o anumita hotarare. 4. (Despre cuvinte sau propozitii) A preciza sensul altui cuvant sau altei propozitii. Adverbele determina verbele pe care le insotesc. – Din fr. determiner, lat. determinare.
SEMANTIC adj., s. 1. adj. (LINGV.) semasiologic. (Modificari ~ suferite de un cuvant.) 2. s., adj. (FILOZ.) semanticist. (~ii provin din logica simbolica.)
COPROLALie s.f. (Med.) Tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene, scabroase; scatologie. [Gen. -iei / < fr. coprolalie, cf. gr. kopros – excrement, lalein – a vorbi].
OXITONie s.f. (Lingv.) Accentuare a unui cuvant pe ultima silaba. [Gen. -iei. / cf. fr. oxytonisme].
ACCEPTie s.f. Sens in care este folosit la un moment dat un cuvant; semnificatie, inteles, sens. [Gen. -iei, var. acceptiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].
ANTONIMie s.f. Corelatie intre doua cuvinte cu sens opus. [Gen. -iei. / < fr. antonymie].
VALOARE s.f. I. 1. Expresie a muncii umane materializata intr-o marfa. ♦ Categorie economica proprie economiei bazata pe productia de marfuri. 2. Suma de bani care reprezinta echivalentul pretului unei marfi, unui cec, al unei actiuni etc. ♦ Rentabilitate, productivitate. 3. Marime matematica asociata unei marimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. Durata unui sunet muzical. 5. Sensul sau folosirea gramaticala a unui cuvant. 6. (Pict.) Intensitatea unei culori. II. 1. Ansamblul calitatilor care fac un lucru bun, cautat, apreciat; insemnatate, importanta, pret. 2. Suma insusirilor pozitive ale unui om; (concr.) om care intruneste calitati deosebite. [Gen. -orii. / < fr. valeur, it. valore < lat. valor].
POSTPOZITie s.f. Postpunere; stare a cuvantului, a particulelor postpuse. [Gen. -iei, var. postpozitiune s.f. / cf. fr. postposition].
SINONIMie s.f. Insusirea de a fi sinonim; posibilitatea inlocuirii unui cuvant cu sinonimul sau. [Gen. -iei. / cf. fr. synonymie].
STRUCTURA s.f. I. 1. Fel de constructie (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare interna, de alcatuire a unui corp. ♦ Dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ♦ Modul de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. Modul de asezare intre ele a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ♦ (Psih.) Conformatie, factura, formatie. 4. Fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ Structura gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. Mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ♦ Mod de organizare a oricarei ramuri de productie. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a cladi].
cucuruz (-zi), s. m.1. Stiulete de porumb. – 2. Porumb. – 3. Con de brad si alte conifere. – 4. Plante (Petasites alba, Petasites officinalis). Origine expresiva. Se poate pleca de la coc, prin intermediul unui pl. colectiv cocuri si cu suf. -za, ca in paralelismul bobbuburuz(a), cf. si duduruza. Totusi, este in legatura cu multe cuvinte straine, cf. it. cocoruzzo „virf in forma de para”, salent. cuccuruzzo „gramada de pietre in forma piramidala”, tarent. cucuruzze „culme rotunjita”, mil. kokorin „con de brad”, ngr. ϰουϰούρι „gramada de pamint”; asa incit Battisti, II, 997, propune pentru toate aceste cuvinte o baza mediteraniana cuccur, colectiva. Este mai curind vorba de tot atitea cuvinte expresive, produse de aceleasi intentii si cu aceleasi mijloace fonetice. Apare si in bg. kukuruz, sb. kukuruz, rut. kukurudz, rus. kykyryza, mag. kukuricza, sas. kukeruse, care trebuie sa provina toate din rom., tig. kukorica (din mag.). Nu se poate explica prin sl. (Miklosich, Turk. Elem., Nachtrag, I, 64; Berneker 640; Vasmer 686; cf. opinia contrara a lui Mladenov); astfel incit nu este probabila der. din rom., pe baza sl. (Miklosich, Fremdw., 103; Cihac, II, 86; cf. DAR; Conev 75). Miklosich, Turk. Elem., I, 334, propusese o origine tc., neverosimila.
ADRESA vb. I. tr. 1. a trimite direct o scrisoare, o cerere. 2. a scrie adresa (pe o cerere, pe o scrisoare). II. refl. a-si indrepta cuvantul catre cineva; a face apel la. (< fr. adresser)
DEZICE vb. I. tr. a nega, a retracta (ceva). II. refl. a-si retrage cuvantul, a dezminti. (dupa fr. dedire)
DISLOCA vb. I. tr., refl. a (se) urni, a (se) misca din loc, a (se) stramuta, a (se) desprinde din intreg. ◊ (despre oase) a scoate, a face sa iasa din incheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. ◊ (despre trupe) a (se) misca, a (se) porni dintr-un anumit loc. ◊ a separa doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte intre determinat si determinant. II. refl. (despre straturi geologice) a se deplasa sub actiunea miscarilor tectonice. (< fr. disloquer, lat. dislocare)
FEMINIZA vb. I. tr., refl. a da, a capata caractere feminine. II. tr. a trece un cuvant la genul feminin. (< fr. feminiser)
MAGHiaRIZA vb. I. refl., tr. a (se) asimila cu populatia de limba maghiara. II. tr. a modifica un cuvant, o expresie dupa structura limbii maghiare. (< maghiar + -iza)
SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)
STRUCTURA s. f. I. 1. ansamblu de elemente de constructie solidarizate intre ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta si le transmite la fundatie. 2. mod de alcatuire interna a unui corp, a unui sistem. ◊ dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ◊ mod de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. mod de asezare a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ◊ (psih.) conformatie, factura, formatie. 4. fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ◊ mod de organizare a oricarei ramuri de productie. (< fr. structure, lat. structura)
vapaie (-ai), s. f. – Para, flacara mare. Origine necunoscuta. Se indica de obicei posibilitatea unui lat. *vapaliavapa (Puscariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vape „caldura” (Cihac, II, 721); dar relatia dintre aceste cuvinte nu este clara. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arsita). Der. (in)vapaia, vb. (a arde cu flacara); svapaiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), aceasta relatie semantica nu este clara (probabil „descompus ca cel care scapa de la incendiu”; dupa Cretu, din sl. sverepovati „a exaspera”; dupa Tiktin, se pleaca de la ideea de „aprins”).
parolist, -a, parolisti, -ste adj. (d. oameni) care se tine de cuvant, care isi respecta angajamentul luat / promisiunea facuta
lega1 [At: COD. VOR.1 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C. i. fire, funii, fasii dintr-o tesatura etc.) A uni strans capetele printr-un nod sau cu un ochi, funda etc. pentru a forma un intreg Si: a innoda, a strange, a innadi. 2 vt (ie) A lega gura panzei, lega nodurile, lega la gura A innoda firele de la capatul urzelii inainte de a incepe tesutul unei panze pentru a nu se destrama batatura. 3 vt (Fig; iae) A incepe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; iae) A incepe sa-i mearga bine cuiva. 5 vt (Reg; ie) A lega baierile de la punga A face economii. 6 vt (Reg; iae) A deveni mai econom, multumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Ivp; ie) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A cauta subterfugii. 8 vt (Ivp; iae) A vorbi fara temei. 9 vt A innoda sireturi, nojite etc.. pentru a incheia sau pentru a fixa incaltamintea pe picior Si: a se incalta. 10 vt (Prc; c. i. opinci, obiele) A strange pe picior cu ajutorul nojitelor. 11 vt (Reg; ie) Cat ti-ai lega nojita (sau nojitele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de impletitura sau de plasa Si: a innoda. 13 vt (Ic) Ac de ~t Croseta. 14 vt (iac) Andrea. 15 A petrece in jurul gatului cravata, pe sub gulerul camasii, fixand in fata capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata dupa o anumita moda. 17 vrp (D. barbati indragostiti; ie) A-i lega caltaveta A fi foarte supus femeii iubite, facandu-i toate poftele. 18 vt A pune si a innoda bani, obiecte de valoare intr-un colt de batista, basma, stergar etc.. pentru a-i pastra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune si a innoda bani, obiecte de valoare intr-un colt de batista, basma, stergar etc. pentru a-i oferi ca plata, ca pomana impreuna cu obiectul in care au fost pusi. 20 vt (C. i. fire, stergare, naframe etc. de o culoare cu o anumita semnificatie) A prinde de ceva prin innodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c. i. cozile impletite ale femeilor; urmat de determinarile „in cununa”, „una peste alta”) A impreuna prin infasurare in jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte in alta. 22 vt (Spc; reg) A innoda frunzele a doua sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbra. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C. i. saci, desagi, pungi etc.) A inchide la gura, adunand marginile si innodandu-le sau strangandu-le cu o sfoara ale carei capete se innoada. 26 vt (C. i. obiecte, materii etc..) A pune intr-o invelitoare, intr-un sac, intr-o punga etc. care se strange la gura sau la margini. 27 vt (Pop; ie) Leaga sacul pana e plin Averea trebuie administrata chibzuit inca de la inceput. 28 vt (Pop; ie) In sacul ~t nu stii ce-i ~t Se spune despre o femeie insarcinata despre care nu se stie daca va naste baiat sau fata. 29 vt (Pop; ie) A lega paraua cu sapte (sau noua, zece) noduri (ate) A cheltui cu economie o suma de bani. 30 vt (Pop; iae) A fi zgarcit. 31 vt (C. i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C. i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A impacheta prin infasurare si prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului incarcat cu paie etc. pentru a le presa si a le tine strans. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C. i. fire de grau, de canepa sau nuiele, vreascuri etc.) A lua si a pune laolalta, strangandu-le cu ajutorului unei chite etc. astfel incat sa nu se risipeasca, sa nu se sfarame, sa fie usor manipulate. 36 vt A incinge cu o funie etc. snopuri, manunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; ie) A (nu) ~ doua in (sau intr-un) tei (prin etimologie populara trei) A (nu) pune nimic de-o parte din castigul obtinut. 39 vt (Reg; ie) A nu lega doua A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmt; ie) Sa-i legi cu tei (intr-un curmei) si sa-i dai pe apa (sau in garla) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienti. 41 vt (C. i. parul oamenilor) A strange la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se imprastia in dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C. i. obiecte de imbracaminte sau parti ale acestora) A aduna pe langa corp facand din doua sau mai multe parti un tot, prin innodare sau prin impreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brau, al unei panglici etc. ca sa nu se desfaca, sa nu alunece sau sa nu stea neglijent Si: a incinge. 43 vt (Reg; c. i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strange, a increti marginile cu o sfoara, cu o curelusa trecuta prin mai multe gauri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) incinge cu un brau. 46 vt (Rar; c. i. panzele corabiei) A aduna la un loc Si: a strange. 47 vt (Rar) A incepe hora. 48 vt (C. i. usi, obloane, porti etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei sine etc. pentru a mari rezistenta ori soliditatea Si: a fereca. 48 vt (Fig; ie) A avea inima ~ta cu curele A fi nepasator. 49 vt (Fig; iae) A fi insensibil. 50 vt A strange butoaie, lazi etc. cu sine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistenta in utilizare. 51 vt A strange cu un cerc piesele care alcatuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 52 vr (Ivp; ie) Butia cu un cerc nicicum nu se leaga A nu putea anula un rau dintr-o data. 53 vt A intari rotile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei sine peste obezi. 54 vt (C. i. carute, care) A imbraca in fier caroseria. 55 vt (C. i. mai ales obiecte de podoaba) A imbraca cu placi de metal pretios Si: a placa. 56 vt (C. i. piese de mobilier, pergamente sau acte de pret) A imbraca, prin acoperire integrala sau partiala, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a infrumuseta. 57 vt A prinde una de alta foile unei carti, prin coasere sau lipire si a-i pune scoarte Si: a brosa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 58 vr (Rar; d. oameni, urmat de „in zale”) A-si imbraca armura Si: (inv) a se implatosa, a se inzaua. 59 vt (C. i. obiecte dezmembrate sau piese detasabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una langa alta a partilor componente sau desfacute, prin strangerea lor cu o funie, lama metalica, sarma etc. Si: (pfm) a drege. 60 vi (ie) Viata ~ta cu ata Se spune despre existenta precara sau periclitata a cuiva. 61 vt (Inv; ie) A lega tabara (sau, rar, lagarul) A fortifica, prin diverse intarituri, in special prin care de lupta, o armata care stationeaza sau se afla in mars, pentru a impiedica intruziunea inamicului in randurile proprii. 62 (Inv; iae) A pune o armata in dispozitiv de lupta. 63 vt (C. i. obiecte de marime sau de greutate mica) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lant, al unei franghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cadea sau pentru a ramane in pozitia sau in locul dorit Si: a agata, a atarna, a prinde, a tintui. 64 vt (Ivp; spc) A construi plute, asambland trunchiuri de copaci. 65 vt (Ivp; c. i. parti detasabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat in toc sau in legatoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 66 vt (Spc; c. i. lastari de vita-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultura agatatoare) A fixa pe araci Si: a araci. 67 vt (Pop; c. i. fuiorul sau caierul de lana) A pune in furca de tors o cantitate de lana si a o prinde de aceasta cu o panglica, cu o sfoara etc. 68 vt (C. i. ambarcatiuni; udp „de”, „la” care indica locul sau obiectul de care se fixeaza) A fixa prin parame Si: a acosta, a ancora. 69 vi (Mrn; ie) A lega in barba A ancora cu doua ancore ale caror lanturi sunt paralele. 70 vt (Mrn; ie) A lega la schela A opri intr-un port o corabie, fixand-o cu parame de stalpii cheiului. 71 vt (Ivr) A intinde panzele unei corabii. 72 vt (C. i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutati) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lantisor etc. pentru a fi usor de purtat sau de folosit.. 73 vi (Reg; ie) A umbla cu ciolanele ~te la gat Se spune despre cineva care se comporta nefiresc. 74 vt (Ivr; ie) A-i ~ (cuiva) lingurile de gat A nu astepta cu masa pusa pe cineva invitat, care a intarziat. 75 vt (Ivr; iae) A lasa flamand pe cineva. 76 vt (Irg; ie) A-i ~ (cuiva) basica (sau tinicheaua) de coada A concedia pe cineva cu scandal. 77 vt (Irg; iae) A retrage cuiva bunavointa sau favoarea de care se bucura Si: a disgratia. 78 vt (Pop; ie) Soarecele nu incape-n gaura si-si mai leaga si-o tigva de coada Se spune despre oamenii care incearca sa faca mai mult decat pot. 79 vt (Fam; ie) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A intrerupe o activitate. 80 vt (Reg; ie) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fara sfarsit. 81-82 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de“, „in“, „cu“) A (se) prinde unul de altul. 83-84 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de“, „in“, „cu“) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 85-86 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de“, „in“, „cu“) A (se) atarna. 87-88 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de“, „in“, „cu“) A (se) inlantui pentru a actiona ca o singura forta. 89 vt (Pop; ie) Bun sa-l legi la rana Se spune despre un om bland si generos. 90 vt (Pop; ie) Omul batran si nebun leaga-l de gard si-i da fan Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau indreptat. 91 vt (Reg; d. copii mici; ie) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 92 vt (Fam; ie) A tine (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 93 vt (Pop; d. musafiri; ie) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 94 vt (Fig; c. i. sunete, cuvinte) A imbina in conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 95 vt (Fig; c. i. propozitii, fraze) A formula si a combina pentru a exprima ceva. 96-97 vt (ie) A (nu) putea sa lege un cuvant, o vorba (sau vreo cateva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 98-99 vt (iae) A (nu) putea construi (decat) cu dificultate un enunt. 100 vt (Rar; ie) A lega vorbe fara sir A vorbi incoerent. 101 vt (Rar; ie) A nu lega doua A nu putea intelege nimic din vorbirea cuiva. 102 vt (Fig; rar; c. i. subiectul scrierii, sie a lega in stihuri“) A versifica. 103-104 vtr (D. activitati psihice, in fiziologia umana) A (se) forma. 105 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 106 vt (Ilv; d. osti) A lega impresurare A se desfasura. 107 vr (Ivr; d. caldura) A se forma. 108 vr (Ivr; d. caldura) A se degaja. 109-110 vtr (D. cai de comunicatie, poduri etc.) A uni orase, locuri etc..aflate la o oarecare distanta unele de altele. 111-112 vtr (D. sali, camere, spatii din imobile) (A face sa comunice sau) a comunica. 113 vt (C. i. obiecte perechi, piese formate din doua parti identice) A uni prin alaturare sau prin strangere cu ajutorul unui siret, lantisor etc. 114 vt (C.i. pari, stalpi etc.) A uni pentru a ingradi sau a imprejmui ceva. 115 vt (C. i. grinzi, barne etc. folosite in constructie) A impreuna cu ajutorul cuielor sau prin incastrare. 116 vt A asambla partile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 117-118 vtr (D. sprancene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) imbina. 119 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, tesuturi etc. 120 vt (Med) A sutura. 121 vr (Ivr) A se incleia. 122 vr (D. lapte) A se prinde. 123 vr (D. sirop) A se ingrosa, devenind cleios. 124 vt (Teh; c. i. conductori sau anumite piese si ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune intre un element al acestuia si o sursa de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 125 vt (Teh; spc) A instala aparatele si dispozitivele necesare conectarii la retea a unei masini, a unui aparat etc. 126 vt (C. i. piatra sau blocuri de piatra de constructie, pereti etc.) A fixa intr-un ansamblu omogen si de o mare soliditate Si: a incastra, a intepeni. 127-128 vtr (D. atomi, substante chimice sau alimente in stare fluida) A fi combinat sau a se combina cu… 129 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 130 vt (C. i. cuvinte, propozitii, fraze) A nu marca grafic, prin spatii albe, unitatile unui enunt. 131-132 vtr (D. propozitii sau d. elemente ale acestora) (A fi in relatie sau) a se relationa cu…. 133-134 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvente muzicale) (A fi unit sau) a se uni in chip armonios Si: a (se) armoniza. 135-136 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvente narative) A (se) structura in mod logic, coerent. 137-138 vtr (Fig; c. i. oameni) A (se) aduna in aceeasi parte sau la un loc. 139 vt (C. i. lucruri, fenomene, creatii sau parti, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor insusiri comune ori pe baza unor aprecieri, consideratii etc. 140-141 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa in acelasi plan ori in acelasi sistem. 142 vr (Ilv) A se lega prieteni A se imprieteni. 143 vr (Ilv) A se lega tovarasi A se intovarasi. 144 vr (Ilv) A se lega frati de cruce A deveni frati de cruce Si: (inv) a se infrati. 145-146 vtr (C. i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relatie de prietenie, rudenie etc. 147 vt (Fam; ilv) A ~ (o) cunostinta A cunoaste pe cineva. 148 vt (ie) A lega vorba (sau vorba, inv, voroava) A intra in vorba cu cineva. 149 vt (D. primari, conducatori, state etc.) A intra in relatii diplomatice, politice, unilaterale etc. 150 vt (Inv; ie) A lega pacea (sau impacaciunea) A incheia pace. 151 vt (ie) A lega cuvant A face un legamant. 152 vt (Ivr; ie) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 153-154 vtr (Inv) A (se) casatori. 155 vt (Ivp; ie) A-si lega viata (sau, rar, vietile) ori soarta (si viata) (de cineva) A se casatori. 156-157 vt (Ivp; ie) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfant sau) cu cel necurat. 158 vt (ie) A-si lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A impartasi aceeasi soarta, evolutie cu cineva. 159 vt (Rar; ie) A fi ~t cu vesnicia A fi predestinat vesniciei. 160 vrr (D. oameni, familii, colectivitati) A se unui in jurul aceluiasi ideal. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivitati) A se asocia. 162 vt (D. neamuri, asezaminte) A (se) infrati. 163 vr (Rar; d. personalitati creatoare) A se asemana pe baza afinitatilor de creatie. 164-165 vtr (D. oameni, suflet, inima, minte) A fi atasat sau a se atasa de cineva. 166 vt (Rar; ie) A-si lega ochii (de ceva) A nu-si putea lua privirea de la ceva. 167-168 vtrp (Inv; ie) A lega de glie (sau de pamant, rar, de mosie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus in situatia de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic si social fata de un anumit tinut, de o anumita mosie. 169-170 vti (Inv; pex; iae) A diminua sau a ingradi libertatea de miscare si de organizare a cuiva. 171 vi (Fig; urmat de „de pamant”, „de brazda”) A fi constrans sa duca o viata limitata spiritual. 172 vi A fi atasat de locul de munca, de rangul detinut sau oamenii de care depind acestea. 173 vi (Pex) A fi in subordinea sau la cheremul cuiva. 174 vr (Ivp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 175 vt (Inv) A fi interesat de… 176 vt (Inv; c. i. nume, orgolii, functii) A-si face un merit, un renume etc. din ceva. 177 vr (Fam) A provoca la vorba, la certa, la bataie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidatoare sau violente Si: a se agata, (inv) a se alega1, a persecuta, (irg) a agasa, a enerva, a sacai, a supara, a plicitisi, a zadari, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se tine de capul cuiva, a se tine scai de cineva, a zahai. 178 vr (ie) Ce te legi de (cineva)? Se spune cand o persoana nu este lasata in pace. 179 vr (Ivp; ie) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu in preajma cuiva, devenind uneori agasant. 180 vr (Rar; ie) A se lega de coada (cuiva) A se tine dupa cineva. 181 vr (Ivr; ie) A-si lega unul si altul gura (de cineva) A barfi. 182 vr (Pop; d. dor, dragoste, boala etc.) A pune stapanire pe… Si: a se aprinde, a se lipi. 183 vr (Ivp; d. blesteme, vraji) A se adeveri. 184 vr (ie) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se doreste moartea cuiva. 185 vt A acosta o persoana de sex opus, cu intentia de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 186 vt A face avansuri cuiva intr-un mod nepermis Si: a hartui sexual. 187-188 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 189-190 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se razbuna, etc. 191 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi in stransa conexiune cu… 192 vt (C. i. notiuni, concepte etc.) A fi in mod strict corelat cu …Si: a se corela, a se interconditiona. 193 vt (C. i. activitati, procese, fenomene etc.; udp „de“) A determina. 194 vt (C. i. activitati, procese, fenomene etc.; udp „de“) A conditiona. 195 vt (Pex; c.i. activitati, procese, fenomene etc.; udp „de“) A influenta. 196 vt (C. i. oameni) A depinde de… 197-198 vtr (C. i. rezultatele unor activitati intelectuale sau artistice si consecintele unor fenomene, procese etc.; udp „cu“, „de“) A (se) asocia cu... 199-200 vtr (C. i. produse ale unor activitati creatoare, urmarile unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 201-202 vtr (Pex; c. i. produse ale unor activitati creatoare, urmarile unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 203-204 vtr (ie) A(-si) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 205-206 vtr (iae) A i (se) asocia reputatia cu ceva. 207 vt (C. i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecinta Si: a decurge, a deriva. 207 vrr (D. credinte, cunostinte, anecdote, povesiri, traditii etc.; udp „de“) A se referi la... 208 vrr (D. credinte, cunostinte, anecdote, povesiri, traditii etc.; udp „de“) A trimite la…. 209 vt (C. i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lant, al unor catuse Si: a fereca, a incatusa, a inlantui, a pune in fiare. 210 vt (Spc; c. i. persoane urmarite, delincventi etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a inchide, a intemnita. 211 vt (ie) A ~ (pe cineva) fedeles (sau burduf, butuc, bute, cobza, nod, snopi, ivr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legaturi (89) foarte bine stranse. 212 vt (ie) A ~ (pe cineva) spate in spate (sau la spate) A imobilza intr-o singura legatura trupurile a doi oameni asezati spate la spate. 213 vt (Fig; ie) A ~ (pe cineva) de maini si de picioare A imobiliza total pe cineva. 214 vt (Fig; pex; iae) A priva pe cineva de libertatea de miscare sau de actiune. 215 vi (Fam; ie) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat intr-o criza de agitatie psiho-motorie. 216 vi (Fam; iae) A se comporta ca un nebun. 217 vt (Inv; c. i. condamnati) A imobliza, prin fixarea cu diverse legaturi, de unul sau de doi stalpi, de cozile a doua camile, de varfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a tintui. 217 vt (Rar; ie) A ~ (pe cineva) la stalpul infamiei A condamna pe cineva in public Si: a blama. 218-219 vtr (Fig) A (se) incurca. 220-221 vtr A (se) prinde in cursa. 222 vt (Ivp) A lua in stapanire Si: a supune. 223 vrp (Fig) A fi tinut in loc. 224 vrp (Fig) A fi impiedicat. 225 vt (Fig; ie) A lega mainile A lipsi de puterea de a actiona. 226 vt (Inv; ie) A fi cu mainile ~te la piept A-si impreuna mainile in semn de cucernicie sau de neputinta. 227 vt (Inv; pex; iae) A fi uluit. 228 vt (ie) A lega limba (sau gura) cuiva A impiedica pe cineva sa vorbeasca. 229 vt (iae) A reduce la tacere pe cineva. 230-231 vtr (ie) A i (se) lega cuiva limba (A face sa nu mai vorbeasca sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuti. 232-233 vtr (Spc; iae) A nu mai putea vorbi din motive de boala. 234 vt (Fam; ie) Leaga-ti gura (sau clanta, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 235 vt (Rar; ie) A-i ~ (cuiva) fierul A impiedica pe cineva sa mai lupte, blocandu-i miscarea spadei Si: a dezarma. 236 vt (Inv) A impiedica miscarea unei roti. 237 vt (C. i. animale domestice, rar, pasari; udp „cu“, „de“, „la“) A fixa printr-un lant, printr-o funie etc. petrecuta pe dupa o parte a corpului, pentru a mana in directia dorita ori pentru a impiedica sa fuga. 235 vt (ie) A (-si) ~ magarul (sau samarul) de gard A se imbogati in urma slujbei pe care o are. 236 vt (Rar; ie) A-si lega calul (reg, caii) A se linisti. 237 vt (Reg; ie) A lega cainele la gard A se lauda in mod justificat. 238 vt (Fam) A lega cateaua, leaga-ti cateaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 239 vr (Pop; d. pesti) A se prinde in undita, navod etc. 240 vrr A se obliga sa indeplineasca sau sa respecte conditiile sau termenii unui contract, ai unei conventii etc. 241 vrr A cadea de acord Si: a se invoi. 242 vr (Pop) A paria. 243 vr (Pop; spc; d. calusari) A se constitui in formatie in urma unui juramant Si: a se jura. 244 vt (Udp „cu“, „prin“, „de“) A fi constrans prin ceva fata de cineva sau ceva. 245 vt (Udp „cu“, „prin“, „de“) A fi dator. 246 vt (ie) A spune cuvinte care leaga A-si lua un angajament fata de cineva cu ocazia logodnei sau casatoriei. 247 vt (Spc) A pune drept zalog Si: (pop) a chiezasi. 248 vt (Inv; c. i. dari, impozite etc., legi, dispozitii etc.) A institui si a face sa intre in vigoare. 249 vt (Ivr) A fixa un legamant care implica un anumit tip de credinta morala. 250 vt (Bis; ivp; c. i. sarbatori sau posturi din calendarul crestin) A institui prin hotarare sinodala zilele de sarbatorire ale unui sfant si zilele sau perioadele de timp in care crestinii sunt datori sa posteasca. 251 vt (Pop) A impune o interdictie Si: a interzice. 252 vt (Inv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 253 vt(a) (Bis; ioc a dezlega; d. apostoli, preoti etc.) A opri, prin anumite dispozitii, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 254 vt(a) (Bis; pex; ioc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite si pe oamenii care se fac vinovati de ele. 255 vt(a) (Bis; spc) A nu dezlega pacatele cuiva. 256 vt(a) (Pex; inv; d. oameni, institutii etc. cu mare influenta sau putere de decizie) A dispune dupa bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei functii, meserii etc. 257 vt(a) (Fig; pop; icr a dezlega) A vraji pe cineva. 258 vt(a) (Fig; pop; icr a dezlega) A descanta de ceva pe cineva. 259 vt (Pex; ivp; c. i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce in imposibilitate de a actiona sau de a functiona normal. 253 vt (Ivp; c. i. barbati, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 254 vt (C. i. miri, sau unirea sexuala dintre acestia) A impiedica, prin vrajitorie sa se produca. 255 vt (C. i. ploaie, vant, furtuna) A opri, prin vraji, descantece, sa survina. 256 vt (C. i. ploaie, vant, furtuna etc.) A face prin vraji sa se abata asupra unui anumit tinut. 257 vt (Ivr; c. i. un ritual magic, o vraja, efectele acestora) A opri sa se produca Si: a anula, a desface, a suprima. 258-259 vtrp (ie) A ~ (cuiva) drumul A impiedica pe cineva sa mearga pe unde doreste. 260-261 vtrp (iae) A zadarnici planurile cuiva. 262 vt (Pop; c. i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 263 vt A acoperi, de obicei prin infasurare, cu ajutorul unei bucati de panza, a unei naframe etc. pentru a proteja. 264 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a impiedica pe cineva sa vada, sa vorbeasca etc. 265-266 vtr (D. femei) (A fi imbrobodit sau) a se imbrobodi. 267-268 vtr (D. barbati, urmat de „turceste“) (A fi infasurat sau) a-si infasura capul, dupa moda orientala, cu un sal, un turban etc. 267 vt (ie) A-si lega capul cu…, a-si lega de cap necaz (sau nevoie) A se casatori. 268 vt (iae) A-si complica existenta. 269-270 vti (ie) A-si lega ochii, a lega la ochi A (se) amagi. 271-272 vti (iae) A(-si) face iluzii. 273-274 vti (Spc; iae) A fermeca. 275 vt (Pop) A acoperi cu un val, basma etc. capul miresei in cadrul ceremoniei de nunta, in semn de trecere a acesteia in radul nevestelor. 276 vt A acoperi cu ceva corpul unei fiinte sau parti ale acestora pentru a le proteja. 277 vt (Reg; c. i. stoguri, clai, capite de fan, paie, etc.) A acoperi varful cu ceva pentru a proteja de umezeala, de vant etc. 278 vt A ingriji o rana sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 279 vr (Fam; ie) A se lega la cap fara sa-l doara A-si crea complicatii, greutati inutile. 280-281 vtrp (Pop) A (se) trata. 282 vt (Pop) A alina o durere sufleteasca. 283 vi (Ivp; d. plante de cultura, florile acestora) A se afla in perioada de fructificatie Si: a face fructe. 284 vi (ie) A lega sec A nu rodi. 285 vi (Spec; d. varza) A face capatana. 286 vi (Ivp; d. pomi altoiti) A da nastere la tulpini secundare. 287-288 vir (D. roade, fructe etc.) A incepe sa se dezvolte, trecand de la stadiul de floare la cel de fruct. 289 vi (Pan; d. animale) A concepe. 290 vi (Rar; d. anumiti compusi chimici) A se solidifica in prezenta unui reactiv. 291 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vanjos Si: a se intari.
IMPRUMUTAT, -A, imprumutati, -te, adj. Care este luat sau dat cu imprumut. ♦ (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Care este din alta limba sau de la alt popor. ♦ Imitat. – V. imprumuta.
lua, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect in mana spre a-l tine (si a se servi de el) sau spre a-l pune in alta parte. ◊ Expr. A lua alta vorba = a schimba (cu dibacie) subiectul unei discutii. A(-si) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pusca la ochi (sau la catare) = a pune arma in pozitie de tragere, a se pregati sa traga cu arma; a ochi. A-si lua palaria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasarea din zbor, se spune despre un vanator foarte iscusit, bun ochitor. A-si lua nadejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunta la ceva, a nu mai spera. A-si lua seama sau (intranz.) a-si lua de seama = a se razgandi. A nu-si lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-si lua o grija de pe cap = a scapa de o grija, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferinta) cu mana = a face sa-i treaca cuiva (o suferinta) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatra de pe inima, se spune cand cineva a scapat de o grija chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mana; a cuprinde cu bratul (de dupa...); p. ext. a inhata, a insfaca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coada = a se imbata. (Refl. recipr.) Poti sa te iei de mana cu el = ai aceleasi apucaturi ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se inclesta la bataie cu cineva; a se certa in mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la tranta = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A manca (pe apucate), a inghiti din ceva; spec. a inghiti o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la masea = a bea peste masura. 3. A imbraca, a pune pe sine o haina etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a imbraca in toate zilele hainele de sarbatoare. (Fam.) A-si lua nasul la purtare = a se obraznici. II. 1. A scoate ceva din locul in care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A inceta sa mai existe; a disparea. 2. A scoate ceva in cantitate limitata. ◊ Expr. A lua (cuiva) sange = a face sa curga printr-o incizie o cantitate de sange (pentru a obtine o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fara intentie de a si-l insusi). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a inlatura (pe cineva) de la un post de raspundere, in special de la comanda unei unitati militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau vazul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin stralucire, a impresiona foarte puternic, a zapaci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viata (sau sufletul, zilele) = a omori. A-si lua viata (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face sa paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-si insusi ceea ce i se cuvine, a pune stapanire pe ceva; p. ext. a primi, a capata. 2. A(-si) face rost de ceva; a gasi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. ia-l daca ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai gaseste acolo unde era mai inainte. (Fam.) A nu sti de unde sa iei pe cineva = a nu-ti aduce aminte in ce imprejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpara. 4. A incasa o suma de bani. 5. A-si insusi un lucru strain. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca intr-un anumit fel sau cu o anumita arma. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plata. ◊ Expr. A lua (pe cineva) partas = a-si asocia (pe cineva) intr-o intreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseala = a angaja (pe cineva) fara salariu, cu promisiunea de a-l capatui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legatura de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se casatori. 8. A se angaja, a se insarcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unitati sau actiuni (militare). A lua (un lucru) in primire = a primi un lucru, asumandu-si raspunderea pentru buna lui pastrare. A-si lua raspunderea = a se declara si a se socoti raspunzator de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfada (sau la cearta etc.) = a se certa. 9. A contracta o boala molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumita capacitate, a cuprinde. 11. (In expr. si loc. vb.) A lua masura (sau masuri) = a fixa prin masuratori exacte dimensiunile necesare pentru a confectiona un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a inchiria. A lua (ceva) in arenda = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pilda = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau naravul etc.) = a se obisnui sa... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce intr-o scriere sau intr-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicand sursa sau insusindu-si pasajul in mod fraudulos). A lua fiinta = a se infiinta. A lua sfarsit = a se termina. A lua infatisarea (sau aspectul etc.) = a parea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o noua forma etc. = a se schimba, a se transforma. A-si lua numele de la... = a purta un nume care se leaga de..., care aminteste de... A lua o nota buna (sau rea) = a obtine o nota buna (sau rea). A lua apa = (despre ambarcatii) a avea o spartura prin care intra apa, a se umple de apa. A lua foc = a se aprinde. (Inv.) A lua veste (sau scrisoare, raspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, raspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-si lua ziua buna = a se desparti de cineva, rostind cuvinte de ramas bun. A-si lua traista si ciubucul, se zice despre un om foarte sarac care pleaca fara sa aiba ce sa duca cu el. A-si lua talpasita (sau catrafusele) = a pleca repede dintr-un loc; a o sterge. A lua (pe cineva) la (sau in) armata = a inrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forta. A lua (pe cineva) pe nepusa masa = a lua (pe cineva) fara veste, cu forta. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune cand cineva este intr-o situatie critica sau la capatul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (In imprecatii) lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de insotitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binisorul, cu incetisorul etc.) = a proceda cu tact, cu blandete, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu raul = a se purta rau (cu cineva). A lua (pe cineva) cu maguleli sau (refl.) a se lua pe langa cineva cu binele = a maguli pe cineva (pentru a-i castiga bunavointa). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) in batjocura (sau in bataie de joc, in ras, in zeflemea, peste picior etc.) = a-si bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenintari = a ameninta (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei pazeste, la socoteala etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteala. A lua (pe cineva) pe departe = a incepe (cu cineva) o discutie pe ocolite cu scopul de a obtine ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplacut. Nu ma lua asa! = nu ma trata, nu-mi vorbi in felul acesta nepotrivit. A o lua de buna = a considera ca este asa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua in serios. A lua (ceva) in nume de bine (sau de rau) = a judeca un lucru drept bun (sau rau). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (asa) cum sunt = a se impaca cu situatia. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se sterge (si a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A incepe, a porni sa... ♦ (Despre manifestari fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva inainte = a-l cuprinde, a-l coplesi. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de ganduri = a incepe sa fie ingrijorat, a se ingrijora; a se nelinisti. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutra) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fuga = a porni in fuga, in goana. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua in porneala = a porni la pascut. A o lua inainte = a merge inaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) inainte (sau pe dinainte) = a intrece (pe cineva). A-si lua zborul = a porni in zbor; fig. a pleca repede; a parasi (o ruda, un prieten) stabilindu-se in alta parte. (Refl.) A se lua dupa cineva (sau ceva) = a) a porni in urma cuiva (sau a ceva); b) a se alatura cuiva; c) a urmari, a alunga, a fugari; d) a porni undeva orientandu-se dupa cineva sau dupa ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se intovarasi, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-si petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) si a uita de o grija, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena intr-o conversatie, uitand de treburi. ♦ A se indrepta intr-o directie oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre cai de comunicatie si ape curgatoare) A-si schimba directia. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-si) lua campii = a pleca la intamplare, fara nici un tel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a.Prez. ind.: iau, iei, ia, luam, luati, iau; prez. conj. pers. 3: sa ia] – Lat. levare.
AFIRMATie s.f. Declaratie prin care se spune sau se sustine ca ceva este adevarat; vorbire prin care se spune, se afirma ceva. ♦ (la pl.) Cuvinte care exprima o afirmare. [Gen. -iei, var. afirmatiune s.f. / cf. fr. affirmation, lat. affirmatio].
ALITERATie s.f. (Lit.) Repetare a aceluiasi sunet sau a acelorasi grupuri de sunete in doua sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliteratiune s.f. / cf. fr. alliteration, it. aliterazione, lat. alliteratio].
DISTRIBUTie s.f. 1. Distribuire. ♦ Felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; (p. ext.) totalitatea actorilor dintr-o piesa de teatru. 2. Totalitatea organelor unei masini care comanda automat diferite faze de functionare ale acesteia. 3. (Lingv.) Ansamblul pozitiilor pe care un element (sunet, morfem) il poate ocupa intr-un cuvant sau intr-o fraza. [Gen. -iei, var. distributiune s.f. / cf. fr. distribution, lat. distributio].
EULOGie s.f. (Bis.) Paine binecuvantata care se distribuia credinciosilor participanti la adunarile crestine din primele secole ale erei noastre. [Pron. e-u-, gen. -iei. / cf. it. eulogia < gr. eulogiai – cuvinte bune].
LOGOLATRie s.f. (Liv.) Cult al cuvintelor considerate ca avand putere magica. [Gen. -iei. / < fr. logolatrie, cf. gr. logoscuvant, latreia – inchinare].
STEREOTIPie s.f. 1. (Poligr.) Stereotipar. ♦ Cliseu metalic obtinut prin procedeul stereotiparului. ♦ Instalatia si incaperea in care se lucreaza stereotiparul intr-o tipografie. 2. Simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipa a acelorasi cuvinte sau miscari. 3. (Fig.) Stereotipism. [Gen. -iei. / < fr. stereotypie].
SUPERFETATie s.f. (Liv.) 1. Prisosinta, belsug prea mare. 2. Abundenta de cuvinte, repetare nefolositoare. V. redundanta. [Gen. -iei. / < fr. superfetation].
ETIMOLOGie s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].
ban (bani), s. m.1. Moneda. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetara de valoare diferita: in sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la inceputul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centima, adica 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscuta. Este vorba probabil de cuvintul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns sa insemne, intre multe altele, „amenda impusa pentru delicte impotriva autoritatii”, sau „contributie platita domnului feudal de catre targuri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plati amenzile cu bani gheata, intr-o epoca in care moneda nu era obisnuita. Ramine de lamurit drumul urmat de imprumut; este probabil sa fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); aceasta explicatie este insa lipsita de fundament istoric, caci ar fi posibila numai daca ar exista monede batute de demnitarul desemnat prin acelasi nume. S-a presupus apoi pentru cuvintul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); intr-adevar, exista in bg. han „(”moneda„ si ”conte„) si in v. pol. ban. Totusi, cel mai probabil este ca ambele cuvinte sa provina din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. deriva mag. bany ”moneda„ (Edelspacher 9). In sfirsit, dupa o ipoteza a lui Puscariu in DAR, ar fi vorba de o radacina preromanica *bann- ”viata„, de unde se deduce si mr. a bana, ”a trai.„ Sub aspect semantic, ar trebui sa se presupuna un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vitarom. vita), si apoi ”bani„ (ca lat. pecuspecunia), ipoteza ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasa. Der. banar, s. m. (inv., portmoneu); banarie, s. f. (monetarie); banaret, s. n. (banet); banarit, s. n. (banet); banesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); baneste, adv. (din punct de vedere economic, material); banet, (bani multi); banica, s. f. (planta, Phyteuma orbiculare); banicel, s. m. (paieta); banisor, s. m. (banut, moneda mica; planta, banica); banos, adj. (avut, bogat; care aduce cistig mare, productiv, lucrativ); banut, s. m. (moneda mica; germenul oului; planta, ciubotica-cucului, Bellis perennis; planta, cimisir, Buxus sempervirens; planta, saschiu, Vinca pervinca).
LOGOMAHie s.f. (Liv.) Disputa, polemica in jurul unor termeni. [Gen. -iei. / < fr. logomachie, cf. gr. logoscuvant, mache – lupta].
LOGOPLEGie s.f. (Med.) Alalie. [Gen. -iei. / < fr. logoplegie, cf. gr. logoscuvant, plege – lovitura].
MONOFAZie s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii in care bolnavul repeta un singur cuvant sau o singura propozitie. [Gen. -iei. / cf. gr. monos – unic, phasis – vorbire].
PARONIMie s.f. Calitatea a doua sau mai multe cuvinte de a fi paronime. [Gen. -iei / < fr. paronymie].
coliba (colibe), s. f. – Casa mica si saracacioasa, cocioaba. – Mr. caliva, megl. coliba. Origine necunoscuta. Cuvintul apare in toate limbile balcanice: ngr. ϰαλύβα (› mr.), tc. koliba, kaliba, kulube, alb. koljube, bg. koliba (› megl.), sb., slov., ceh., pol., mag. koliba, rut. kołyba. Se presupune in general ca rom. provine din gr. ϰαλύβη, fie direct (Roesler 571; cf. Danicic, V, 189; Vasmer, Gr., 79), fie prin intermediul bg. sau sb. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18; DAR; Puscariu, Lr., 260), sau al tc. (Miklosich, Turk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer, Mitt. Wien, 354). Der. pe baza cuv. gr. este greu de admis direct fiindca daca este imprumut vechi, λ ar da r, daca este modern, β ar da ν; prin intermediul altei limbi, deoarece se presupune ca imprumutul a avut loc intr-o epoca in care υ se pronunta i, in vreme ce β se pronunta b, caz ce nu apare la alte imprumuturi din gr. (cf. ϰόληβον › sl. koliva; ϰλουβίον › sl. kluvija etc.; sb. koliba, koliba apare din sec. XIII. Imprumutul din tc. nu poate fi admis, avindu-se in vedere vechimea cuvintului in sb., si cu atit mai putin din per. kulba „coliba” (Romanski, R. Et. slaves, II, 53). In sfirsit, se poate ca cuvintele sl. sa provina din rom. (Berneker 546). Daca se admite ca este vorba de un cuvint rom., ar trebui plecat de la lat. collegiacollegium „grup de colibe de ciobani”, de unde si sard. boddeu (Wagner 108), cf. ngr. ϰολλήγας „de la mijloc.” Trecerea lui gb nu este normala, dar cf. barza, limba si cociorba fata de rut. kocerga, cosleaba fata de cosmeaga, coroaba fata de coroaga, etc. Aceste ex., ca si prezenta unor cuvinte ca cobace, cobilteata, cocioaba, par a indica faptul ca cuvintul lat. a fost interpretat ca o creatie expresiva, chiar daca aceasta ipoteza nu este necesara. – Der. colibas (var. colibar), s. m. (om sarman, persoana care locuieste intr-o coliba; pustnic; paznic de padure).
corli (-lesc, -it), vb. – A (se) cufunda in apa, a (se) da la fund. Creatie expresiva ca in toate vb. terminate in -li: pentru radacina expresiva, cf. corcodel.Der. corla, s. f. (pasari acvatice, care in alte regiuni se numesc corcodel: Gallina chloropus, Colymbus glacialis), al caror nume este in legatura, dupa Iordan, Arhiva, XXXIII, 40, cu rus. kurlan „stirc” (pentru caracterul sau expresiv, cf. DAR). Cihac, II 73, se gindea fara nici un temei, la pol. kulik „pescarus”; iar Scriban, la fr. courlieu, courlis, cuvinte de asemenea expresive, cf. Battisti, II, 912.
ARHAIC, -A I. adj. stravechi, dintr-o epoca indepartata. ◊ (despre cuvinte, expresii) invechit; iesit din uz. II. adj., s. n. (din) prima perioada a precambrianului; arheian, azoic. (< fr. archaique, gr. arkhaikos)
HETERONIM, -A I. adj. (despre o opera) publicat sub alt nume decat cel al autorului. ◊ (despre un autor) care scrie sub nume diferite. II. s. n. 1. corespondent al unui cuvant intr-o alta limba. 2. substantiv care are pereche pentru sexul opus. (< fr. heteronyme)
SEMANTISM s. n. semantica (II, 1); (p. ext.) situatie a unui cuvant din punctul de vedere al sensurilor lui. (< fr. semantisme)
SINCATEGOREMATIC, -A adj. 1. (log.; despre cuvinte, simboluri) care nu are semnificatie luat izolat, putand insa aparea ca parte constituanta intr-o expresie cu semnificatie. 2. (fil.; despre infinit) care contine elemente reale, actualizate, a caror multime este inepuizabila, dar care nu constituie intregul prin aditia lor. (< fr. syncategorematique)
manta (mantale), s. f. – Mantie, mai ales pentru militari. Fr. manteau, printr-un intermediar putin sigur, poate oriental, cf. ngr. μαντί (direct, precum carreaucara, dupa Tiktin, e indoielnic, deoarece cunoastem si mai putin drumul parcurs de car(e)a; din pol. manta „mantila” dupa Cihac, II, 168 e dificil semantic si fonetic; rut. manta, adus de Scriban, ar putea proveni din rom.). E dubletul lui manta, s. f. (mantou), din fr. mante, al lui mantel, s. n. (mantie de dama), din it. mantello, inv.; al lui mantou, s. n. (palton de dama), direct din fr. manteau; al lui mantila, s. f. (inv., mantou; sal), din sp., prin intermediul fr. mantille; si al lui mantie, s. f. (mantou), din sl. manutija, sb., rus. mantija (Cihac, II, 186: Vasmer, Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la lat. med. mantum, ngr. μαντίον, cf. REW 5326. Mantana, s. f. (fusta, jupon), cuvint folosit de Ollanescu-Ascanio si ignorat de toate dictionarele, pare sa apartina aceleiasi familii.
sfir interj. – Imita zgomotul unui obiect lansat in aer sau al unui obiect care arde. – Var. svir, si der. Creatie expresiva, cf. sfor, hor, hir, cir, mir.Der. sfirii, vb. (a vibra, a suiera, a bizii, a zumzai), cf. ngr. σφμρίζω, σφαραγίζω, sl. sviriti, germ. schwirren, cu aceleasi sensuri (dupa Cihac, II, 340, rom. ar proveni din sl.); sfiriiac, s. n. (zbirniitoare); sfiriitoare, s. f. (zbirniitoare); sfiriiala, s. f. (sfiriit); sfirla, s. f. (bobirnac), cu suf. expresiv -la, cf. cocirla (dupa ipoteza improbabila a lui Cihac, din sl. svireli „flaut”); sfirleza, s. f. (titirez), de la sfirla cu suf. -za (Denssusianu, Bausteine, 477; dupa Pascu, I, 156; din lat. sphaerula, ipoteza neverosimila); sfirlag (var. sfirlac), s. n. (roi mic; baltoaca), la care sensul al doilea nu este clar. – Cf. sperla, sfirc. De la var. svir deriva svirli (var. asvirli), vb. (a arunca, a trage, a a lansa; a lepada; a lasa, a se desprinde de ceva; a cheltui, a irosi; a lovi cu copita, a da copite; refl., a se arunca, a se precipita, a se porni, a se repezi), cu suf. expresiv -li, cf. sfirla, sperla (der. din bg. hvarljam, sb. vrljiti, cr. verljiti, propusa de Cihac, II, 382, Berneker 410, este posibila formal, dar cuvintele sl. sint tot de origine onomatopeica, dupa DAR si Candrea, dintr-un sl. *vrulitivrulu „repede” cu s- de la svir, explicatie care nu este convingatoare; dupa Miklosich, Slaw. Elem., 51, din sl. chvruliti; dupa Lambrior 107, din lat. *exvellῑreexvellere); (s)virlita, s. f. (tragere; joc de copii; bataia unei aruncari cu piatra); (a)svirlitor, adj. (care arunca); (a)svirlitura, s. f. (tragere; distanta unei aruncari cu piatra); svirluga (var. virluga), s. f. (peste mic foarte iute, Cobitis taenia), din cauza rapiditatii miscarilor lui, cf. sb. cvrljuga „ciocirlie”; virlan, s. m. (guvid, Cobitis gobio, C. barbatula), considerat in general drept. der. din sl. vrulu „rapid” (Tiktin; Candrea); virlav (var. virlogan), adj. (robust), in Olt., legat in mod gresit de Candrea de sb. vrljav, vrljok „care sufera de ochi” virligoanta, s. f. (zvirluga), in Trans.Cf. birliga.
stropsi, stropsesc I v. t. a deforma, a stalci cuvintele (in pronuntare sau in scris) II v. r. (pop.) a se rasti la cineva; a se burzului, a se otari.
PEIORATIV, -A, peiorativi, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, afirmatii etc.) Care are sens defavorabil; depreciativ, dispretuitor; (despre sensul cuvintelor, al contextelor etc.) defavorabil, depreciativ; (despre afixe) care da un sens depreciativ cuvantului la care se ataseaza. [Pr.: pe-io-.Var.: pejorativ, -a, adj.] – Din fr. pejoratif.
LEAL, -A, leali, -e, adj. Care isi respecta cuvantul, care este fidel fata de angajamentul luat; corect, cinstit; sincer, franc. [Pr.: le-al] – Din it. leale.
ADJURATie s.f. (Liv.) 1. Formula de exorcism care incepe cu cuvintele adjuro te. 2. Rugaminte insistenta, implorare. [Gen. -iei, var. adjuratiune s.f. / cf. lat. adiuratio, fr. adjuration].
COMUTATie s.f. 1. Comutare; schimbare, mutatie. ♦ Totalitatea operatiilor de conectare si deconectare a liniilor, efectuate in scopul realizarii unei legaturi telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei sectiuni a infasurarii induse a rotorului unei masini electrice cu colector dintr-o cale de curent intr-alta, in cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figura de stil prin care sunt puse in opozitie doua propozitii astfel incat prin schimbarea ordinii cuvintelor sa rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutatiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].
JARGONAFAZie s.f. (Med.) Afazie constand din folosirea de catre bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente si fara semnificatie. [Gen. -iei. / < fr. jargonaphasie].
DEBIT2 s.n. 1. Desfacere, vanzare a unor marfuri. 2. Local, loc unde se vinde cu amanuntul; pravalie; tutungerie. 3. Cantitate de lichid, de fluid pe care o lasa sa se scurga un izvor, un rezervor etc. ◊ Debit solid = cantitatea de material solid transportat de un curs de apa in unitatea de timp in suspensie. ♦ Cantitate de curent electric data de o sursa de electricitate intr-un anumit timp (luat ca unitate). 4. (Fig.) Suvoi, torent de cuvinte, flux verbal. [Pl. -te, -turi. / < fr. debit].
SEMASIOLOGie s.f. Ramura a lexicologiei care cerceteaza sensurile cuvintelor si cauzele modificarilor lor; semantica (1). [Gen. -iei. / < fr. semasiologie, cf. gr. semasia – desemnare, logos – stiinta].
CONECTIV, -A I. adj. care poate fi conectat, unit. II. s. m. (log.) legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; conector. III. s. n. 1. cuvant (prepozitie, conjunctie) care realizeaza o relatie in cadrul propozitiei sau frazei. 2. nerv care reuneste mai multi ganglioni. 3. parte terminala a filamentului staminal care uneste cele doua teci ale anterelor. 4. (mat.) operator (5). IV. s. f. (inform.) operator in calculul propozitional. (< fr. connectivus)
DETERMINAT, -A I. adj. precizat. ◊ cauzat de ceva. ◊ (despre cuvinte) precizat printr-un raport de determinare (3). II. s. n. element lingvistic determinat de un altul. (< fr. determine)
PRONUNTA vb. I. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ◊ a tine, a rosti (un discurs). II. tr., refl. (jur.) a decide in urma unor dezbateri, a comunica o sentinta, o hotarare etc. III. refl. a-si spune parerea; a opina. (< lat. pronuntiare, fr. prononcer)
REFLECTOR I. s. n. 1. dispozitiv al unui corp de iluminat sau al unui proiector care, pe baza fenomenului de reflexie, dirijeaza intr-o anumita directie fluxul luminos emis de sursa de lumina. 2. oglinda concava care reflecta lumina intr-o directie voita. ◊ telescop al carui obiectiv este constituit dintr-o oglinda concava. 3. (electr.) element component al unor antene, pentru a le mari directivitatea. II. s.m. personaj literar, purtatorul de cuvant al autorului. (< fr. reflecteur)
saia (saiele), s. f.1. Pinza groasa de bumbac cu tesatura rara. – 2. Imbracaminte din saia. – 3. Gard, imprejmuire de zabrele pentru tarc. – 4. Ata de insailat. Tc. saya (Cihac, II, 694; Seineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dictionarele disting trei cuvinte diferite: saia „gard”, din tc. saya ‹ mgr. σαγία, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saia „gard”, din tc. sayaper. saye „umbra” (Seineanu); si saia „ata de insailat”, de origine necunoscuta pentru majoritatea cercetatorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un „a sai” „a insaila”, neatestat, din sl. siti, siją „a coase”, care pare dificil fonetic. Este de presupus ca cele trei acceptii provin din aceeasi idee comuna de „tesatura rara”. Din pl. saiele s-a reconstituit un sing. saialasaila, s. f. (ata de insailat), desi schimbarea de accent apare rar (dupa Scriban, din germ. Seil „funie”); si de aici insaila (var. inseila), vb. (a coase rar), pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284, il deriva din mag. szal „fir”, si Draganu, Dacor., V, 368, din mag. szelelni „a intari marginea” din szel „margine”; insailatura, s. f. (saia). Pentru sematism cf. perdea. Saiac (var. si(i)ac), s. n. (dimie), din tc. sayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg. saek, sb. sajak, este un der. de la acelasi cuvint.
manca, mananc I v. t. a omite litere, cuvinte, sunete in vorbire sau in scris. II v. r. a se dusmani, a-si face rau unul altuia.
ET QUORUM PRAS MAGNA FUI (lat.) si in acestea am avut rol insemnat – Vergiliu, „Eneida”, II, 6. Astfel incepe Enea relatarea Razboiului troian. Cuvintele indica participarea totala a unei persoane la framantarile epocii.
PIC1, (I) interj., (II) picuri, s. n. I. Interj. (Adesea repetat) 1. cuvant care imita sunetul produs de caderea in picaturi a unui lichid pe un obiect tare. 2. (Rar) cuvant care imita zgomotul produs de ciocul pasarilor cand ciugulesc. II. S. n. 1. Picatura (1), strop. 2. Cantitate, masura, durata etc. (foarte) mica din ceva; strop, fir, farama. ◊ Loc. adv. (Cate) un pic = a) putin; b) (in constructii negative) deloc. Nici pic = deloc, catusi de putin. Pic cu pic = putin cate putin, incetul cu incetul. ◊ Loc. adv. si adj. Fara (un sau nici un) pic de... = (care e) lipsit (cu totul) de... [Var.: (reg.) picur s. m.] – Onomatopee.
DECLAMATOR, -OARE, declamatori, -oare, adj. (Despre cuvinte, expresii, stil) Pompos, bombastic, emfatic. [Var.: declamatoriu, -ie adj.] – Din fr. declamatoire.
AFAZie s.f. (Med.) Pierdere totala sau partiala a intelegerii si a posibilitatii de a reda cuvintele, ca urmare a unei leziuni cerebrale; disfazie; alalie. [Gen. -iei / < fr. aphasie, cf. gr. a – fara, phasiscuvant].
CONSTRUCTie s.f. 1. Faptul de a construi: construire. ♦ Alcatuire, compunere. 2. (Concr.) Lucru construit, cladire, lucrare, edificiu. 3. Aranjamentul, aranjarea cuvintelor potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. [Gen. -iei, var. constructiune s.f. / cf. fr. construction, lat. constructio].
ORTOLOGie s.f. Arta de a vorbi corect. [Gen. -iei. / < fr. orthologie, cf. gr. orthos – drept, logoscuvant].
ANARTRie s.f. (Med.) Neputinta de a articula cuvintele intalnita in boli ale sistemului nervos. [Gen. -iei. / < fr. anarthrie, cf. gr. an – fara, arthron – articulatie].
CACOLOGie s.f. Constructie, locutiune defectuoasa. [Gen. -iei. / < fr. cacologie, cf. gr. kakos – rau, logoscuvant].
DACTILOFAZie s.f. Dactilologie. [Gen. -iei. / < fr. dactylophasie, cf. gr. daktylos – deget, phasiscuvant].
hoci1! interj. (reg.) cuvant cu care se indeamna boii s-o ia la dreapta; cea!
TAUTOLOGie s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. ♦ (In logica simbolica) Expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logoscuvant].
FONETIC, -A I. adj. referitor la sunetele limbii, la fonetica. ♦ ortografie ~a = ortografie in care scrierea cuvintelor se face dupa felul cum se pronunta. II. s. f. ramura a lingvisticii care studiaza structura sonora, modificarile si legile dupa care se modifica sunetele unei limbi. ♦ ~a functionala = fonologie. (< fr. phonetique, gr. phonetikos)
INITiaL, -A I. adj. (si adv.) de (la) inceput. II. s. f. litera cu care incepe un cuvant. (< fr. initial)
MARS I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupari de) nave (intr-o anumita formatie). ♦ ~ fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. 2. proba de atletism in timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede, fara a alerga. 3. piesa muzicala cu o miscare uniforma sugerand pasul cadentat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cantata dupa melodia unui mars (3). 5. operatie de extragere si introducere in sonda a garniturii de foraj. II. interj. 1. comanda de pornire a unei trupe. 2. cuvant cu care se alunga un caine, se indeparteaza in mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)
MURMURA vb. I. tr., intr. a rosti cuvinte sau a intona o melodie incet, nedeslusit. II. intr. a susura. (< fr. murmurer)
PRIMITIV, -A I. adj. 1. de la inceputul omenirii, stravechi. ◊ aflat pe cea dintai treapta a dezvoltarii societatii umane. 2. necultivat, necivilizat, salbatic. 3. nume dat pictorilor si sculptorilor care preceda epoca Renasterii. 4. primar, de baza. ♦ cuvant ~ = cuvant-baza de la care, cu ajutorul afixelor, sunt derivate alte cuvinte; culori e = cele sapte culori ale spectrului solar. II. s. f. 1. (mat.) ~a (a unei functii) = functie a carei derivata este egala cu functia initiala. 2. (inform.) operatie elementara indivizibila, neinterferabila cu alta operatie de aceleasi gen. (< fr. primitif, lat. primitivus)
SAVANT, -A I. adj., s. m. f. (om de stiinta) cu cunostinte vaste si profunde; erudit. II. adj. 1. care denota multa eruditie. 2. (lingv.; despre cuvinte, constructii) imprumutat (recent) din greaca sau latina; format din elemente grecesti sau latinesti; (p. ext.) folosit de oamneii instruiti, livresc. ◊ care are la baza limbile si cultura greco-latina; cult. ◊ (despre limbi) folosit ca limba de cultura. (< fr. savant)
SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)
TAUTOLOGie s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)
tac, interj. – Imita zgomotul produs de pocnet sau de tacanit. – Var. taca-(taca), tanc. Creatie expresiva, cf. tac, toc, tic.Der. tacani, vb. (a pocni, a pacani, a rapai, a ciocani), cf. tacani, clantani; tacaneala, s. f. (lovituri cadentate; Arg., forcfeci); tacanitura (var. tacaraie), s. f. (tacanit); tacanit, s. n. (zornait, pocnet). Legatura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a fosni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este indoielnica. Tacla (var. tagla, tigla), s. f. (Trans., virf de sageata; par, bat, ciomag; frigaruie de lemn) apartine aceleiasi intentii expresive, cf. cioacla fata de cioc; numele i se datoreaza zgomotului de lovire produs de virf la izbirea de un obstacol. Legatura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabila. – Der. intigla (var. integla, intigli), vb. (a scoate virful; a infige; a intepa); intiglat, adj. (ascutit, infipt; picant, acerb, intepator; acut, cu ton inalt); tigla (var. ticla(u), ticlau), s. f. si n. (culme, pisc), in Mold. si Trans. (dupa Philippide, II, 738, in legatura cu alb. tsikele, care pare sa provina din rom.; dupa Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); tacalau, s. n. (turma mica), a carui explicatie nu este clara; tingalau (var. tingalau, Olt. ticarau), s. n. (clopotel), cu infix nazal (dupa Candrea, in legatura cu sb. cingara, mag. csengo); tingani, vb. (a rasuna), var. a lui zangani; tiglean (var. tiglete, ticlete), s. m. (pitigoi, Parus maior), numit asa din cauza timbrului ascutit al glasului sau (dupa Cihac, II, 525, din mag. cinke); toanga, s. f. (Trans., clopotel); tuclau (var. ticlau), s. n. (Mold., virf, culme); tuglui (var. tuclui), s. n. (Mold., virf, culme) prin contaminare cu tugui; tacalie, s. f. (cioc, barbison), cf. cioc (dupa Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakall). – Cf. tanc, tigau, ticni, tugui.
MASURA, masor, vb. I. I. Tranz. 1. A determina cu instrumente sau cu aparate de masura, etaloane etc., valoarea unei marimi (lungime, masa, greutate, tensiune electrica etc.); a lua masura; spec. a cantari. ♦ (Rar) A aplica pedepse, lovituri etc. ◊ Expr. (Glumet) A masura pe cineva (sau a masura cuiva ceva) pe spinare = a bate, a lovi (pe cineva). 2. A evalua, a aprecia valoarea, marimea. ◊ Expr. (Reg.) A-i masura cuiva vorba cu imblaciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbeste nedeslusit. 3. A strabate (pe jos), a parcurge de la un capat la altul un spatiu, o distanta. 4. A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea o distanta, un loc; a scruta. ♦ A privi pe cineva cu atentie; a privi dispretuitor sau amenintator. II. Fig. 1. Tranz. A cantari, a modera, a infrana cuvintele, gesturile, manifestarile etc. 2. Refl. si tranz. A (se) compara cu cineva din punctul de vedere al fortei fizice, intelectuale etc. ◊ Expr. (Tranz.) A-si masura puterile = a se lua la intrecere in lupta. – Lat. mensurare.
TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, ca pestele, ca pamantul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate). A sta in nemiscare. 2. A inceta sa vorbeasca, a se intrerupe din vorba. ◊ Expr. ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viata, durerile tacand (EFTIMIU). ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.
TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abtine sa vorbeasca. ◊ Loc. adv. Pe tacute = in tacere, in ascuns. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, malc, ca pestele, ca pamantul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate) A sta in nemiscare, a nu se face auzit. 2. A inceta sa vorbeasca, sa planga, a se intrerupe din vorba; a amuti. ◊ Expr. ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = nu mai vorbi! ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.
TONALITATE, tonalitati, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Inaltime caracteristica a unei vocale in scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita in unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton2 (II 1). 2. Ton2 (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalite.
CONECTIV, -A, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj.Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) Parte a anterei care suporta si reuneste sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) cuvant de relatie in propozitie sau in fraza. – Din fr. connectif, lat. connectivus.
-ARHie Element secund de compunere savanta a cuvintelor cu semnificatia „stapanire”, „putere”. [Pron. -hi-e, gen. -iei. Scris si -archie. / cf. fr. -archie, it. -archia < gr. archos – stapan].
CONDUPLICATie s.f. 1. Starea unui organ conduplicat. 2. (Ret.) Repetitie a unui cuvant la sfarsitul sau la inceputul unei fraze. [Gen. -iei, var. conduplicatiune s.f. / cf. fr. conduplication, lat. conduplicatio].
NEGATie s.f. Negare. ♦ Categorie filozofica care reflecta actiunea permanenta, complexa de schimbare a calitatii obiectelor si proceselor in cadrul miscarii universale. ♦ Judecata, propozitie care neaga ceva (declarand nevalabila legatura dintre mai multe notiuni). ♦ Semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ♦ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. [Gen. -iei, var. negatiune s.f. / cf. lat. negatio, fr. negation].
SCHIZOFAZie s.f. Vorbire incoerenta, confuza, in ciuda intelegerii cuvintelor, intalnita in formele avansate de schizofrenie; disfrazie. [Gen. -iei. / < fr. schizophasie, cf. gr. schizein – a imparti, phasis – vorbire].
ONOMATOMANie s.f. Obsesie a unui cuvant, a unui nume, a unei cifre etc. [Gen. -iei. / < fr. onomatomanie, cf. gr. onoma – nume, mania – nebunie].
cilibiu (cilibie), adj.1. Nobil, aristocratic. – 2. Elegant, dichisit. – Var. (inv.) celebiu. Mr. cilibi. Tc. celebi (Roesler 607; Seineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevalle 76); cf. ngr. τζελεπής, bg. celebija, it. celebi (Battisti, II, 842). – Der. cilibilic, s. n. (politete, urbanitate). Astazi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic.
cin (cinuri), s. n. – Luntre, barca. Sb. cun (Cihac, II, 52). – Der. cinac, s. n. (barca), din sb. cunak. Cuvinte care se folosesc de-a lungul Dunarii.
SINONIMIC, -A I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivatie ~a = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze acelasi lucru. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)
noian (noianuri), s. n.1. (Inv.) Golf. – 2. Mare, largul marii; puzderie. Origine necunoscuta. Relatia cu alb. ujane „ocean”, din uf „apa” (Hasdeu, Cuv. din Batrini, I, 295; Philippide, II, 726; Puscariu, Dacor., III, 387; Puscariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabila (cf. Tiktin), deoarece, daca ambele cuvinte provin din aceeasi sursa, rom. nu ar conserva terminatia -an (› -in). Dupa ipoteza putin sigura a lui Densusianu, GS, III, 423, in loc de *loiansl. loj- „a curge”; dupa Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohe „ploaie”. Legat de ceh. noŕe „abis”, dupa Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare” ar putea fi secundar. Nuanta inv. pare sa fie cea de „coasta de mare, golf”; cel modern de „larg al marii”, ar putea fi rezultatul unei interpretari echivoce, caci cuvintul nu are circulatie populara. Daca ar fi asa, s-ar putea porni de la naie „nava”, *naian „loc pentru nave” (ca ochian „instrument pentru ochi”).
HARTUiaLA ~ieli f. 1) v. A HARTUI si A SE HARTUI. 2) Schimb de cuvinte aspre intre doua sau mai multe persoane. [Sil. -tu-ia-] /a hartui + suf. ~eala
APOFONie s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvant in diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].
OMOGRAFie s.f. Faptul sau insusirea de a fi omograf; situatia in care se afla doua cuvinte omografe. ♦ (Mat.) Corespondenta biunivoca intre doua spatii proiective. [Gen. -iei. / < fr. homographie].
balciz (balciza), adj. – Umflat, obez. Tc. balik kiz „fata grasa” (Iogu, GS, V, 362). Sint prin urmare gresite interpretarile date de Seineanu, II, 37 (din tc. balkiz) sau de Lokotsch 203 (din tc. balqis), cuvinte pe care Tagliavini, Arch. rom., XII, 168, nu le-a putut identifica in tc.; de asemenea cea a lui Scriban, bazata pe tc. bal kiz „fata dulce ca mierea”, sau, mai inainte, cea data de Loebel, plecind de la ngr. παλαιά Kύζιϰος.
cep (cepuri), s. n.1. Butuc de vita de vie. – 2. Creanga de brad sau nod lasat de aceasta cind este smulsa de pe trunchi. – 3. Nod. – 4. Dop, canea. – 5. Stift, pivot, bulon. – 6. Scobitura a unei birne care se imbina cu capatul alteia. – Mr. cep, megl. comp, istr. tep. Probabil rezultat din intilnirea lat. cippus cu bg. cep, cf. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Puscariu 333; Candrea-Dens., 303; REW 1935; Conev 63; DAR. Corespondenta sensurilor cu cuvintele romanice (it. ceppo „cep”; abruz. tseppe „canea”; fr. cep; prov., cat. cep; sp., port. cepo) indica faptul ca rom. continua aceeasi traditie. Pe de alta parte cuvintele sl. corespunzatoare (bg., slov., ceh. cep, sb. cepa, pol. czop, rut. cip, rus. cop) nu sint cu adevarat sl. si, dupa Berneker 143, provin din it. cippo (pol. poate din germ.), astfel incit trebuie sa fie termeni relativ moderni. Totusi, este probabil sa se fi produs o contaminare intre cuvintul lat. si cel sl. (cf. Puscariu, Lr., 281). Der. cepau, s. n. (canea); cepos, adj. (noduros), cf. sl. cepuratu „noduros”; cepar, s. n. (burghiu, sfredel); cepurar, s. n. (burghiu); cepui, vb. (a taia crengile unui arbore; a face cepuri; a pune cep la un butoi); cepuitor, s. n. (rindea de facut canele); ceparit, s. n. (inv., impozit platit pe circiumi).
chilau (-ai), s. n. – Ciocan de lemn, mai. Pol. kilof (Cihac, II, 49) sau mag. kulo (DAR); se pare ca ambele cuvinte duc la tc. kulunk „tirnacop”. – Der. rom. indica faptul ca termenul a fost interpretat ca o inovatie expresiva, care ar fi reprezentat ideea de „minge” sau „obiect rotund”. Der. chilom, s. n. (mai, ciocan; lovitura de pumn), din tc. kulunk, cf. sb. culum; chilavita, s. f. (Banat, Olt., sapa, sapaliga); chilos (var. pilos), adj. (incapatinat, indaratnic; rezistent, robust; greoi), cuvint care se considera in general der. de la pila prin aluzie la marea sa rezistenta (Candrea; Scriban), dar care este de preferat sa se interpreteze ca „tare de cap”; chilug, s. n. (mai), de la var. tc. kulug, astazi numai in expresia tuns chilug „tuns zero”, sau „cu falsa corectie”, mold. pilug, s. n. (pisalog de piulita); chilimbot, s. m. (bulgare, bot, grunz; baietel, mucos), der. expresiva in care se combina *chil- „cocolos” cu bot; chiloman, s. m. (om robust si rotofei), cu suf. expresiv -man, cf. gogoman, hotoman, cotosman; chiloman, s. n. (larma, scandal, harmalaie; Arg., kil, litru), pentru al carui semantism cf. sp. pelotera (al doilea sens se explica printr-o confuzie hazlie cu chilogram). Chiloman, care „nu are origine cunoscuta” (Graur, BL, III, 186 si V, 57; cf. DAR), a fost explicat gresit prin chilogram (Puscariu, Dacor., IV, 137), sau prin tig. keliben „joc, dans”, gen. pl. kelimangero (Graur, 186; Juilland 161).
ciocan (ciocane), s. n.1. Unealta formata dintr-un corp de metal, prevazuta cu miner, folosita la batut. – 2. Ciocan de lemn, mai. – 3. Ciocan de poarta. – 4. Tirnacop, sapaliga. – 5. Pivot de de virtelnita. – 6. Ciocanel percutor. – 7. Con de pin. – 8. Cocean, stiulete de porumb dezghiocat. – 9. Tulpina de porumb, care ramine in pamint dupa recoltare. – 10. Cocean de zarzavat, in special de varza. – 11. Parte interioara necomestibila, resturi de para sau mar. – 12. Picior de ciuperca. – 13. Pahar inalt in care se servesc bauturile, mai ales tuica de prune, toi. – 14. Peste-ciocan (Zygaena malleus). – 15. (Arg.) Membru viril. – Megl. cioc, cecan. Cuvint care coincide in acelasi timp cu posibilitatile expresive ale radacinii cioc, si cu formatiile mai mult sau mai putin identice din alte limbi. Cf. sl. cekanu, bg. cukan, cekan, sb. cekanj, cekanac; rut., rus. cekan, tc. cakan, mag. csakany, csokany, ngr. τσοϰάνα, τσόϰανος, alb. tsokane. Legatura si filiatia acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 si DAR presupun ca rom. provine din sl. (dupa Conev 66, din bg.; dupa Skok 63, din sb.); insa tot Miklosich, Wander., 14, deriva forma rut. din rom. Dupa Roesler 608, izvorul cuvintului rom. trebuie cautat in tc.; dupa Philippide, Bausteine, 57, in ngr., si dupa Philippide, II, 705, posibil in alb., in timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 si Schuchardt, ZRPh., XV, 104, se gindesc la izvoare onomatopeice. Cuvintul rom. nu pare sa provina din sl., unde este vorba de o formatie relativ moderna (cf. Berneker 135, care crede ca formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, sa fie formatii spontane, care pot coincide in sl. si in rom., caci in ambele exista conditiile necesare pentru producerea lor, respectiv radacina expresiva cok- si suf. -an. Pentru sensurile de „trunchi, tulpina”, cf. der. lui bot; sensul de „pahar, toi” vine de la obiceiul de a ciocni paharele inainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adica in acele intrebuintari in care coincide si se confunda cu cocean, de asemenea m.Cf. cioc. Der. ciocanas, s. m. (ciocanel; bat de toba; ciocanel de pian); ciocanas, s. m. (miner care munceste intr-o salina; planta, conduras, Tropaeolum maius); ciocanel, s. n. (ciocan mic; bat de toba; pahar de baut, toi; broderie le minecile iilor si camasilor tipice); ciocani, vb. (a bate repetat intr-un corp tare; a bate, a lovi; a bate in usa; a inchina; despre pasari, a minca; a importuna, a sicii, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, si de asemenea cu rus. cekaniti; ciocana, s. f. (dans tipic); ciocanarie, ciocaniste, s. f. (porumbiste dupa ce s-a cules porumbul); ciocaneala, s. f. (actiunea de a ciocani); ciocanitoare, s. f. (pasare, ghionoaie, Dryocopus Martius; morisca, huruitoare); ciocanitor, adj. (care ciocaneste); ciocanitura, s. f. (ciocaneala, bataie); ciocanea, s. f. (sitar, Scolopax rusticola), a carui der. nu este clara. Ramine de lamurit si legatura cu ciocmani, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmaneala, s. f. (cearta), care cer o forma *ciocman.
TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. Intonatie deosebita, in unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanta a culorilor. 2. Trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri. [Cf. fr. tonalite].
CONTAMINA vb. I. tr., refl. a transmite agenti patogeni; a (se) infecta; a (se) molipsi. II. refl. (despre doua limbi) a se incrucisa; (despre doua cuvinte) a se influenta reciproc (schimbandu-si forma); (despre elemente folclorice) a se intrepatrunde. III. tr. (fig.) a influenta, a inrauri. (< fr. contaminer, lat. contaminare)
INCOMUNICABIL, -A I. adj. 1. care nu poate fi comunicat, exprimat. 2. inexprimabil. II. s. n. ceea ce nu poate fi exprimat in cuvinte. (< fr. incommunicable)
INSEMNA vb. I. tr. 1. a face un semn distinctiv. 2. a scrie. 3. a delimita. II. intr. a avea un anumit inteles; a marca. ◊ (despre cuvinte) a avea acceptia de... ◊ a avea o anumita importanta, valoare. (< lat. insignare)
VARiaBILITATE s. f. 1. insusirea a ceea ce este variabil (1). 2. capacitate a organismelor vii de a-si modifica caracterele morfofiziologice in cursul evolutiei ca rezultat al adaptarii la mediu. 3. (mat.) proprietate a unei cantitati sau functii algebrice de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. 4. insusire a unui cuvant de a prezenta forme diferite. (< fr. variabilite)
schima (-me), s. f.1. Forma, figura. – 2. Gest, grimasa, mina. – 3. Infatisare, aspect, aparenta. – 4. Naluca, stafie, duh rau, dragaica. – 5. Tinuta, imbracaminte, vesmint. – Var. inv. shima, Mold. (sensul 4) stima. Mgr. σχῆμα (Cihac, II, 696; Roesler 675; Galdi 248). Este dubletul lui schema, s. f., din fr. schema, der. schematic, adj., din fr. schematique; schematism, s. n., din germ. Schematismus, cu var. Trans.; sematism, s. n. (schema); schematiza, vb., din fr. schematiser. Der. schimnic (var. schivnic si der.), s. m. (eremit, pustnic, anahoret), din sl. skiminikuskima „rasa calugareasca” (Cihac, II, 331; Conev 109); schimnica, s. f. (pustnica); schimnici, vb. (a trai ca un schimnic); schimnicie, s. f. (viata de anahoret); schimnicesc, adj. (de schimnic); schimonosi (var. Mold. schimosi), vb. (a deforma, a desfigura; a imita, a parodia), cu suf. expresiv -si, poate atasat direct la ngr. ἄσχημω, aorist ἀσχημώνω „a se purta urit” (Murnu 50; dupa Rosetti, Studii ling., 30, schimosi este ngr. άσϰημίζω); schimonoseala (var. schimonositura), s. f. (imitatie, parodie, reproducere proasta; avort, monstru; strimbatura, grimasa); steamata, s. f. (fantasma, viziune, aratare), in Trans., si Bucov., probabil din pl. gr. σϰήματα (Puscariu, Dacor., V, 411), cf. stima si asteamat; scheamata, s. f. (Trans., trasatura, umbra), var. a cuvintului anterior (glosata gresit de Scriban: „rest, fragment”). Relatia acestor cuvinte din umbra cu sb. stimati „a crede” (Iordan, RF, II, 272), pare indoielnica.
stragalie (-ii), s. f. – Disc, rotita, care are diferite intrebuintari si aplicatii, la capatul osiei carului, la masa olarului, la masinile de gatit cu carbune etc. – Var. stragalie, rastagalie. Ngr. τροχαλία „scripete” (cf. Diculescu, Elementele, 462, care se gindeste totusi la gr.). probabil alterat de contactul cu alte cuvinte care exprima ideea de „rotunjime”, cf. ngr. στρογγύλος „rotund” (Cihac, II, 704), ngr. στραγγαλία „lat” (Scriban).
BETie, betii, s. f. 1. Stare de intoxicatie in care se afla omul beat si care se caracterizeaza prin ameteala, tulburare a mintii etc. ◊ Betie cu stupefiante sau betie rece = stare de ameteala si de tulburare a mintii, provocata de introducerea in organism a unor stupefiante. ♦ Deprindere sau patima de a bea bauturi alcoolice in cantitati mari. 2. Petrecere cu bautura; chef. 3. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine, cauzata de o emotie puternica. ♦ Betie de cuvinte = insirare fara sens de cuvinte; stil umflat, bombastic. ♦ Pornire nestapanita; furie. – Din beat + suf. -ie.
balacari, balacaresc I. v. t. a adresa vorbe injurioase; a certa rau II. v. r. a se certa cu cineva adresandu-si cuvinte injurioase
DRAG, -A, dragi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, nepretuit pentru cineva, pe care cineva il iubeste, il pretuieste. ◊ Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se indragosti (de cineva). ◊ Expr. A-i fi cuiva drag sa... = a-i placea cuiva mult sa faca ceva, a se simti atras spre ceva. Cand ti-e lumea (sau viata) mai draga, se spune cand se iveste o intamplare neprevazuta si neplacuta intr-un moment cand erai linistit, fericit. Draga doamne = vorba vine, ca sa zic asa; chipurile. ♦ (Substantivat, fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit cand vorbesti despre o asemenea persoana. 2. Care exprima iubirea, pretuirea; care este plin de afectiune; placut (ochiului). Cuvinte dragi.Expr. Cu draga inima = cu multa placere, foarte bucuros. II. S. m. si f. Persoana care iubeste pe alta de sex opus, care se afla in relatii de dragoste cu aceasta; iubit(a). III. S. n. (Pop.) Iubire, dragoste. ◊ Loc. adj. Mai mare dragul = placut, frumos. ◊ Loc. adv. Cu (mare, mult, atata etc.) drag sau cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit. De drag = din (sau cu) placere. ◊ Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ◊ Expr. (Ti-e) mai mare dragul = e o mare placere, desfatare (sa...). – Din sl. dragu.
MiaU interj. (Adesea repetat) cuvant care imita strigatul pisicii; miorlau. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) A-i lua cuiva miaul = a) a face pe cineva sa taca; b) a omori pe cineva. – Onomatopee.
BETie ~i f. 1) Stare provocata de consumul excesiv de alcool; ebrietate. ◊ ~ rece (sau cu stupefiante) stare de intoxicatie a organismului, provocata de consumarea unor stupefiante. 2) Patima pentru bauturile alcoolice. A suferi de ~. 3) Petrecere cu multa bautura. 4) fig. Stare de uitare de sine, provocata de un anumit factor; exaltare cauzata de un factor, in special pozitiv. 5) fig. Cantitate foarte mare (de ceva), care vadeste lipsa de masura; exces. ~ de cuvinte. [Art. betia; G.-D. betiei; Sil. -ti-e] /beat + suf. ~ie
VARiaBILITATE s.f. Insusirea a ceea ce este variabil. ♦ (Biol.) Procesul schimbarii diferitelor caractere morfologice si fiziologice ale organismelor vii, constituind devieri de la tipul speciei. ♦ (Mat.) Proprietate a unei cantitati sau functii algebrice de a lua succesiv o infinitate de valori diferite. ♦ (Gram.) Insusire a unui cuvant de a prezenta forme diferite. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. variabilite].
liliac (lilieci), s. m. – Animal. – Mr. lelic. Sl. liliku „cufundar” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 337; Cihac, II, 171; Tiktin), cf. sb. ljiljak „liliac”, rut. lilik „liliac”. Inrudirea acestor cuvinte cu ceh., rus. lelek „varietate de rindunele”, sb. lelek „barza”, bg. lilek „barza”, ngr. λέλέϰας „barza”, alb. ljeljek „barza”, inca admisa in general, ar putea fi iluzorie; e vorba probabil de cuvinte der. din tc. leylek „barza” (Lokotsch 1294), independent de cuvintele anterioare. Din rom. se pare ca provine mag. liliak (Edelspacher 18).
ustav (-vuri), s. n. – Prescriptie a Bisericii. Sl. ustavu (Cihac, II, 441). – Der. ustava, s. f. (Mold., dispozitie), din pol. ustawa (Tiktin). Cuvinte vechi.
zamparagiu (-ii), s. m. – Haimana, pungas. Tc. zampara (Seineanu, II, 383). – Der. zamaralic, s. n. (haimanalic), din tc. zamparalik. Legatura acestor cuvinte cu geampara nu este clara.
SEMANTIC, -A, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studierea sensurilor cuvintelor si a evolutiei acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care tine de semantica (I 1), care se refera la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. semantique.
CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele doua excrescente de pe osul frontal al rumegatoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatarile cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua in coarne = (despre vite) a impunge cu coarnele: fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv: a se obraznici. A fi mai cu coarne decat altul = a fi mai grozav decat altul. A pune (cuiva) funia in coarne = a insela, a amagi (pe cineva), a-i impune (cuiva) vointa. A se lua in coarne cu cineva = a se incaiera, a se lua la harta. A-si arata coarnele = a-si manifesta rautatea, dusmania. A cauta(cuiva) in coarne sau a cauta (ori a se uita) in coarnele cuiva = a indeplini toate gusturile, capriciile cuiva: a rasfata. A pune coarne = a calca credinta conjugala: a insela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile si vizuale ale melcului; fiecare dintre cele doua excrescente chitinoase de langa ochii unor carabusi. 2. (La sg.) Substanta chitinoasa din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosita pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Si in sintagma corn de vanatoare) Instrument de suflat, folosit la vanatoare sau pentru chemari, semnalizari etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alama sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dubla. 4. Obiect facut din corn1 (I 2) sau in forma de corn1 (I 1), in care se pastreaza praful de pusca, sarea etc.; p. ext. continutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundentei = simbol al belsugului, reprezentat printr-un vas in forma de corn1 (I 1), umplut cu fructe si cu flori. 5. Produs de panificatie din faina alba, de mici dimensiuni si in forma de semiluna. 6. (La pl.) Nume generic dat partilor unor constructii, organe de masini, unelte etc. in forma de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pana de gasca prin care se scurge huma colorata, folosita in ceramica populara pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire data unur formatii anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (In sintagma) Cornul lunii = luna in primul si in ultimul patrar, cand are forma de secera. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secara = ciuperca parazita care traieste in ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boala provocata de aceasta ciuperca si manifestata prin aparitia in spic a unor formatii tari, negricioase, intrebuintate in farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colt, ungher, margine. 2. (Inv.) Aripa de oaste, de tabara. III. (La pl.) Capriorii casei. – Lat. cornu.
PARAFAZie s.f. Boala care consta in inlocuirea cuvintelor indicate cu altele, fara nici o legatura logica intre ele. [Gen. -iei. / < fr. paraphasie].
SEMICALC s.n. cuvant sau expresie in care o parte se imprumuta, iar alta se ia din resursele interne ale limbii; semiimprumut. [Pl. -uri. / et. incerta].
ciot (cioturi), s. n.1. Parte ramasa dintr-un copac taiat sau rupt. – 2. Nod. – 3. Parte, bucata. – 4. Mont, ciuntitura. – Mr. ciota „mina.” Creatie expresiva, a carei der. este paralela cu cea a lui bot. Aceeasi sursa expresiva a produs numeroase cuvinte asemanatoare in mai multe limbi, cf. sb. cot „colina rotunda” (Cihac, II, 56 il considera izvor al rom.), cotanoga „schiop, fara un picior”; tc. cotuk „ciot”; mag. csut(a), csutko „ciung”; it. ciotto „schiop” (REW 2454; Battisti, II, 952); sp. din America chonco „ciot, ciuntitura”; etc. Der. cioata, s. f. (trunchi, ciot; ciot de creanga; obiect inutil) este un sing. refacut dupa sl. cioate (nu sint posibile ipotezele lui Bruch, ZRPh., XLI, 756, *aciotum, lat. acies, si Pascu, Arch. Rom., VII, 556, bazata pe lat. *ciutum, din gr. ϰυτός „care creste”); ciotac, s. m. (copac uscat care sta inca in picioare); ciotoaca, s. f. (trunchi noduros si nefolositor); ciuteica, s. f. (trunchi uscat care inca sta in picioare); ciotirca, s. f. (copac care a crescut strimb); ciotur, s. m. (trunchi), pe baza pl. cioturi; cioturuga (var. ciuteruga), s. f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu buturuga; ciotoi, s. n. (picior de pasare); ciotos (var. ciotoros, cioturos), adj. (noduros); ciotca, s. f. (trunchi, lemn; gramada, stiva); ciotanos, adj. (slab), probabil prin contaminare cu ciolanos; ciotan, adj. (slab, piele si os); ciotolog, s. m. (schiop), din sb. ςotonoga; ciotorog, s. n. (radacina cozii la cal; pantofi uzati); sontorog, adj. (schiop), probabil prin intermediul unei forme *ciontorog, cf. ciunt; ciotec, ciotei, s. n. (lemn). Cf. ciut, ciunt, ciung. Dupa paralelismul bot si bont, ciut si ciunt, se pare ca radacina expresiva ciot a dezvoltat si o var. cu infix nazal, ciont (var. cioanta, formata pe baza pl.), s. n. (Trans., os, os lung; deget; ciot de creanga); mag. csont, pe care DAR, Scriban si Galdi, Dict., 116, il indica drept etimon al cuvintului rom. sau creatie expresiva independenta. Aceleiasi radacini se pare ca ii apartine cion(o)ate (var. gion(o)ate), s. f. pl. (Trans. si Munt., picioare, labe), pe care Draganu, Dacor., III, 696 si DAR il deriva de la un lat. *genuata.
RUSIFICA vb. I. tr., refl. a (se) asimila cu populatia de limba rusa. II. tr. 1. a face sa adopte institutiile, obiceiurile Rusiei. 2. a modifica (un cuvant, o expresie etc.) dupa structura limbii ruse. (< fr. russifier)
imbina (imbin, imbinat), vb. – A potrivi, a uni, a combina doua parti ale unui obiect sau doua obiecte diferite. – Var. inghina. Lat. *bināti, de unde mr. binats „gemeni”, cf. it. binati „gemeni”, binare „a naste gemeni”. Rezultatul rom. *binati, f. *binate, pare sa fi fost considerat adj. verbal si incrucisat cu ingemanat, a carui corespondenta semantica e perfecta. Este de asemenea posibil sa se plece direct de la un lat. *bināre, refacut pe baza lui *bināti, cf. it. binare, friul. imbina „a uni”. In general se considera der. de la un lat. *imbināre, de la bini „duplicate” (Lexiconul de la Buda; Puscariu 778; Candrea-Dens., 823; REW 4280). DAR si Graur, BL, V, 101, resping aceasta ipoteza, bazindu-se pe prioritatea, care nu este certa, a var. inghina, si pe prezenta lui desghina, vb. (a desparti, a inlatura; a crapa, a despica; a invrajbi), mr. dizgl’ina, cu var. desbina, care se considera un hiperurbanism. Astfel, pe cind Densusianu, Hlr., 288; Densusianu, Filologie, 447; si REW 4280 pleaca de la lat. *imbinare, Candrea-Dens., 482 pleaca de la *disglutinare, prin intermediul lui desghina, si Giuglea, Dacor., III, 621, de la *disglināregr. γλίvη „coada”; Philippide, II, 640, presupune un lat. *disbināre, si DAR o legatura intre aceste cuvinte si ghin, ghionoi. Explicarea lui imbina pe baza lui desbinadesghina, nu este posibila. Der. cu des- nu poate fi valabila daca lipseste vb. simplu (des-lega, des-prinde), sau der. cu in- (des-chide, cf. inchide; desfunda, cf. infunda); iar cind des- provine de la un der. romanic, ideea de „separatie” s-a pierdut complet (cf. desfata, desmierda); astfel incit, pentru desbina, mai intii trebuie sa fi existat un *bina sau imbina. Ideea prioritatii cronologice a lui desghina fata de desbina se explica prin prezenta mr. dizgl’ina, a carui origine nu o cunoastem. Pentru lat. bināti, cf. Puscariu, ZRPh., XXIX, si REW 1109. V. si Philippide, Principii, 108, care il der. pe imbina din lat. inguen.Der. neimbinat, adj. (separat); inghinarat (var. inghinorat), adj. (imbinat).
stina (-ne), s. f. – Asezare pastoreasca de vara. – Mr. stina, stane. Sl. stana, „oprire”, de la stati, staną „a sta”, cf. sb., cr. stan „coliba de pastor”, stanar „pastor”, rus. stan „statie” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr., 282; Tiktin; Weigand, Jb., XVI, 228; Rosetti, GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95). Cuvintele sl., perfect explicabile prin procedeele sl., nu pot proveni din rom.; si este greu de crezut ca intilnirea lor cu rom. este intimplatoare. Totusi, s-a accentuat dificultatea trecerii lui anin, care se petrece numai in elementele mostenite din lat. si care nu apare la elementele sl., in afara de jupin, stapin, smintina si stinca, toate cuvinte considerate de origine incerta (cf. Puscariu, Dacor., III, 278-94 si numerele noastre 4653 si 8133). S-a incercat depasirea dificultatii, presupunind imprumutul din sl. la o data mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudata, cu -in, din roman, batrin si alte elemente lat. (Skok, Arvih za Arbanasku Starinu, II, 339; ar fi trebuit sa existe si in taran). In realitate ideea ca inan exista numai in elemente lat. este falsa, cf. tc. kantarcintar, mgr. φράγγος › frinc; astfel ca evolutia aratata nu este pur si simplu o imposibilitate, ci o circumstanta a carei explicatie ne scapa. Alte explicatii sint mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf. Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Puscariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „sedere” (Densusianu, GS, I, 238; Puscariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Roman, 77-9), desi un astfel de imprumut nu pare posibil istoriceste; dintr-un lat. *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der. stinas, s. m. (pastor care are o stina). Din rom. pare sa provina mag. esztena si sas. stine; in schimb, ngr. στάνη si alb. stan, care au fost prezentate uneori drept imprumuturi din rom., trebuie sa vina din sl.
AB UNO DISCE OMNES (lat.) dupa unul cunoaste-i pe toti – Vergiliu, „Eneida”, II, 65-66. Enea descrie pe Sinon, care, viclean, ca toti aheii, incearca prin cuvinte mestesugite sa-i convinga pe troieni sa primeasca in cetate calul de lemn in care se ascundeau Odiseu si luptatorii sai.
BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia ii este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt indemnate la mers. III. (De obicei repetat) cuvant care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
IMPRUMUTA, imprumut, vb. I. Tranz. si refl.1. A da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmeaza sa fie restituit. 2. A adopta cuvinte, obiceiuri etc.; p. ext. a imita. – Lat. *impromutare sau din imprumut.
PARTITIV, -A, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre constructii) Care exprima ideea de parte dintr-un intreg sau intregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv.Articol partitiv = articol care se ataseaza la un cuvant partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.
NIMIC, (I) pron. neg., adv., (II) nimicuri, s. n. I. 1. Pron. neg. Nici un lucru; spec. nici un cuvant, nici un sunet, nici un zgomot; nici un lucru rau, defavorabil, primejdios. ◊ Loc. adj. De nimic = a) care este fara nici o valoare, fara importanta, marunt; b) (despre oameni) lipsit de orice merit; lipsit de caracter; ticalos, necinstit. ◊ Loc. adv. Pe nimic = (aproape) gratuit, degeaba. Intru (sau cu) nimic = in nici un fel, deloc. 2. Adv. (Inv. si pop.) Defel, deloc, nicidecum; catusi de putin, in nici un fel. ◊ Expr. A nu avea nimic a face = a nu avea nici o legatura (unul cu altul). II. S. n. 1. (Adesea la pl.) Lucru, fiinta, fapta sau vorba fara valoare; fleac. ◊ Loc. adv. (Reg.) Pe o nimica pe ceas = intr-o clipa, repede. ◊ Expr. O nimica toata = ceva de foarte mica importanta sau valoare, fara nici o insemnatate. ♦ Fig. Lipsa de merit; nimicnicie, zadarnicie. 2. Fig. (Mai ales art.) Neant, nefiinta; haos. [Var.: nimica, (reg.) nimica, nemica, nemica pron. neg., adv., s. f.] – Lat. nemica.
TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o actiune pana la capat; a ispravi, a sfarsi. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfarsite. 2. Refl. A lua sfarsit, a se incheia. ♦ A avea o terminatie, a se sfarsi in... cuvantul „masa” se termina cu o vocala.Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune cand cineva nu mai are nici o sansa de scapare. [Prez. ind. acc. si: termin] – Din fr. terminer, lat. terminare.
DETERMINANT, -A, determinanti, -te, adj., s. m. I. Adj. 1. Care determina sau este de natura sa determine ceva; hotarator. 2. (Despre cuvinte sau propozitii; adesea substantivat) Care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonat acestora. II. S. m. Expresie matematica ale carei elemente sunt asezate sub forma unui tabel si care serveste la rezolvarea sistemelor de ecuatii. – Din fr. determinant.
CUVIOSie ~i f. 1) Sentiment religios manifestat prin indeplinirea scrupuloasa a practicilor bisericesti; cucernicie; pietate; smerenie; evlavie. 2) (urmat de pronume posesive) cuvant de adresare catre slujitorii bisericii. [Sil. -vi-o-si-e] /cuvios + suf. ~ie
A DETERMINA determin tranz. 1) A face sa se produca in mod necesar; a provoca; a genera. 2) (timp, date, termene etc.) A fixa printr-o intelegere prealabila; a stabili; a hotari. 3) (corpuri, plante etc.) A stabili (pe baza trasaturilor specifice) ca apartinand la o clasa sau la o specie; a identifica. 4) A stabili cu exactitate; a preciza; a defini; a delimita. ~ sensul unui cuvant. 5) (cuvinte, propozitii) A preciza in calitate de determinativ; a explica. 6) A face sa ia o decizie; a hotari; a decide. /<fr. determiner, lat. determinare
ESCATOLOGie s.f. Doctrina mistica-religioasa despre destinele finale ale omenirii, despre sfarsitul lumii si judecata de apoi. [Gen. -iei, var. eschatologie, eshatologie s.f. / < fr. eschatologie, cf. gr. eschatos – ultim, logoscuvant].
PEIORATIV, – A adj. (Despre cuvinte, expresii etc.) Care are , care da un sens defavorabil; depreciativ. [Pron. pe-io-, var. pejorativ, -a adj. / cf. fr. pejoratif, lat. peior – comparativ de la malus – rau].
DERIVAT I. s. m. substanta preparata din alta substanta si care se aseamana ca structura moleculara cu substanta din care provine. II. s. n. 1. produs industrial care se extrage dintr-o anumita materie prima. 2. cuvant format prin derivare de la un alt cuvant. 3. lucru care deriva din altul. III. s. f. (mat.) limita (finita) a raportului dintre cresterea unei functii si cresterea argumentului, cand acesta tinde catre zero. (< deriva, dupa fr. derivee)
DIMINUTIV, -A I. s. n. 1. cuvant derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. 2. element distinctiv (al unui produs). 3. abreviere. II. adj. care foloseste exagerat diminutivele. (< fr. diminutif, lat. diminutivus)
FELICITA vb. I. tr. a spune cuiva cuvinte de lauda, urari cu ocazia unei aniversari, a unui eveniment important etc. II. refl. (fam.) a se socoti multumit pentru un rezultat obtinut. (< fr. feliciter)
FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)
PASIVIZA vb. I. tr., refl. (despre metale, aliaje) a face sa capete, a capata pasivitate (2). II. tr. a efectua transformarea pasiva a unei fraze active. III. refl. (despre cuvinte) a intra in vocabularul pasiv. (dupa fr. passiver)
oteri (oteresc, oterit), vb. refl.1. A strica gustul unei mincari, a irita, a strepezi dintii. 2. A se dezgusta, a se incrunta. – 3. A se supara, a se bosumfla. – Var. otari, otari. Origine indoielnica. Trebuie sa aiba legatura cu sb. ceriti se „a ride sarcastic” (Scriban), bg. ocervam „a-si arata coltii” (Candrea), bg. cerja se „a lua un medicament”, rus. sceriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comuna a acestor cuvinte nu este clara. Oricum, nu e posibila der. din sl. ostriti „a ascuti” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oterime, s. f. (Mold., dezgust); oteros, adj. (Mold., inv., groaznic).
skanderbeg s.n. – Intrecere sportiva in care doi adversari isi masoara forta bratelor. cuvantul deriva de la Skanderbeg – porecla lui George Castriota sau Kastrioti (1405-1468), patriot albanez. luat de otomani de la varsta de 7 ani, a fost crescut ca musulman si a devenit comandantul favorit al sultanului Murad II (a domnit intre 1421-1451), care i-a dat porecla, o combinatie intre Iskander (Alexandru) si functia de bei. In 1443 a trecut de partea opusa, a renuntat la islamism si i-a indepartat pe turci din Albania. A mentinut independenta Albaniei timp de douazeci de ani, dar dupa moartea sa opozitia fata de turci s-a destramat. Skanderbeg a fost contemporan cu Mircea cel Batran si era supranumit in epoca „Brat de Fier”. De aici si denumirea sportului. [dupa Dictionar de eponime – O. Laiu-Despau, ed. Saeculum I.O. 2006]
SCHIMB, schimburi, s. n. 1. Inlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeasi natura). ◊ (Tehn.) Piesa de schimb = piesa dintr-un mecanism, fabricata izolat de acesta si menita sa inlocuiasca alta piesa, identica, dar uzata, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec in organism cu ocazia asimilarii hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce in sange oxigenul si se elimina bioxidul de carbon. ◊ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) cand unul, cand altul, pe rand. (Mil., in trecut) Trupa cu schimbul = trupa in care soldatii erau chemati sa faca serviciul in mod periodic si pe rand (in intervale fiind lasati la vatra). ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul in locul lui; procesul circulatiei marfurilor ca forma de repartizare a bunurilor produse de societate. ◊ Loc. adv. In schimb = drept compensatie, ca echivalent. ◊ Loc. prep. In schimbul... = in locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primeste, se obtine in locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensatie. ♦ Transformare a unei sume de bani in alta de aceeasi valoare, dar constand din alte monede. ◊ Casa de schimb = intreprindere comerciala care se ocupa cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane sa plateasca o suma de bani celui indicat in act. Agent de schimb = persoana intermediara care are rolul de a negocia, in mod oficial, obligatiuni de stat si alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte in alta. 4. Totalitatea lucratorilor, functionarilor etc. care se gasesc in acelasi interval de timp la lucru intr-o sectie, intr-un serviciu etc. in care lucreaza mai multe randuri de angajati; echipa de lucratori sau persoane care, dupa un interval de timp determinat, inlocuieste sau este inlocuita in munca de alta echipa sau de alta persoana; interval de timp cat lucreaza astfel o echipa sau o persoana. 5. (Mai ales la pl.) Rufarie de corp (sau de pat) care inlocuieste pe cea murdara; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).
DOI, DOUA num. card. Numar avand in numaratoare locul intre unu si trei si indicat matematic prin cifrele 2 si II. ◊ (Adjectival) Vine cu doi prieteni.Loc. adv. In (sau din) doua vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fara multa vorba. La doi pasi = aproape. ◊ Expr. (Fam.) (A spune) doua vorbe si-un cuvant = (a spune) pe scurt, in putine cuvinte. (Fam.) In doi timpi si trei miscari = foarte repede, imediat. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul doi. ◊ (Intra in componenta num. adverbial) A venit de doua ori. ◊ (Intra in componenta num. distributiv) Plecau cate doi. ◊ (Substantivat) Trei de doi.Loc. adv. In (sau pe din) doua = in doua bucati, in doua parti (egale). In (sau pe din) doua cu... = amestecat (in parti egale) cu altceva. Una-doua = intruna, mereu, continuu. Cu una, cu doua = (in constructii negative) cu usurinta, repede. Nici una, nici doua = pe neasteptate; imediat. Din doua una sau una din doua = ori una, ori alta; ori..., ori... ◊ Expr. Una si cu una fac doua = fara vorba multa; scurt, limpede. A nu vorbi sau a nu zice (nici) doua = a nu scoate o vorba; a tacea. ♦ (Adjectival) Vreo doi = cativa. ♦ (Substantivat) Cifra care indica numarul definit mai sus. A scris un doi pe tabla.Lat. *dui, duae.
JOC ~uri n. 1) Activitate fizica sau mintala desfasurata din placere. ◊ ~ de societate distractie la care participa un grup de persoane lansate in dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de gluma, obtinut prin imbinarea unor cuvinte asemanatoare ca forma dar deosebite ca sens. A-si bate ~ de cineva a lua in ras pe cineva. 2) Distractie (a copiilor) lipsita de griji; joaca. 3) Competitie sportiva (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competitii sportive, sub forma de manifestari internationale de mare amploare, care au loc o data la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la tara; hora. ◊ A intra in ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Miscare repede si neregulata a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitata) de deplasare independenta a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus
VEDETA s.f. I. Mic bastiment de razboi, pe mare sau pe fluviu, cu mica raza de actiune, folosit mai ales pentru observatii. ♦ Mica ambarcatie care se foloseste pentru comunicatiile din rada porturilor. ♦ Mic torpilor cu viteza foarte mare. II. (Poligr.) Rand tiparit cu caractere mai groase pentru a fi pus in evidenta. ♦ cuvant sau grup de cuvinte notat pe primul rand al datelor privitoare la o carte, servind la determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. III. Artist(a) care detine rolul principal intr-o piesa; (p. ext.) persoana care vrea sa iasa in evidenta. [< fr. vedette, it. vedetta].
balmus (-suri), s. n. – Fel de mincare tipic, amestec de oua cu branza si malai: talmes-balmes, s. n. (amestec, confuz, balmajala). – Numeroase var.: balmos, balmoj, balmas, balmaj, balmas, balmes, balmej, etc. Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 184); este posibil sa fi suferit influenta lui valma, valmes „amestecat, balmajit”, din sl. valumu „amestecat”. Este un cuvint care apare in alte limbi, cf. mag. balmos, pol. balmosz, rut. balmus, bg. belmaz, fara a fi cu putinta sa precizam daca este vorba de imprumuturi din rom. Dupa Cihac, II, 478 si DAR, rom. provine din mag.; Draganu, Dacor., V, 330 deriva din rom. celelalte cuvinte (pentru rut. si pol., cf. si Miklosich, Wander., 12 si DAR). Talmes-balmes pare formatie expresiva, ca tura-vura, terchea-berchea (dupa DAR, talmes ar fi mag. tal „fel de mincare”). Der. balmaji, vb. (a amesteca, a incurca, a incilci; a dilua, a face apos; a vorbi incurcat, ingaimat); balmajitor, adj. (care balmajeste); balmajeala, s. f. (incurcatura, amestecatura); balmajitura, s. f. (Banat, terci); bolmoaje, s. f. (Mold.,vraja, farmece), pentru semantismul caruia, cf. bosconi si boscorodi; bolmoji, vb. (a amesteca; a vorbi balmajit). Draganu,Dacor., V, 330, explica pe balmaji si var. sale ca alterare de la *baljami, din mag. balzsamos „balsam”.
dumica (-c, -at), vb. – A sfarima, a farimita, a taia in bucatele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucatica”, cf. mica (Puscariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greseste propunind lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat in sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formatia paralela din fr. emittiermielat. mica. Dupa Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikat, mag. domika „terci”; este insa mai probabil ca aceste cuvinte sa provina din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (farima; imbucatura).
DEFINI vb. I. tr. a da o definitie; a explica sensurile unui cuvant, ale unei notiuni. ◊ a determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva. II. refl. a se autocaracteriza. (< fr. definir, lat. definire)
A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casa. ~ poezii. 2) (obiecte care necesita ingrijire) A aranja in ordinea cuvenita. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a castiga usor bani multi. 4) (urmat de o propozitie complementara cu verbul la conjuctiv) A determina actionand intr-un anumit fel. ~ sa plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum ii vine la gura a ocari (pe cineva), folosind cuvinte la intamplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedand intr-un anumit fel. ~ un bine.Tace si face se spune despre cineva care infaptuieste pe tacute un lucru surprinzator. Una zice si alta face spune intr-un fel si procedeaza altfel. Usor de zis, greu de facut (sau usor a zice, greu ~) nu e usor sa rezolvi o problema complicata. ~ pomana a) a darui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstractie a nu lua in considerare; a ignora. ~ uz de forta a folosi puterea in scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce sa faca) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se impotrivi; a nu avea incotro. Ce are ~ ? a) ce importanta, ce legatura este? N-are ~ n-are importanta. 7) (suparari, necazuri, placeri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ buna (sau lata) a pricinui un mare rau. 8) (pictura, stiinta, politica etc.) A practica in mod sistematic. 9) (in imbinari cu substantivul ce indica o institutie sau o forma de invatamant) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distante) A strabate de la un capat la altul; a parcurge. ◊ A-si ~ drum (la cineva) a cauta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuand un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (in imbinari stabile) 1) (sugereaza ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugereaza ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocara (sau de rusine) a compromite, atragand oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal magar a-si bate joc de cineva, injosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l imbata tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pantece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ falci (burta sau pantece) a se ingrasa. ~ genunchi a se evidentia urmele genunchilor la pantalonii purtati mult. 3) (sugereaza ideea de imbolnavire) ~ galci. 4) (sugereaza ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugereaza ideea de relatie) ~ prietenie.~ gura a face galagie. III. (impreuna cu unele substantive formeaza locutiuni verbale avand sensul substantivului cu care se imbina): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-si ~ griji a se ingrijora. ~ dragoste (sau sex) a savarsi actul sexual; a se imperechea. 2. intranz. I. 1) A actiona dupa cum dicteaza imprejurarile sau constiinta; a proceda. 2) (mai ales in superstitii) A vesti aparitia (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (in povesti si in superstitii) A lega prin vraji; a vraji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumita valoare (baneasca); a valora; a pretui; a costa. Cat face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac noua. 6) A prezenta interes. Face sa vezi acest oras. 7) A fi convenabil. Face sa zbori cu avionul. 8) (in vorbirea dialogata ca remarca a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstantial ce indica o directie) A lua directia; a se indrepta; a apuca. ~ la stanga. ~ spre sat. 10) A cauta sa apara altfel decat este. ~ pe desteptul. II. (impreuna cu onomatopeele formeaza locutiuni verbale intranzitive) ~ harsti! ~ zdup. /<lat. facere
BLASFEMie s.f. cuvant prin care se insulta divinitatea sau religia; defaimare a celor considerate sfinte; hula. [Gen. -iei. / < lat., gr. blasphemia, cf. it. blasfemia].
cauc (-ce), s. n. – Linguroi, caus; vas de scos apa. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Puscariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafke. Din acelasi cuvint, cu schimbare de suf. (ca in timbuructimburus), s-a obtinut forma caus, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toarta lunga de care se tine, si cu care se ia apa de baut din fintini; linguroi folosit de zidari pentru var; paleta), cuvint mai curent decit cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare sa fi fost remarcata, iar dictionarele le trateaza de obicei separat. Cihac, II, 46, deriva cuvintul caus de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)us (cf. Berneker 1594 si Scriban); insa cuvintul sl., dupa Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. si rus. koos, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Puscariu, Dacor., III, 666 si DAR) pleaca de la lat. cavus, cu suf. -us; in vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indica gr. ϰάβος „masura de capacitate pentru produse solide”. Pentru acceptia de „paleta”, cf. lat. caucellusfr. choisel, choiseau.
dulama (dulame), s. f.1. Haina veche purtata de boieri si apoi de burghezie. – 2. (Olt.) Haina lunga de postav alb. – Mr. duluma, megl. dulma. Tc. dolama (Seineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. ντουλαμᾶς, bg., sb. dolama, mag. dolmany, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dorman.
RESPONSORiaL, -A I. adj. 1. care are ton, caracter de raspuns. 2. (despre un vers, fraza, cuvant) spus, cantat de public sau de cor ca replica la cele spuse de preot. II. s. n. carte care cuprinde raspunsurile si cantecele liturgice ale credinciosilor. (< it. responsariale)
INSEMNA, insemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ◊ Expr. A insemna cu fierul rosu = a infiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o insemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit inteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit inteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: insemnez] – Lat. insignare sau in + semn.
VARiaBIL, -A, variabili, -e, adj. Care variaza; susceptibil de a se schimba; schimbator. ◊ (Mat.) Cantitati (sau marimi) variabile = cantitati (sau marimi) susceptibile de a-si schimba valoarea fata de altele, care raman constante. ♦ (Mat.; substantivat, f.) Cantitate care ia succesiv diferite valori (in cursul unui calcul); p. gener. cantitate, element etc. care variaza. ♦ (Despre cuvinte) care are forme diferite, care isi schimba terminatia. [Pr.: -ri-a] – Din fr. variable, lat. variabilis.
crupe s. f. pl. – Boabe de griu, gris, arpacas; nume dat mai multor cereale macinate, cu care se face terci. Sl. (sb., cr., pol., rut., rus.) krupa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 85; Miklosich, Etym. Wb.; Berneker 630; Conev 87). – Der. scrupos, adj. (sfarimicios); scruposa, vb. (a deveni sfarimicios). Sint cuvinte curente in Mold.
PROLEM SINE MATRE CREATAM (lat.) prunc nascut fara mama – Ovidiu, „Metamorphoseon libri”, II, 553. Lucrare elaborata fara ca autorul sa se inspire din vreun model. Montesquieu a pus aceste cuvinte drept epigraf la „L’Esprit des lois”.
SINAFie s.f. Fenomen care se produce atunci cand doua versuri sunt strans unite, astfel incat are loc eliziunea de la unul la altul, sau acelasi cuvant termina un vers si incepe pe celalalt. ♦ Folosirea repetata a aceleiasi conjunctii (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].
calauza (-ze), s. f. – Ghid. – Var. calauz, s. m. Mr., megl. calauz. Tc. kila(v)uz (Seineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1276); cf. ngr., alb. kaljaus(e),, bg., sb., pol. kalauz, mag. kalausz. Este unul din putinele cuvinte care apartin f. prin forma si m. prin sens, cum sint: calfa, catana, sentinela.Der. calauzi, vb. (a conduce, a indruma); calauzitor, adj. (care calauzeste).
chiciura s. f. – Promoroaca. Bg. kicur (Conev 75; DAR); mai ales in Munt. Se confunda cu bg. kicor „ciorchine” – Der. inchiciuri (var. inchiciura), vb. (a se acoperi de chiciura). Cicura, s. f. (chiciura), pe care Cihac, II, 52, il pune in legatura cu ceh. cikor, trebuie sa fie o forma cu metateza a aceluiasi cuvant.
ciusca (ciuste), s. f.1. Ardei. – 2. Batista facuta sul si innodata, cu care se loveste, intr-un joc popular. – 3. Jocul respectiv. – Var. tusca, ciuste. Megl. ciusca „joc”. Bg. cuska „ardei”, sb., cr. cuska „lovitura, palma” (Cihac, II, 437), al carui sens comun este cel de a pisca, a arde. Dar face din ciusca doua cuvinte diferite.
PROPRIU, -ie adj. 1. care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care reda exact notiunea sau ideea ce trebuie exprimata. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de baza. (< lat. proprius, fr. propre)
moaca (moace), s. f.1. Maciuca, ghioaga. – 2. Capatina, devla. – 3. Cap de dovleac, persoana ignoranta. – 4. Domnisoara, tinerica. – 5. Zglavoaca. – 6. Mormoloc. – 7. Barbun (Cottus gobio). Creatie expresiva, pornind de la *moc, forma neastestata, care indica ideea de „obiect rotund”, cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legatura care s-a incercat sa se stabileasca cu sb., cr. muk „tacere” (Loewe 71) nu pare posibila. – Der. moche, s. f. (toanta, proasta); moachita, s. f. (proasta, neroada); mochiu, s. m. (prost, imbecil); macau, s. n. (Bucov., Mold., ghioaga); mocan, s. m. (topirlan, nating; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokany „taran”, propusa de Cihac, II, 516, nu e posibila); mocanca, s. f. (taranca din Transilvania, transilvaneanca); mocancuta, s. f. (un dans popular; Arg., hirtie de 500 lei), la care ultimul sens se explica prin efigia acelei emisiuni; mocanesc, adj. (rustic; pastoral); mocanos, adj. (nerod, natarau); mocirtan, s. m. (nerod); mocofan, s. m. (nerod); mogirlan, s. m. (badaran, necioplit); modirlan, s. m. (nerod); mocirta (var. mogirla), s. f. (nerod); mogirdan (var. mogildan, mogidau), s. m. (badaran, nerod; mascarici); moginda, mogirda, mogildeata, mogirdeata, Trans. mohoanda, mohindeata, mohondeata, Mold. magaiata, mogoiata), s. f. (pocitanie, necioplit); moglan, s. m. (taran); modoran (var. modoroi), s. m. (Mold., Trans., taran); mohoanda, s. f. (Trans., toanta, proasta); modilca, s. f. (tumoare, gilca); modilcos, adj. (cu umflaturi). Pentru unele din aceste cuvinte s-au cautat etimologii straine. Modirlan a fost pus in legatura cu sb. mucurli (Cihac, II, 201); modoran cu tig. (Graur 173); modoroi cu mag. mogor(va) „morocanos” (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); si modilca ar fi in loc de *mogilca, din rut. mogilka „gorgan” (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). – Cf. mocai.
momiie (-i), s. f. – Sperietoare, gogorita, baubau. Creatie expresiva (REW 5277), coicide cu alte cuvinte straine, fara sa se poata stabili o legatura directa, cf. ngr. μαμοῦνας (etimon din rom., dupa Cihac, II, 672), arab. mūmiya (Eguilaz 745), slov. mamona. Der. din mama (Giuglea, Dacor., II, 825) nu este posibila. – Var. mamiie, mamuie, (inv.) mamuie; momiiata, mamaiata,, cu acelasi suf. din mogildeata; momirlan, s. m. (topirlan; pocitura; sperietoare; darimatura), cf. mirlan, topirlan; mamita, mamina, manina, momila, namila, cf. acest cuvint; mamornita, s. f. (sperietoare); mamornic, s. m. (insecta, Meloe proscarabeus), pe care Candrea il pune in legatura cu bg. mramoren „marmorean” (pentru semantism, cf. larva); mornita, s. f. (Bucov., tintar, Ceratopogon pulicarius), prin afereza lui mamornita; mornitar, s. m. (Bucov., tintar). – Cf. mamaruta.
mot- Radacina expresiva care arata ideea de „maciulie” sau de „obiect rotund” in general. Creatie spontana, cf. bot.Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al carui semantism cf. sp. morro (de la mita, dupa Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanus, dupa Cretu 338; imitator al glasului pisicii, dupa Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., dupa Candrea si Scriban); motintan (var. motintoc), s. m. (nataflet); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 il confunda cu motca, cf. cotoc (dupa Iordan, Dift., 214 si Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s. m. (pisoi; minge, mot; planta); motochina, s. f. (baros, ciocan); motochinos, adj. (capatinos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nataflet); mototoli, vb. (a boti, a cocolosi); motofleasca, s. f. (Arg., gura, plisc); motolog, s. m. (tont, nataflet); motoflete, s. m. (tont, natarau); motosca (var. motoasca, motilca, modilca), s. f. (minge,; umflatura), ultimele var., probabil prin incrucisare cu gilca; motroasca, s. f. (Trans., umflatura); motroc, s. m. (Trans., prost): motruna, s. f. (Mold., femeie incotosmanata, varietate de pere si de prune), pe care Scriban il leaga in mod echivoc de lat. matrona; motocosi, vb. (Trans., a boti, a ravasi, a perturba); motrosi (var. mitrosi, matrasi), vb. (a zvirli in dezordine; a se strica; a sterpeli, a fura). Legaturile incercate intre aceste cuvinte si termeni straini nu sint concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depana” (Tiktin); motilca, cu bg. motaja „a depana” (Conev 97). Pentru motilca, cf. motirca, metearca. Cf. mot, moaca, morman, mozoc, mont.
ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. 1. A reveni succesiv, a lua pe rand unul locul altuia. ♦ Tranz. A face sa ia, pe rand, unul locul altuia. 2. (Despre sunete) A se schimba in diferitele forme gramaticale ale aceluiasi cuvant sau in cuvintele din aceeasi familie. – Fr. alterner (lat. lit. alternare).
SAGETATOR, -OARE, sagetatori, -oare, adj., s. m. I. Adj. 1. Care sageteaza, care trimite sageti. ♦ (Substantivat, in superstitii) Fiinta imaginara, duh necurat care provoaca boala numita sagetatura. ♦ Fig. (Despre ochi, privire etc.) Patrunzator, scrutator, taios. ♦ Fig. (Despre cuvinte, judecati, aluzii etc.) Plin de ironie, satiric, usturator. 2. Fig. (Despre miscari) Iute, repede (si in linie dreapta). II. S. m. 1. Arcas. 2. (Art.) Numele popular al unei constelatii; al noualea semn al zodiacului, reprezentand un om sau un centaur tragand cu arcul. – Sageta + suf. -ator.
ZISA s. afirmatie, cuvant, declaratie, marturisire, relatare, spusa, vorba, (livr.) asertiune, propozitie, (astazi rar) parola, (inv.) voroava, (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)
INCANTATie s.f. cuvant magic; ceremonie prin care vracii pretind ca fac farmece si vraji; (fig.) stare de extaz; incantare. [Gen. -iei, var. incantatiune s.f. / cf. fr. incantation, lat. incantatio].
PARTITie s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ♦ (In lingvistica matematica) Impartirea cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – impartire].
EXPRESie s.f. 1. Imbinare de cuvinte, constructie sintactica cu ajutorul careia se exprima o comunicare, ceea ce doresti sa spui; exprimare. ♦ Imbinare (fixa) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. Manifestare, infatisare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Infatisare a fetei, reflectand o stare sufleteasca. 3. Formula care exprima raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].
copaie (copai), s. f. – Albie, troaca dintr-o singura bucata, facuta dintr-o jumatate de trunchi de copac scobit, ca o luntre. Are folosiri multiple, ca albie de spalat, covata de framintat, lighean sau leagan, astfel incit ajunge echivalent al acestor cuvinte. – Mr. cupane, megl. cupana. Sl. (bg. kopanja, sl. kopanja), din sl. kopati, kopajo „a goli” (Cihac, II, 72; Conev 64; DAR), cf. a scobi. Aceleiasi radacini sl. ii apartin copai, vb. (a sapa; a prasi), cf. sb. kopati „a sapa”; copanca, s. f. (Maram., groapa facuta de caderea unui copac), din rut. kopanka „groapa”; copeneata, s. f. (cutie; piulita de pisat), dintr-un cuvint sl. neindentificat.
HIBRID, -A I. adj., s. m. (organism) rezultat prin hibridare; bastard, metis. II. adj. 1. care apartine la doua categorii, tehnologii, clase diferite. 2. din elemente eterogene, disparate; lipsit de armonie. ◊ (despre cuvinte) prin contaminare sau incrucisare, din elemente caracteristice unor tipuri flexionare sau unor constructii diferite. (< fr. hybride, lat. hybrida)
ingaima (ingaim, ingaimat), vb.1. A biigui, a balmaji, a rosti cu greutate. – 2. A zapaci, a incurca, a stirni confuzie. – 3. A zabovi, a sovai, a sta la indoiala. – 4. A face de mintuiala, a da rasol. – 5. (Refl.) A se zapaci, a se tulbura. Desi formatia nu este clara, pare evident ca este vorba de o formatie expresiva, ca in cazul tuturor cuvintelor care inseamna „a biigui”. Pentru intentia expresiva, cf. cuvintele semnalate pentru radacina glo-, golo-. Explicatiile avansate pina in prezent nu satisfac: din alb. geneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. *ingannāre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. impotriva Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima „frina, pana” (Bogrea, Dacor., IV, 825); in legatura cu mag. galiba „greutate” (DAR). Identitatea semantica este evidenta cu ingala, vb. (a biigui, a balmaji; a da rasol; a murdari), care trebuie sa provina din aceeasi radacina expresiva (pentru ultimul sens, cf. circali, festeli, terfeli). Totusi, se considera in general ca ingala provine din lat. *ingallāre, de la galla „gilca” (Densusianu, Hlr., 191; Puscariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825), sau din sl. galu „murdar” (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explica decit unul din sensurile sale. Der. ingaimator, adj. (care ingaima); ingaimeala, s. f. (faptul de a ingaima; confuzie; nehotarire); ingaimaci, vb. refl. (Trans., a se incurca), var. de la ingalmaci, care este tot de origine expresiva; ingalaciune, s. f. (murdarie); ingalmaceala, s. f. (incurcatura, confuzie).
mamaliga (mamaligi), s. f.1. Terci sau pasta de faina de porumb fiarta, formeaza baza alimentatiei taranului in majoritatea regiunilor tarii, inlocuind piinea. – 2. Prostanac. – Var. (munt.) maliga.Mr. mumalig. Creatie expresiva, bazata pe consonanta mama „hrana” (P. Papahagi, Notite, 31; Capidan, Dacor., VII, 131; cf. Graur, BL, IV, 97), cf. mama si mr. mama „terci pentru copii”, sau, mai probabil, pe lat. mamilla cu suf. diminutival -ica sau -iga. Apare in toate idiomurile balcanice: tc. mamaliga, ngr. μαμαλίνγα, alb. mamalinge, mag. mamaliga, bg. mamaliga, sb., cr. mamaljuga, rut. mamalyg, cuvinte explicabile suficient prin rom. Fara indoiala, s-a semnalat ca sursa pentru rom. ven. melega „hrisca” (Cihac, II, 185; Meyer, Turk. St., I, 2), der. care nu pare probabila. Cf. malai, mamaruta. Der. mamaligar, s. m. (taran; nating; valah); mamaligos, adj. (moale, rascopt). Pentru imprumuturi straine, cf. Miklosich, Wander., 17; Miklosich, Fremdw., 108; Candrea, Elemente, 403; Berneker, II, 15; Weigand, Jb., XVIII, 365; Capidan, Raporturile, 225, 232; Vasmer, II, 93. – Der. neol. mamela, s. f. (tita), din fr. mamelle; mamifer, s. n., din fr. mammifere; mamelon, s. n. (sfirc), din fr. mamelon.
NULLA DieS SINE LINEA (lat.) nici o zi fara o linie – Pliniu cel Batran, „Naturalis historia”, 35-36. Cuvinte atribuite pictorului Apelles, care considera exercitiul zilnic esential pentru desavarsirea maiestriei artistice. Beethoven si Arghezi le-au luat drept deviza.
NU adv. I. (Serveste la formarea formei negative a verbului, de obicei precedandu-l nemijlocit). 1. (Neaga predicatul si da intregii propozitii un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodata. ◊ (In propozitii interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neaga predicatul, fara a modifica logic caracterul propozitiei) Nu incape nici o indoiala. 3. (Neaga predicatul in propozitii cu aspect negativ si cu inteles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu facea parte si el dintre noi? II. (Neaga alta parte de propozitie decat predicatul) A plecat repede, nu asa cum a venit. III. (Modifica sensul cuvantului pe care il preceda, altul decat predicatul, atenuandu-i intelesul ori dandu-i un inteles contrar) O casa mare, nu lipsita de eleganta.Expr. Nu altceva sau nu gluma, (reg.) nu saga, formula care confirma sau intareste cele enuntate anterior. Nu mai departe = chiar in cazul... Nu o (singura) data = de multe ori, adesea. IV. (Inlocuieste forma negativa a unui verb enuntat anterior sau dedus, indeplinind functia de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale.Expr. nu si nu, formula care exprima impotrivirea, refuzul categoric. De (sau daca) nu... = in caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propozitie independenta cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu!Lat. non.
PRIMAR, -A, primari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Initial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de prima importanta, de baza. ◊ Invatamant primar = forma de invatamant cu caracter obligatoriu, in care se predau elementele de baza ale celor mai importante discipline si care constituie primele patru clase ale scolii generale. Clasa primara (si substantivat, f.) = clasa din cursul primar. Scoala primara (si substantivat, f.) = scoala de invatamant primar; curs primar; cladire in care se preda aceasta forma de invatamant. Var primar (sau vara primara) = grad de rudenie intre copiii mai multor frati si surori; persoana care se afla cu alta intr-un asemenea grad de rudenie. (Geol.) Era primara = era paleozoica. Medic primar = grad in ierarhia cadrelor medicale, superior medicului specialist, care se obtine in urma unui concurs; persoana care are acest grad. ♦ Simplu, rudimentar, elementar; p. ext. neevoluat. ♦ (Despre cuvinte) Care provine direct din radacina si care serveste ca element de baza pentru formarea altor cuvinte; primitiv. 2. (Despre elemente si compusi chimici) Care are o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. S. m. Reprezentant al conducerii centrale in orase si comune, cu atributii administrative. [Var.: (II, pop.) primare s. m.] – Din lat. primarius. Cf. fr. primaire, maire.
AFIRMATie s. cuvant, declaratie, marturisire, relatare, spusa, vorba, zisa, (livr.) asertiune, propozitie, (astazi rar) parola, (inv.) voroava, (fig.) gura. (Nu te lua dupa ~ lui.)
PESTE ~i m. I. 1) Animal vertebrat acvatic cu corp, de obicei, prelung si acoperit cu solzi, cu aripioare pentru inot, avand respisratie, in majoritatea cazurilor, branhiala. ~ viu. ~ congelat.Cat ai zice ~ intr-o clipa; dintr-o data. Asta-i alta mancare de ~ asta-i complet altceva. A se zbate ca ~ele pe uscat a depune eforturi disperate si fara succes pentru a iesi dintr-o situatie grea. A tacea ca ~ele a nu rosti nici un cuvant. 2) la pl. mai ales art. pop. Constelatie din emisfera boreala. ◊ Zodia ~elui unul dintre cele douasprezece sectoare zodiacale. II. (in imbinari, indicand diferite specii): ~-vivipar peste care naste pui vii. ~-veninos peste inzestrat cu organe speciale care produc venin. ~-zburator peste marin care poate sari din apa si zbura pe o traiectorie mica. ~-cu-spada peste marin de talie mare, cu corp fusiform lipsit de solzi, avand falca de sus prelungita si ascutita ca o sabie cu doua taisuri. ~-ciocan peste marin cu cap in forma de ciocan. ~-ferastrau peste marin cu gura in forma de lama de ferastrau, dintata pe doua laturi. ~-de-piatra peste dulcicol de talie medie, cu corp fusiform, intalnit in ape adanci si cu fund pietros; pietrar. ~-lup peste dulcicol rapitor, de talie medie, verzui pe spate; abat. ~-porcesc peste dulcicol de talie mica, fusiform, cu mustati, patat pe laturi; porcusor. ~-paun peste marin de talie mica, albastrui-verzui, cu nuante aurii pe spate si argintiu pe abdomen si flancuri. ~-tiganesc a) orice peste marunt; b) peste dulcicol de talie medie, cu cap mic si corp lat, avand forma romboidala; caracuda; c) peste dulcicol de talie mica, cu corp fusiform, verde-galbui cu pete negre, avand spini dorsali si placi osoase laterale. /<lat. piscis
cepeli (-lesc, -it), vb. – (Bucov.) A sisii. Creatie expresiva (Graur, BL, IV, 91). – Der. cepeleag (var. sepeleag, sepeleav), adj. (sisiit, peltic), care este pus de obicei in legatura cu sl. sviblivu „bilbiit”, cf. bg. cepeljavi, rus., rut. sepeljavyi „bilbiit” (Cihac, II, 387; Conev 96; DAR). Lowe 40 atribuie terminatia cuvintului unei contaminari cu mag. selypeg „bilbiit”. Pare evident ca toate aceste cuvinte sint expresive; pentru formarea celui rom., cf. si chercheli, terfeli si in general toate vb. in -li.
METABOLA I. adj. (despre insecte) care sufera metamorfoza. II. s. f. 1. (in muzica elina) modificare (accidentala) a modului sau a genului. 2. procedeu retoric prin care se repeta cuvintele spuse anterior, dar in alta ordine. (< fr. metabole, gr. metabole)
SUMAR, -A I. adj. redat in putine cuvinte; pe scurt, succint. ◊ expeditiv, facut in fuga, superficial, fara respectarea formelor obisnuite. ◊ (despre imbracaminte) redus la strictul necesar. II. s. n. 1. cuprins, tabla de materii. 2. rezumat (al unei lucrari, dezbateri etc.). (< lat. summarium, dupa fr. sommaire)
jaba (jabe), s. f. – Boala a oilor si ciinilor, un fel de afta. Bg. zaba „borasca; boala, afta” (DAR). Der. au fost tratati din punct de vedere expresiv. – Der. jebos, adj. (bolnav, molesit). Aceleiasi surse sl. ii apartin jabie, s. f. (muschi, Polytrichum perigoniale), din sl. zablija „de broasca”, datorita asemanarii sale cu ouale de broasca; jalba, s. f. (planta, Pyrola secunda; boala, afta), pe care DAR il pune in legatura gresit cu jale „salvie”; jabrina (var. jebrina, mr. jaghina), s. f. (alga), din bg. zabina „oua de broasca”, cf. rut. zaburina „alga”; jabrac, s. m. (lenes, haimana); janghina, s. f. (mirtoaga), cu pronuntarea regionala bighi (semantismul, plecind de la ideea de „boala, afta” › „animal bolnav” › „animal inutil”); janghinos, adj. (om bolnav, sfrijit; ingimfat); japse (var. japca, japina), s. f. (iaz, balta), cf. bg. zabiste „loc cu multe broaste; balta”; jap, s. m. (batrin ramolit); japiu, s. m. (zgircit, venetic, om de curind imbogatit); japiu, s. n. (pernita de cele doua parti ale seii de calarit); japchin (var. japchina), s. n. (tumoare, furuncul, rana); jepchinos, adj. (jegos, riios); japita, s. f. (parte a plugului; zapacit, aiurit), din bg. zapica „broasca” si „japita de plug” (Weigand, JB, XIX, 137); jughina, s. f. (jegos); javra (var. jabra, javla), s. f. (catel, potaie; om zapacit), pare var. de la jaba, cu infixul r, ca in jabrina (in fonetism este posibil sa fi influentat tc. yavru „catel, pui”); jevri, vb. (a latra; a trancani). Pentru javra, a carei legatura cu jaba a fost indicata numai de Scriban, s-au propus alte solutii: din sl. zebrati „a cersi” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 156); de la jevri si acesta din sl. zivorati „a trai”, cu semantismul lui jivina (Philippide, Principii, 297); creatie spontana, care imita sunetele scoase de ciine, cf. poitev. jabrailler „a urla” (Seineanu, Chien, 224); din rut. zavra „ciine jigarit” (Tiktin; DAR; Candrea). Totusi, Candrea, Elemente, 405, credea ca rut. provenea din rom. Aceleiasi familii ii partine: jarpan (var. jerpan), s. m. (mirtoaga), reducere de la jerpanos, adj. (jegos), cf. jepchinos; japca (var. jepciu), s. f. (costum); jarca, s. f. (piele uzata sau de calitate proasta; baba ramolita; animal batrin si inutil), probabil in loc de *jarpca (DAR), cf. sb. zavka „piele”; jarcalete, s. m. (haimana, vagabond); jarcalau, s. n. (zdreanta); jerchinos, adj. (zdrentaros); jerpeli, vb. (a roade, a uza, a deteriora), cu suf. expresiv -li, pe baza lui jerpan (dupa Cihac, II, 156 si Bogrea, Dacor., IV, 825, din pol. szarpanina „actiunea de a sfisia”, care pare mai putin probabila). Toate aceste cuvinte indica un tratament expresiv, care i-a facut pe autorii DAR sa admita prezenta unei radacini expresive jarp-, cf. jart.
sur (-ra), adj. Gri. Sl., cf. bg., sb., cr. sur, rus. ser (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 380; Conev 97). Dupa Tiktin, din lat. syrus „sirian”, legat de it. soro, fr. saure; dar nu este sigur ca cuvintele it. si fr. au aceasta origine si nici nu se cunoaste o culoare gri specifica Siriei. Der. suraia, s. f. (nume de vaca); suran, s. m. (nume de bou); suriu, adj. (gri, cenusiu, incaruntit, inspicat); surchea, s. f. (nume de animal), din mag. szurke „gri” (Ruffini 101); suri, vb. (a colora in gri); surila, s. m. (nume de bou); insuri, vb. (a incarunti).
Bacau s. m. – Oras din sud-vestul Mold. A-si gasi Bacaul, a da de bucluc. Expresia se explica, dupa Hasdeu 2291, prin aluzie la neplacerile pe care odinioara le facea calatorilor importanta vama din Bacau, centru vamal pentru tot ce intra din Munt. si Trans. – Dupa Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), din mag. bako „calau”. Este vorba cu mai multa probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adica de o interpretare umoristica a numelui orasului, prin intermediul cuvintului mag.
chel (-iala), adj. – Plesuv, fara par. Tc. kel (Seineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvint cunoscut numai in Munt. si Mold. (ALR, I, 12). Forma de pl. m. oscileaza intre cheli si chei. Der. cheli, vb. (a pierde parul); chelie, s. f. (calvitie; plesuvie; inv., favus); cheles (mr. chiles, megl. cheles), adj. (chel), din tc. keles; chelbas, adj. (inv., bolnav de favus, chelbos), din tc. kel si bas „cap” (Seineanu, II, 105; Lokotsch 1025); chelbosi, vb. (a-si pierde parul); chelbosie, s. f. (calvitie). Nu este posibil sa separam de aceste ultime cuvinte pe chelbe, s. f. (inv., favus; calvitie), care totusi a fost interpretat plecindu-se de la lat. *calvia cu l propagat *clalvia (Tiktin; Puscariu, Dacor., IV, 720; DAR; cf. indoielile din REW 1530), dar care nici macar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb. kjelp „puroi” (Philippide, Viata rom., IV (1916), p. 39). Daca se are in vedere absoluta identitate a cuvintelor mentionate aici, ca si circumstanta ca chelbe circula in aceleasi regiuni ale vechiului regat al Romaniei, cu exceptia Trans., reiese evident ca este vorba de acelasi cuvint tc. (opinie impartasita de Seineanu, II, 105 si Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dubla formatie regresiva: chelbosie a dat chelbos, adj. (chel), si acesta a dus la chelbe (chelie), ca scirbosie, fata de scirbos si scirba.
SEMNIFICATie s.f. 1. Inteles, continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. Ceea ce lasa sa se intrevada ceva. 3. Insemnatatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificatiune s.f. / cf. fr. signification].
VARiaBIL, -A I. adj. 1. care variaza; schimbator. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuita pentru cumpararea fortei de munca. 2. (mat.) care variaza2 (I, 2). II. s f. 1. (mat.) marime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei multimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentand un nume care semnifica o clasa ai carei membri sunt denotatii sai posibili. 3. (stat.) caracteristica putand prezenta variatie de la un element la altul al unei colectivitati. (< fr. variable, lat. variabilis)
piez (piezi), s. m.1. (Inv.) Picior. – 2. (In expresia in piez) In curmezis, peste. – Var. chezi, cheji. Mr. peza „gluma”. Lat. pedem (Puschila, Anuar de Geografie, II (1911), 159; Puscariu, Dacor., I, 415; Scriban, Arhiva, XXIX, 49; Draganu, Dacor., II, 611; Puscariu, Lr., 199), cf. REW 6439. Sensul de „picior”, propriu tututor der. romanice, exista si in rom., cf. va grai omului cuvinte bune, si le va grai cu hiclensug, de-l va batjocoi, adica va grai peste piezi (Indreptarea Legii); unde peste piezi sta in locul expresiei actuale peste picior, cf. fr. par-dessus la jambe (Tiktin traduce rau aceasta exprimare, cum ca ar insemna „a vorbi cu dublu inteles”). Pentru a intelege evolutia semantica, trebuie sa pornim de la ideea banala, ca ziua cuiva ar fi buna sau rea dupa cum iese din casa cu piciorul drept sau cu cel sting inainte; de aici in piezi „dupa cum iese bine sau rau, nesigur”; in piezi buni „cu piciorul drept, sub auspicii bune”; in piezi rai „fara noroc, in ceas rau”. Var. cheji, s. m. pl. (Mold., dispozitie, chef, stare de spirit) este normala fonetic si semantic. Der. piezis, adv. (in curmezis); impiezisat, adj. (intretaiat, oblic); piaza, s. f. (sansa, noroc, dispozitie, chef, gust), sing. refacut dupa pl. piezi; piezos, adj. (nefericit, de rau augur; nenorocit, fara noroc).
HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. cuvant care exprima un indemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzand unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) cuvant care exprima ideea unei inaintari incete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o intrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal in semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
FARA, conj., prep. I. (Urmat de o propozitie circumstantiala de mod sau de un infinitiv care ii tine locul, are valoarea unei negatii) A ascultat fara sa raspunda nimic. ♦ (Urmat de o propozitie concesiva sau de un infinitiv care ii tine locul) Desi nu..., cu toate ca nu... Fara sa fie desavarsit, e multumitor. 2. (Reg.; dupa negatie, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Inv.; adverbial) Decat, (in) afara de...; exceptand pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstantiale de mod si atribute, continand ideea de excludere) Lipsit de... Om fara necazuri. ♦ (In legatura cu cuvinte care arata cantitatea sau masura, indicand cat lipseste pana la o masura deplina) Este ora zece fara cinci minute. ♦ (In operatii aritmetice de scadere) Minus, mai putin. Patru fara doi. 2. (Introduce complemente circumstantiale sociative negative) Pot eu sa traiesc si fara tine. ♦ (Introduce complemente circumstantiale instrumentale negative) A scos cuiele fara cleste.Lat. foras „afara”.
SUMAR, -A, sumari, -e, adj., s. n. I. Adj. (Despre manifestari intelectuale, orale sau scrise; adesea adverbial) (Spus sau expus) in cateva cuvinte; pe scurt, succint. ♦ Facut in pripa, foarte simplu; superficial, expeditiv. ♦ (Despre imbracaminte) Care consta din (prea) putine articole; strict necesar. II. S. n. 1. Continutul pe scurt al unei scrieri, al unor studii, al unor dezbateri etc.; rezumat. 2. Tabla de materii a unei carti, a unei reviste etc.; cuprins. – Din lat. summarius, fr. sommaire.
A INGANA ingan tranz. 1) (vorbirea altora) A imita in bataie de joc; a lua in ras prin imitare; a stramba. 2) (glasurile animalelor si ale pasarilor) A imita, reproducand intocmai. 3) A canta incet si fara cuvinte ca pentru sine; a murmura; a fredona. ~ o melodie. /<lat. ingannare
INTRE prep. 1) (exprima un raport spatial, indicand spatiul sau locul dintre doua sau mai multe obiecte sau persoane) In locul dintre; printre. Intre Nistru si Prut. Satul este asezat intre doua dealuri. S-a dus intre straini. 2) (exprima un raport temporal, indicand intervalul de timp) In intervalul dintre... luam pranzul intre orele 13 si 14.Intre timp in intervalul de timp; in rastimp. 3) (exprima un raport de reciprocitate si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte sau atribute) Dintre. 4) (exprima un raport distributiv si formeaza cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte) La. Premiul a fost impartit intre membrii colectivului. [Sil. in-tre] /<lat. inter
LEGE ~i f. 1) Categorie constituind o expresie a interdependentei, interactiunii si legaturii dintre fenomenele realitatii. ~ile naturii. ~ea conservarii energiei. 2) Act normativ adoptat de organul legislativ si aparat de puterea de stat. ◊ Dupa ~ in mod legal; legitim. In baza ~ii conform prevederilor legii. 3) Regula obligatorie; obligatie. 4) inv. Credinta intr-o divinitate; religie; confesiune; cult. ◊ Pe (sau pre) ~ea mea pe cuvantul meu. 4) Traditie, obicei consacrat. ◊ Cum e ~ea asa cum se obisnuieste; asa cum e obiceiul. [G.-D. legii] /<lat. lex, ~gis
ARTICULA vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atasa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulatie. (< fr. articuler, lat. articulare)
mazare s. f. – Leguma (Pisum sativum). – Mr. madzire. Origine necunoscuta. S-a identificat cu dacicul μοζουλα mentionat de Dioscorides (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522; Tocilescu, Dacia inainte de romani, Bucuresti, 1880, 569; Philippide, II, 720; Capidan, Raporturile, 537; Weigand, BA, III, 236); dar, pe de o parte, acest nume desemneaza cimbrul, a carui asemanare cu mazarea nu este convingatoare; si, pe de alta parte, Jokl, Litteris, IV, 200, cf. Sandfeld 95, a demonstrat ca trebuie sa se citeasca μιζουλα. S-a presupus un tracic *mazala (Pascu, I, 190) sau *mazela (Diculescu 207); o sursa anterioara indoeurop. (Lahovary 123 si 336). In fine, der. din tc. (per.) mas nu pare posibila fonetic (Roesler 598). Legatura cuvintului rom. cu alb. modhulje „mazare” (Meyer 284; Tiktin; Rosetti, II, 119) pare evidenta, dar nu lamureste mult originea cuvintului (der. rom. din alb. nu e posibila; mai sigur este ca ambele cuvinte conduc la o sursa comuna). Ar putea fi vorba de un cuvint balcanic, din aceeasi familie cu sl. zrunu, zerno „boaba”, lituan. zirnis „mazare”; dar trebuie stabilita mai intii originea plantei si a cultivarii ei. Der. mazarar, s. m. (insecta parazita, Bruchus pisi); mazarat, adj. (granulos); mazarica, s. f. (mazariche, Vicia sativa; planta leguminoasa, Lathyrus tuberosus; Banat, varietate de fasole); mazariche, s. f. (Vicia sativa, Vicia dumetorum, Vicia lathyroides, Vicia silvatica; grindina; trichina, trichinoza); mazaroi, s. m. (Trans., mazare). Din rom. provine bg. mazarik (Capidan, Raporturile, 232).
mic (mica), adj.1. (Inv.) Putin, redus: Bogdan Voda domni mica vreme (Dosoftei). – 2. De marime redusa. – 3. De ani putini. – 4. (Arg.) Moneda de 20 de lei. – 5. (Fam., Bucuresti) Specialitate de carne la gratar. – Mr. ńic, mic, megl., istr. mic. Probabil origine expresiva, dar anterior rom. Trebuie sa se porneasca de la un lat. *miccus, cf. pic si lat. mica, gr. doric μιϰός, it. miccino, sicil. nicu, calabr. miccu. Pentru a explica lat. *miccus, se pleaca de obicei, fie de la gr. μιϰ(ρ)ός (Cipariu, Elemente, 128; Densusianu, Hlr., 201; Koerting 6147; Puscariu 1067; Candrea-Dens., 1092; REW 5559; Pascu, I, 133; Rohlfs, EWUG, 1382; Rosetti, II, 68), fie de la lat. mῑca (Diez, I, 126; Koerting 5279; Gougenheim, Rom., LXIX, 97-101). Mai sigur pare sa fie ca toate aceste cuvinte duc catre aceeasi sursa expresiva. Cf. mica, nitel. Der. micsor, adj.; micsora, vb. (a reduce, a face mai mic); micsorime, s. f. (micime); micusor, adj. (mititel); micutel (var. mitutel), adj. (Banat, Trans., mic); mititel, adj. (mic; s. m., specialitate de carne la gratar), forma asimilata din var. anterioara (dupa Dacor, I, 326, de la un dim. *micicel; dupa Candrea, de la *michitel); mititica, s. f. (fetita, copilita; Arg., inchisoare); miciculat, adj. (Banat, micsorat, redus), cu finala expresiva; micime, s. f. (meschinarie, fleac); Michiduta, s. m. (nume popular pentru diavol). – De la micut provine ngr. μιϰούτσο (Danguitsis 154).
CAVE NE CADAS! (lat.) ia seama sa nu cazi! – In cortegiile triumfale la romani, in spatele invingatorului, se afla un sclav, care-i spunea aceste cuvinte, avertisment impotriva trufiei.
IZOLANT, -A I. adj., s. m. (material) cu ajutorul caruia se poate realiza o izolare electrica, fonica, termica, hidrofuga etc. II. adj. limba ~a = limba lipsita de structura morfologica, in care raporturile gramaticale se exprima prin topica, prin intonatie si prin numeroase cuvinte auxiliare. (< fr. isolant)
TOPIC, -A I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topica. 3. (despre nume) care denumeste locuri, localitati. II. adj., s. n. (medicament) care modifica local pielea sau mucoasele pe care se aplica. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (in retorica antica) studiul procedeelor si al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiaza aceasta ordine. (< fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)
ghiul (ghiuluri), s. n.1. Piatra pretioasa incrustata intr-un inel. – 2. (Arg.) Inel, bijuterie. Tc. ǵul „trandafir” (Seineanu, II, 183). – Der. ghiular, s. m. (Arg., bijutier). Din aceeasi familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. ǵulǵuli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sint inv.
TAU2, TA, tai, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) Inlocuieste numele obiectului posedat si numele celui caruia i se adreseaza vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocuparile, deprinderile, opiniile etc. persoanei careia i se adreseaza vorbitorul. ◊ (In legatura cu verbe ca „a ramane”, „a fi” etc.) Pe-a ta = asa cum vrei tu, cum doresti tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Sotul sau sotia persoanei careia i se adreseaza vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care tine persoana careia i se adreseaza vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ti dau voie ai tai sa vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei careia i se adreseaza vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” cand sta inaintea substantivului nearticulat sau cand este separat de substantiv prin alt cuvant). 1. Care este al celui caruia i se adreseaza vorbitorul, indicand posesiunea (casa ta), apartenenta (tara ta), dependenta in legatura cu termeni care denumesc persoane considerate in raportul lor fata de persoana careia i se adreseaza vorbitorul (fratii tai). 2. (Cu valoare subiectiva) Calatoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectiva) Grija ta n-o poarta nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozitionala) Impotriva ta.Lat. tuus, tua.
FIGURA ~i f. 1) Ansamblu de trasaturi specifice ale fetei; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinte, reprezentata printr-un desen, pictura sau sculptura. 3) fam. Om cu merite in viata publica. 4) Carte de joc care reprezinta persoane (valet, dama etc.). 5) Piesa cu semnificatie deosebita in sah (rege, nebun, cal etc.). 6) Pozitie (sau ansamblu de pozitii) pe care o ia cineva in timpul unor miscari special orientate (la dans, in sport, in pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvantului se modifica pentru a reda plastic continutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura
CONOTATie s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care apartin unei situatii concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvant sau al unei expresii care deviaza valoarea denotativa, sensul obisnuit si care depinde uneori de context, de conditii locale si sociale. [Gen. -iei, var. conotatiune s.f. / < fr. connotation].
EXCLAMATie s.f. cuvant, propozitie sau fraza rostita intr-un anumit fel, cu o anumita modulatie, prin care se exteriorizeaza o emotie, un sentiment; strigat. [Gen. -iei, var. exclamatiune s.f. / cf. fr. exclamation, lat. exclamatio].
INCIDENT, -A I. adj. 1. (despre cuvinte, propozitii) intercalat intre partile unei propozitii sau ale unei fraze. 2. (despre fascicule de radiatii) care atinge o suprafata intr-un anumit punct. II. s. n. 1. eveniment neasteptat, neplacut, care survine in timpul unei activitati. ◊ greutate, dificultate. 2. (jur.) obiectie, contestatie accesorie la cauza principala a unui proces. (< fr. incident)
rind (randuri), s. n.1. Sir, linie. – 2. Serie, grup. – 3. Ordine, in sir, data. – 4. Ordine, clasa, categorie. – 5. Plebe, devalmasie. – 6. Regula, norma, jalon. 7. Menstruatie. – 8. Temperament, tip. – 9. Pereche, serie de obiecte care formeaza un tot. – 10. Linie, sir de cuvinte. – 11. Strat. – De rind, comun, vulgar. – De-a rindul, in sir. Pe rind, in ordine. Sl. rędu „ordine” (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329), cf. bg., alb. red, ngr. ἀράδα „rang”, mag. rend „ordine”. – Der. rindui, vb. (a ordona; a determina, a stabili; a destina, a numi), din sl. ręditi, cf. orindui; rindas, s. m. (tinar, argat pentru treburile cele mai umile); rinduitor, s. m. (ordonator, organizator); rindului, vb. (Maram., a ordona), din mag. rendelni (Candrea); rinduiala, s. f. (ordine; asezare, stabiliment; norma; regula; ritual, ceremonial); neorinduiala, s. f. (dezordine).
CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea; alalalt, aialalta. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta. 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Ceilalti oaspeti. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprima o diviziune a timpului) imediat urmator altuia. Lumea cealalta. (Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. Celorlalti, celorlalte.Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= allalt).
TOPIC, -A, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor in propozitie sau a propozitiilor in fraza. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. 2. (La pl.; in retorica antica) Argumente de natura generala, aplicabile in toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care apartine topicii (I), privitor la topica. 2. (Despre nume) Care denumeste locuri, localitati. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.
SCHIMBA, schimb, vb. I. 1. Tranz. A inlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeasi natura). ◊ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. A schimba o vorba (sau un cuvant, cateva vorbe, cateva cuvinte etc.) (cu cineva) = a sta (putin) de vorba; a conversa, a vorbi (cu cineva). 2. Tranz. A ceda un lucru, un bun, pentru a lua in locul lui altul (echivalent ca valoare), a ceda un obiect pentru altul, a face schimb. ♦ A ceda o suma de bani pentru a primi alta de aceeasi valoare, dar constand din alte monede. 3. Tranz. A da unui lucru alta forma, alt aspect etc.; a modifica, a transforma. ◊ Expr. A schimba vorba = a abate convorbirea in alta directie. A schimba cantecul (sau tonul, nota, foaia etc) = a-si modifica comportarea, atitudinea. (Refl.) Se schimba vorba, se spune cand intervine ceva care modifica situatia existenta. ♦ Refl. (Despre oameni) A-si modifica aspectul, firea, conduita etc. ♦ Refl. (Despre timp, vreme) A se modifica (in bine sau in rau). 4. Refl. si tranz. A (se) imbraca (cu) rufe curate, a (se) primeni; a(-si) pune alte haine decat cele purtate pana atunci. ♦ (Inv.) A (se) travesti. 5. Tranz. A muta (in alt loc, in alta parte). – Lat. *excambiare.
NUME n. 1) Denumire data unei fiinte sau unui obiect pentru a le individualiza. ◊ ~ mic prenume. ~ de botez nume care se da cand se boteaza copilul. ~ de familie nume purtat de membrii aceleiasi familii si transmis de la parinti la copii. Ziua ~lui onomastica. A spune (sau a zice) pe ~ a) a rosti numele cuiva; b) a se adresa cu numele; b) a numi direct, fara ocolisuri. Zi-i pe ~! a) spune-mi numele (ca l-am uitat); b) numeste direct! Sa nu-mi (mai) zici pe ~ se spune cand cineva este ferm convins de un lucru si vrea sa-l creada si altii. A da (sau a pune) ~ a (de)numi. Cum ti-i ~le? cum te cheama? In ~le cuiva sau a ceva a) pentru binele sau pentru cauza cuiva sau a ceva; b) din partea cuiva sau a ceva; din imputernicirea cuiva. In ~le legii avand la baza prescriptiile legii. A nu-i (mai) sti (sau auzi) cuiva de ~ a nu mai sti nimic despre cineva; a nu mai avea nici o veste despre cineva; a-i pierde urma. Sa nu-ti mai aud de ~ nu mai vreau sa stiu de tine. 2) cuvant prin care este calificat cineva sau ceva; calificativ. ◊ Cu (sau sub) ~ de prezentan-du-se ca; sub forma de; in chip de. A (nu) lua in ~ de rau a (nu) presupune ca cineva intentioneaza ceva rau; a (nu) se supara. 3) Supranume dat unei persoane (de obicei, in batjocura), bazandu-se pe o trasatura caracteristica a acesteia; porecla. 4) Opinie publica buna sau rea despre cineva sau ceva; faima; reputatie. ◊ Cu ~ vestit; renumit. Fara (de) ~ a) care nu este cunoscut publicului; b) care nu este identificat; anonim. A-si face un ~ a fi cunoscut publicului printr-o activitate prodigioasa. A lasa un ~ a lasa o faima buna. A-i merge ~le a i se duce vestea. 5) ling. Denumire comuna pentru substantiv, adjectiv, pronume si numeral. ◊ ~ comun substantiv comun. ~ propriu substantiv propriu. ~ de agent autor al actiunii, exprimat printr-un substantiv sau un adjectiv derivat de la un verb. ~ predicativ parte nominala a predicatului. /<lat. nomen
clenci (clenciuri), s. n.1. Creanga cu bifurcatiile taiate partial de care se pot agata obiecte diverse. – 2. Bifurcatie a coarnelor cerbului. – 3. Ciot de creanga. – 4. Mecanism cu clichet. – 5. Limba de catarama. – 6. Clanta de usa. – 7. Incurcatura, tertip, dificultate. – Megl. clinci. Origine necunoscuta, cu exceptia faptului de a fi vorba de o creatie din familia lui clant. Cihac, II, 61, il punea in legatura cu sl. kljuci „cheie”; Capidan, Dacor., III, 1008, cu bg. klecka „aschie” si DAR presupune o contaminare a acestor cuvinte cu bg. klince „cui de potcoava”. – Der. clenciuros (var. inv. clincios), adj. (noduros). DAR pune in legatura cu clenci adj. inclincit (imperecheat; se spune despre ciini).
osirdie (osardii), s. f. – Zel, rivna, aplicatie, asiduitate. – Var. inv. usirdie. Sl. usrudije (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 231), cf. rus. userdie.Der. osirdios, adj. (grijuliu, atent); osirdnic, adj. (zelos, grijuliu); osirdui, vb. refl. (a se sili, a se forta). Toate aceste cuvinte sint inv. Cf. milosirdie.
sa (sei), s. f.1. Piesa de harnasament. – 2. Curmatura. – 3. Os din spinarea gainii. – 4. (Pl.) Parte a spinarii din regiunea lombara. – Var. sea.Mr., megl. saua, sao, pl. sali. Lat. sella (Puscariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi si sele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se foloseste numai sale. Der. selar, s. m. (persoana care face si vinde sei), cu suf. -ar (dupa REW 7796, din lat. sellārius); selarie, s. f. (loc unde se fac si se vind sei); seuas (var. sauas), s. m. (cal inseuat); inseua, vb. (a pune saua pe cal); insela, vb. (a inseua; a amagi; a trada, a fi infidel; refl., a gresi); inselatura, s. f. (amagire, trisare); inselasag, s. n. (Mold., amagire); inselaciune, s. f. (amagire, frauda); imselator (var. inselacios), adj. (care insala, amagitor). Multi cercetatori fac doua cuvinte distincte din insela „a inseua” si insela „a amagi” si-l deriva pe ultimul din sl. muselu „cistig” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Puscariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. msel „amagire”; dar trecerea semantica pare explicabila, caci in rom. numerosi termeni exprima ideea de „a insela” prin cea de „a-si pune ceva nepotrivit”, cf. potcovi, incalta, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), si la fel sb. nasamariti, cu cele doua sensuri (Rosetti, III, 99).
PiaTA, piete, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comert cu marfuri, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ Trasura (sau masina) de piata = trasura (sau masina) care transporta, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piata = a cumpara alimentele necesare pentru hrana zilnica. (Fam.) A se certa ca la piata = a se certa violent si folosind cuvinte grosolane. 2. Loc intins si deschis dintr-o localitate, unde se intalnesc sau se intretaie mai multe strazi, adesea amenajat cu spatii verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) Sfera a circulatiei marfurilor; cererea si oferta de marfuri. – Din it. piazza.
PieRI, pier, vb. IV. Intranz. 1. (Despre fiinte) A inceta sa mai traiasca; a muri (de obicei de moarte violenta, nefireasca). ◊ (Prin exagerare) Pier de frica. ♦ (Despre vegetatie) A se ofili, a se usca. ♦ A fi distrus, nimicit; a disparea; a se ruina. 2. (Despre abstracte, stari, senzatii etc.) A lua sfarsit; a inceta sa se (mai) manifeste, sa se (mai) produca. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) glasul (sau graiul, piuitul) ori a-i pieri cuvintele de pe buze = a) a nu mai putea scoate o vorba (de emotie, de frica etc.); b) a nu mai avea ce spune (din lipsa de argumente). ♦ A se sterge din amintire, a fi dat uitarii. ♦ (Despre sunete, zgomote, lumina etc.) A-si reduce intensitatea pana la disparitia totala, a disparea treptat. 3. A disparea fara urma, fara a mai putea fi gasit. ♦ A i se fura ceva. 4. A disparea (pe neasteptate) din fata cuiva sau de undeva, a iesi (brusc) din campul vizual al cuiva. ◊ Expr. Piei din fata mea! (sau din ochii mei!) = pleaca imediat de aici! sa nu te mai vad! [Imper. pers. 2 sg. si: piei] – Lat. perire.
GURA ~i f. 1) (la oameni) Cavitate in partea inferioara a fetei, delimitata de buze. ◊ ~-casca a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestand interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care sta nedumerita, neintelegand ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepasatoare si distrate. ~-de-lup defect congenital al fetei omului, constand dintr-o fisura la buza si gingia superioara, prin care cavitatea bucala comunica cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emotie, de oboseala etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mana pana la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a saruta pe cineva. 2) (la om si la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. ◊ De-ale ~ii alimente; hrana. A pune (sau a lua) ceva in ~ a manca putin. A da si bucatica de la ~ a da si putinul pe care-l are. A-i lua painea de la ~ a lipsi de mijloace de existenta. A da (cuiva) mura-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a disparea fara urma. A tipa (sau a striga) ca din ~ de sarpe a striga disperat. ~a-leului planta erbacee decorativa cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului planta erbacee cu frunze alungite si cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cat se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singura data; imbucatura. 4) Persoana (membru al unei familii) care trebuie hranita. 5) Parte a aparatului de vorbire. ◊ A inchide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva sa taca. A tacea din ~ a nu vorbi. Cu jumatate de ~ fara mare dorinta. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea sa spuna altul, in momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destainui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ sparta a fi prea vorbaret. A avea o ~ cat o sura a) a avea gura mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fara sa se tina de cuvant. A intra in ~a lumii a fi vorbit de rau. A se pune in ~ cu cineva a intra in conflict cu cineva. A se lua dupa ~a cuiva a actiona dupa sfatul cuiva. A sari cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele barfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tacut. A striga (sau racni, a tipa) cat il tine ~a, a striga (sau a racni, a tipa) in ~a mare a striga foarte tare, din rasputeri. A nu avea ~ (sa raspunda, sa vorbeasca ceva) a nu indrazni sa raspunda sau sa vorbeasca. 7) Deschizatura (a unei incaperi, instalatii, a unui obiect etc.) prin intermediul careia se introduce sau se evacueaza ceva. ~a camasii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc arma grea de foc. A lega ~a panzei a) a innoda capetele firelor de urzeala inainte de a incepe tesutul; b) a se instari. 8) Loc unde se varsa o apa (curgatoare). ~a raului. ◊ ~ de incendiu gura de apa la care se racordeaza un furtun pentru a lua apa aflata sub presiune, in caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula
SEAMA f. I. 1) Fapt divers; chestiune. ◊ Dare de ~ raport de activitate. 2) Mod de desfasurare a unei actiuni; randuiala. ◊ A sti ~a la ceva a cunoaste rostul unui lucru; a sti mestesugul. 3) Cantitate nedeterminata. O ~ de cuvinte.Peste ~ peste masura. Fara numar si fara ~ in numar extrem de mare; foarte mult. De la o ~ de vreme de la un timp incoace. II. (in imbinari stabile) 1) (exprima o observatie sau o constatare): De buna ~ fara doar si poate; desigur. Mai cu ~ in special; indeosebi. A-si da ~a a) a se dumiri intr-o chestiune; b) a fi constient de ceva. A-si lua de ~ a se razgandi. A lua ~a a) a observa; a remarca; b) a fi atent; c) a supraveghea. 2) (exprima ideea de atentie sau de grija): A baga de ~ a) a fi foarte atent; a fi precaut; b) a observa. Bagare de ~ atentie. A lua (sau a baga) in ~ (pe cineva) a da (a acorda) atentie (cuiva). A tine ~a (de cineva sau de ceva) a lua in consideratie; a avea in vedere. A lasa pe (sau in) ~a cuiva a lasa pe cineva sau ceva in grija sau supravegherea cuiva. A lua ~ (de cineva sau de ceva) a) a supraveghea (pe cineva sau ceva); b) a avea grija (de cineva sau ceva). A lua (pe cineva) pe ~a sa a ocroti (pe cineva); a lua (pe cineva) pe raspunderea sa. Pe ~a cuiva a) asupra cuiva; b) pe contul cuiva. 3) (exprima ideea de insemnatate, importanta, valoare): De ~ insemnat; valoros; important. De-o ~ cu cineva (sau de ~a cuiva) a) de aceeasi varsta cu cineva; b) in aceeasi situatie cu cineva; la fel cu cineva. 4) (exprima ideea de moarte): A-i face cuiva ~a a ucide pe cineva. /<ung. szam
CONTAMINATie s.f. Contaminare, molipsire. 2. Incrucisare a sensurilor a doua cuvinte; influenta reciproca dintre doua cuvinte sau doua elemente lingvistice. ♦ Procedeu folosit de scriitorii latini, care consta in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. [Gen. -iei, var. contaminatiune s.f. / cf. lat. contaminatio, fr. contamination].
GRAFie s.f. 1. Scriere (a cuvintelor). ♦ Mod de a scrie un cuvant, un text; scris. 2. (Arte) Totalitatea trasaturilor care caracterizeaza linia unui desenator. // Element secund de compunere savanta cu semnificatia „scriere”, „desen”, „descriere”, „studiu”, „scris”. [Gen. -iei: / < fr. graphie, it. grafia, cf. gr. graphe – arta de a scrie].
PROPRIU, -ie adj. 1. Care apartine cuiva in mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnitati, constiinta valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvant sau un termen) Care reda precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de baza, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].
REPETITie s.f. 1. Repetare a unui cuvant, a unei idei, a unei actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ♦ Activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unui concert. 2. Procedeu stilistic care consta in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte pentru a inviora expresia, intarind ideea. 3. (Jur.) Actiunea de a cere prin justitie restituirea unei sume de bani platite fara a fi datorata. [Gen. -iei, var. repetitiune s.f. / cf. fr. repetition, lat. repetitio].
dup interj. – Poc (exprima zgomotul produs de o lovitura). – Var. sdup. Creatie expresiva, cf. buf, hop si ngr. δοῦπος. – Der. dup, s. m. (bila; betisor care inlocuieste bilele la anumite jocuri de copii; smoc de par), cuvinte care adesea sint considerate de origine diferita, dar care provin din aceeasi intentie expresiva, de a desemna un obiect rotund si greu. Dupa Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup „joc cu bile”, care ar proveni din sl. duplu „concav”, cf. pol. dup „scorbura”, ceh. dupa „gaura”, bg. dup(c)ia „a gauri”. Aceste paralele sint evidente; insa sensul lui dup „joc de bile” nu este atestat si pare a fi rezultatul unei greseli de interpretare a expresiei a juca in dupi „a juca popice (care trebuie sa fie bagate intr-o gaura)”. Dupa Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup „smoc de lina” trebuie sa fie dop, s. n. (bucata de pluta cu care se astupa o sticla; pluta); se stie ca un smoc de lina sau o bucata de cirpa este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvintul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, si putin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a sas. dop (Meyer-Lubke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s. m. (lovitura; palma; pumn), der. cu suf. -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; dupa Candrea, trebuie sa se puna in legatura cu sb. dupac „lovitura”); dupaci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a calca in picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., paros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curata), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupai (var. dupui), vb. (a tropai, a calca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face sa tremure); (s)dupait, s. n. (tropait); (s)dupaiala, s. f. (tropait); indupaca, vb. (a se ghiftui, a infuleca), cuvint inv., folosit de Cantemir; indopa, vb. (a hrani, peste masura, a ghiftui; a umple, a satura; a hrani o pasare virindu-i mincare pe git pentru a o ingrasa; refl., a se satura, a se ghiftui); doapa, s. f. (femeie dolofana); dopar, s. n. (tirbuson). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) si sas. dop.
rocosi (rocosesc, rocosit), vb. refl. – A se razvrati, a se rascula. – Var. racosi. Pol. rokosz „ridicare, rascoala” (Cihac, II, 316), rokoszyc sę „a se rascula”, cf. rut. rakas, rus. rokos.Der. rocosan, s. m. (rebel); rocoselnic, adj. (rebel); rocositura, s. f. (rascoala). Toate aceste cuvinte sint inv., sec. XVII-XVIII.
LIMBA, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se afla in gura si care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveste la mestecarea si inghitirea alimentelor, iar pentru om este si organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare intre membrii unei colectivitati, alcatuit din sistemul gramatical si lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, in special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace si procedee (in afara de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile si sentimentele. Limba surdo-mutilor. 2. Vorba, cuvant; grai, glas. 3. (Inv. si arhaic) Informatie (asupra intentiilor dusmanului), relatie, veste, stire. ♦ Informator, spion, iscoada. 4. (Inv. si arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba. (II, 1); popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1). Bara mobila de metal, agatata in fundul clopotului, care prin miscare, loveste in peretii lui, facandu-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care inlesneste incaltarea pantofilor; incaltator. 4. Bucata de piele lunga si ingusta, care acopera deschizatura incaltamintei in locul unde se incheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fasie de lumina care strabate intunericul. 7. Fasie lunga si ingusta de pamant, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) dupa v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).
PRONUNTA vb. I. 1. tr. A articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ♦ A tine, a rosti (un discurs). 2. tr., refl. (Jur.) A face cunoscut, a comunica o sentinta, o hotarare etc. 3. refl. A-si spune parerea; a lua atitudine. [P.i. pronunt. / < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer].
cotai (-aesc, -it), vb.1. A misca din coada. – 2. (Refl.) Despre ciini, a se imperechea. – Var. cotoi. Creatie expresiva, a carei intentie primitiva este imitarea unei miscari ritmice, cf. bitii, hitii, motai; caracterul sau imitativ este dovedit, in plus, de terminatia caracteristica -ai, cf. colcai, fosgai, etc. Ca si in alte cazuri, coincide cu alte creatii spontane, cu care nu poate avea legatura directa, cf. it. cozzare (› fr. cosser) „a lovi cu coarnele”, sau slov. kucati „despre animale, a se imperechea”, a carui origine expresiva este evidenta (pentru it. cozzare se propune traditional un lat. *cottiare, insa cf. Prati). DAR crede ca este vorba de doua cuvinte diferite, si pune in legatura primul sens. cu rut. kocofist „codobatura”, si pe al doilea cu cateli, ambele ipoteze la fel de improbabile. Dupa Cihac, II, 77, in legatura cu rus. kotitisja „despre pisici, a fata”. Der. cotaiala, s. f. (imperechere, la ciini; Arg., copulatie in general); cotac, s. m. (peste dintr-o specie nedefinita; persoana slaba), pentru al carui prim sens cf. fita; cotoi, s. m. (tinc, pusti); cotovei, s. m. (catel); cotoveica, s. f. (femeie stricata); cotob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); cotobai, vb. (a scociori, a iscodi), var. de la cociobai; cotobani (var. cotopani, cotopeni, cotofeni), vb. refl. (a se ridica, a se inalta; a se mindri, a se impauna; a se stradui); cotobira (var. cotoliga), s. f. (Trans., veverita), cf. rut. kocobirca; incotopi, vb. (despre cocosi, a calca gaina), cuvint care lipseste in dictionare (cf. Macedonski: cocosii se apucau sa incotopeasca puicile prin balarii); cotofana, s. f. (pasare, Pica caudata; femeie care vorbeste mult; traversa), a carui der. se explica pornindu-se de la cotofeni „a se impauna”, datorita ingimfarii atribuite acestei pasari in mentalitatea populara. Acest ultim cuvint s-ar explica, dupa Cihac, II, 652 si Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας „sturz”; dupa Tiktin, in legatura cu it. gazza. DAR oscileaza intre a-l pune in legatura cu cotai, sau cu rut. kocofist „codobatura”; cotoflic, s. n. (coada de porc), cuvint folosit aproape exclusiv in ghicitori); cotula (var. cotusca), s. f. (femeie provocatoare); cotus, s. m. (persoana bagacioasa). Cf. cotei.
FUNCTIONAL, -A I. adj. 1. util, practic. ◊ care indeplineste conditiile pentru a fi folosit. 2. referitor la functiile organice sau psihice. ♦ maladie ~a = boala care afecteaza functionarea unui organ. 3. referitor la o functie matematica sau chimica. ♦ (mat.) analiza ~a = ramura a matematicii care studiaza diferitele clase de functii. 4. cuvant ~ = cuvant care indica o relatie gramaticala (prepozitie, conjunctie etc.). 5. lingvistica ~a = studiu al elementelor lingvistice din punctul de vedere al functiei lor in structura unei limbi. II. s. f. (mat.) functie definita de o multime de functii avand valori reale. (< fr. fontionnel)
scorni (-nesc, -it), vb.1. A provoca, a excita, a stirni. – 2. (Refl.) A se produce, a se prezenta. – 3. A inventa, a fauri, a imagina. – 4. A crea, a stabili, a introduce. – Mr. sgurńescu „a iscodi, a scormoni”, megl. *scornes „a trezi”. Origine necunoscuta. S-a crezut in lat. cornu, ca termen de vinatoare (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 48; Philippide, Principii, 99; Geheeb 34), parere de nesustinut, in mod evident; in sl. sukręnąti „a excita” (Cihac, II, 44), care nu se potriveste fonetic; in bg. skorivam, skorna „a stirni, a scorni” (Weigand, Jb., XIX, 141), rut. skornjati „a scorni”(Candrea) dar este vorba de cuvinte obscure (Tiktin) si putin folosite, care ar putea neindoielnic sa provina din rom. Legatura cu stirni este posibila si chiar probabila, fara sa i se poata stabili explicatia. Ar putea avea o anumita legatura cu sl. (bg.) iskoreniti „a dezradacina”, plecind de la echivalenta radacina – „origine” ca in sb. korenit „radical” si „originar”. Probabil in loc de *scoroni, var. expresiva a lui scoroci, scotoci. Der. scornitor, adj. (fauritor, inventator); scorneala (var. scornitura), s. f. (inventie, idee, fabula); scornoci, vb. (a inventa), cu suf. expresiv; scornici, s. m. (friganea, mamaliga prajita, piine prajita in ulei); sgorni, vb. (a expulza, a goni), prin contaminare cu goni (contaminare cu un sl. *zagoniti, bg. zagonjam „a vina”, cf. Graur, BL, IV, 118 si Graur, Viata rom., 1940, no. 3, 110, nu pare probabila; sensul lui sgorni „a vina, a goni vinatul”, care se citeaza acolo, nu pare corect).
vatrai (-ie), s. n. – Unealta cu care se umbla in foc. – Var. vatral, vatrar. Sb., rut. vatrajl, cf. bg. vatral (Tiktin; Candrea; Bruckner, Z. slaw. Phil., 205, cuvinte care provin din vatra.
potemkinada s.f. (sau potemkiniada) – Fatada pretentioasa menita sa ascunda saracia sau o situatie nedorita. cuvantul deriva de la numele lui Grigori Aleksandrovici Potemkin (1739-1791), cneaz, om de stat si ofiter in armata rusa. A fost iubitul si consilierul imparatesei Ecaterina a II-a. Se spune ca in timpul calatoriei acesteia in Crimeea, in 1787, Potemkin a ordonat sa fie construite sate artificiale cu case din carton si palate din argila, menite sa creeze imparatesei falsa impresie de progres si prosperitate. Dupa altii, intreaga poveste ar fi fost scornita de detractorii lui Potemkin. [dupa Dictionar de eponime – O. Laiu-Despau, ed. Saeculum I.O. 2006]
bacan (bacani), s. m. – Negustor de produse alimentare. – Var. (Mold.), mr., megl. bacal. Tc. bakkal (Seineanu, II, 31; Lokotsch 189; Ronzevalle 49), de unde si ngr. μπαϰάλης, alb. bakalj, bg. bakal. -L pastrat in dialecte s-a modificat in Munt. si in limba scrisa, prin asimilarea cu cuvintele formate cu suf. -an, ca lipscan, taran, gardian, satean. Der. bacalbase, s. m. (inv., staroste al bacanilor); bacaneasa, s. f. (bacanita); bacanesc, adj. (de bacan); bacanie, s. f. (pravalie de produse alimentare; mirodenii, ingrediente); bacanime, s. f. (adunare de bacani); bacanita, s. f. (nevasta de bacan). Der. sint normali, cu exceptia primului, care imita tc. bakkal bas.
SUDA vb. I. tr. a imbina doua piese de metal prin sudare. II. refl. 1. (despre oase, ligamente) a se uni, a se lega, a se lipi. 2. (despre elemente de vorbire) a se alipi unul de altul, formand un singur cuvant. (< fr. souder)
ijderi (ijderesc, – it), vb.1. A afla, a descoperi, a inventa. – 2. A stirni, a imboldi, a atita. – 3. A se ivi, a proveni, a se naste. – Var. ijdari, ijdani, izdari, izdani, jidari, jidari, zadari. Sl. izdirati, cf. sb. izdirati se na koga „a trata pe cineva cu asprime”, bg. dirja „a scormoni”, zadiram „a face sa turbeze”. Sint cuvinte inv. la toate sensurile si cu toate var., cu exceptia lui zadari, cu sensul lui bg. Explicatiile anterioare nu satisfac cuvintul identic cu a indirji (Cihac, II, 147); din sl. izgnati „a expulza”, cf. izgoni (Tiktin). Cf. Scriban, care pleaca de la un sl. izdirati.Der. ijderitor, adj. (creator); ijderenie (var. ijdaranie, ijderanie), s. f. (provenienta, origine); izdaritura, s. f. (proiect; creatie); zadaritor, adj. (iritant); zadareala, s. f. (atitare, incitare).
regea (regele), s. f.1. Rugaminte, cerere. – 2. Cel care intervine, avocat. – Var. ragea, rigea. Tc. reca, din arab. riga „speranta” (Seineanu, II, 301), cf. ngr. ῥιτδᾶς, alb., bg. riga.Der. regeal (var. rigeal, rageal), s. m. (demnitar turc, ministru), din tc. rical; regealic, s. n. (interventie). Toate aceste cuvinte sint inv.
LEGA1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A impreuna, a uni strans (printr-un nod, o funda) capetele de sfoara, de ata, de sarma, de lant etc. (astfel incat sa formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strange) baierile de la punga (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A inchide la gura un sac, o punga, o boccea etc., adunand marginile si innodandu-le sau petrecand in jurul lor o sfoara ale carei capete se innoada; a strange, a impacheta un obiect sau un material intr-o invelitoare (basma, sac, punga etc.) si a o inchide in felul aratat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgarcit. ♦ A uni diferite lucruri intr-un manunchi, intr-un tot (prinzandu-le laolalta). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega doua in trei = a (nu) pune la o parte ceva din castigul obtinut. 3. A fixa, a strange ceva cu o funie, cu un siret etc. ca sa nu se desfaca sau sa nu se clatine. ♦ A strange cu un cerc piesele care alcatuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei carti si a-i pune scoarte; a brosa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agata, a atarna un obiect de altul cu ajutorul unei franghii, a unui lant etc. 2. Tranz. Fig. A inlantui intre ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legatura intre doua puncte (indepartate) in spatiu sau in timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legatura intre doua elemente ale unei instalatii sau intre o instalatie si o sursa de forta (care-i asigura functionarea). 4. Tranz. si refl. Fig. A (se) infiripa sau a (se) stabili relatii (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu ravna de ceva, a simti un mare atasament pentru o anumita preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (cautand cearta); a se agata de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei franghii, al unui lant etc.; a pune in lanturi, in fiare; a inlantui, a incatusa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoana care se poarta ca un nebun. A lega pe cineva de maini si de picioare = a impiedica pe cineva sa actioneze. A lega limba (sau gura) cuiva = a impiedica pe cineva sa vorbeasca. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legaturi pentru a-l impiedica sa fuga; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga sa faca ceva; a se angaja, a se indatora. 2. Tranz. (In superstitii si in basme) A opri, a impiedica de la ceva prin vraji. V. Tranz. si refl. A(-si) infasura sau a(-si) acoperi o parte a corpului (reinnodand, prinzand); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ◊ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a insela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leaga unde-l doare = fiecare isi cunoaste greutatile proprii. A se lega la cap (cand nu-l doare) = a-si crea complicatii inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. si intranz. (Despre sosuri, dulceturi etc.) A se ingrosa, a se inchega. – Lat. ligare.
cerga (cergi), s. f. – 1. Patura. – 2. Pinza de cort. – Mr., megl. cerga „cort”. < Tc. cerga „cort” (Seineanu, II, 101; Meyer 439; Lokotsch 412); cf. ngr. tserga, alb. tserge, sb. cerga, magh. cserga, cserge, tig. cerga, cu acceptii care oscileaza intre „cort” si „patura”. Istoria acestui cuvint nu este clara. Pare a fi vorba despre lat. serica, trecut in gr. si de acolo in tc. (Berneker 145), de unde provin cuvintele sl. (Miklosich, Fremdw., 82). Este posibil sa fi intrat in rom. prin mai multe filiere in acelasi timp. (Dupa Murnu 45, ngr. provine din rom.; dupa Meyer, Neugr. St., II, 61, din sl. A. Sacerdoteanu, Revista istorica, XXI, 321-4, deriva rom. direct din lat.). – [Art. 1675]
goga (-gi), s. f.1. Nuca. – 2. Baubau, sperietoare. Creatie expresiva, cf. coca. Coincide cu alte formatii de acelasi tip, ca alb. goge „baubau”, mag. gogo „nuca”; este interesanta coincidenta cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boaba, fruct rotund” si de „fantasma”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc fata de coca. Dupa DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiara de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 si Puscariu, Lr., 265 il pun in legatura pe goga cu alb. Caracterul expresiv al acestor formatii a fost indicat inca de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. Dupa Lahovary 330 sint cuvinte anterioare indoeurop. Der. goaga, s. f. (popic, bila); gogea, s. f. (bulgare de sare gema); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevusca, peste marunt); gogi, vb. (a curata de nuci); gogleaza (var. gogle(a)z), s. f. (coaja, pielita; talaj; bagatela), pentru a carui der. cf. coclet (primul sens pare a fi in legatura cu gogi, al doilea cu gogoase „minciuna”; DAR mentioneaza mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); goglet, s. m. (prost, tont), cf. mag. gago (DAR crede ca mag. e sursa cuvintului rom.) ngr. γεγές, alb. gege „albanez din nord”; gogolos (var. bobolos), s. n. (grunz, bulgare), cf. cocolos; gogon, s. n. (boaba; bila, obiect rotund in general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogonet, adj. (gogonat; umflat; exagerat, iesit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de rosie); gogoroana, s. f. (Trans., bomboana); gogorita, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasa, s. f. (sperietoare, baubau); gorguna (var. gorgoana), s. f. (vrajitoare batrina, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, dupa ipoteza improbabila a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzica orientala) si acesta de origine necunoscuta (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incerta); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvintului anterior si in acelasi timp reduplicare expresiva de la goni, al carui sens primar trebuie sa fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapa), a carui der. nu este clara, dar. cf. goaga, gota, s. f. (Trans., sperietoare); gotoi, s. m. (Trans., masca ce se scoate in procesiunea de Sfintul Gheorghe). – Cf. gogoase, gogoman, gurgui.
vataf (-fi), s. m.1. Sef, capitan, comandant peste 500 de oameni. – 2. In Mold., sec. XVI, administrator al unei provincii sau al unui judet. – 3. In Munt., sec. XVII-XIX, administrator de plasa.4. Nume a diferitelor functii adminstrative inv.: vataf de aprozi, portar principal; vataf de plai, capitan al politiei de frontiera; vataf de visterie, sef de perceptie; vataf de camara, slujbas al palatului; vataful beizadelelor, camerist principal al copiilor de domni; vataf de calarasi, capitan de cavalerie. – 5. Conducator al unei bresle sau al unui serviciu. – 6. Sef in general; vataf de tilhari; vataf de ciobani; vataf de tigani.7. Administrator, intendent, garant, imputernicit, director. – Var. inv. vatav, vatah, vatas, vatav. Origine indoielnica, probabil tat. vataha „grup” (Miklosich, Etym. Wb.; Lambrior 109; Tiktin; Candrea; Lokotsch 2159; cf. Cihac, II, 451). Apare in idiomuri sl. cf. vatah, vataf, rut. vatah,vatag, vatajko, vatasko, pol. wata(c)ha, rus. vataga, vataznik; dar este evident ca toate aceste cuvinte se explica prin rom., cf. Miklosich, Wander., 11; Miklosich, Fremdw., 135; Candrea, Elemente, 400; Capidan, Raporturile, 191. Azi se foloseste numai in sensurile 6 si 7. Der. vatasel (var. vatajel), s. m. (functionar inferior la primarie; inv., perceptor; Mold., vornicel (la nunti), persoana insarcinata cu protocolul); vatasoaie, s. f. (femeie, nevasta de vataf; inv., femeie care suplinea pe tatal orfanilor); vatasi (var. vataji), vb. (a administra, a dirija, a guverna); vatasie (var. vatajie), slujba, biroul vatafului; inv., impozite, taxe, podarit); vatasita (var. vatajita), s. f. (nevasta de vataf; jupineasa care tinea cheile; Trans., prietena care asista mireasa in timpul nuntii).
cimili (cimilesc, cimilit), vb. – A propune sau a interpreta. – Var. ciumili. Creatie expresiva (Graur, BL, IV, 91, 97). Intentia expresiva este ideea de „a cauta pe dibuite”, ca in ciuguli (var. ciumeli, cimili) „a ciupi de ici colo apucind hrana cu ciocul”, care este acelasi cuvint. Celelalte ipoteze nu conving: din sl. ciniti „a aranja” (Cihac, II, 52); din sl. cinilica „vrajitoare” (Bogrea, Dacor, I, 279); din sb. cemu „de ce” (Candrea). DAR propune mr. ciumuli „a mesteca”, megl. ciumili „a face glume”, care par de asemenea cuvinte expresive. Der. cimel (var. cinel, ciumel, cimilea(ga), cimiliga, etc.), interj. (formula initiala a ghicitorilor), der. expresiv si, prin urmare, neregulat (dupa DAR ar fi imper. de la *cimeli, de la a cimili; dar nici imper. nu are aceasta forma, nici nu explica aceasta ipoteza pastrarea lui l; dupa Leca Morariu, apud DAR, si Scriban, Arhiva, 1912, in loc de *cinea-l „ghiceste”, imper. al unui vb. iesit din uz *cini, din sl. ciniti „a aranja”; cf. Conev 102; dupa Odobescu, in loc de *cine-l, de la cine, pron., ipoteze inadmisibile); cimilitura, s. f. (ghicitoare).
EXPUNE vb. I. tr. 1. a reda prin cuvinte, a relata. 2. a prezenta publicului lucruri, obiecte selectionate. ◊ a aseza (ceva) intr-un loc favorabil exercitarii unei influente, unei actiuni etc. 3. a supune actiunii luminii un material fotosensibil. II. tr., refl. a pune, a se afla in fata unei primejdii, a unei neplaceri. (< lat. exponere)
TRIPLET I. s. n. 1. al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. 2. a treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate in limba in trei epoci diferite. 3. (fiz.) multiplet din trei linii spectrale. 4. (mat.) multime ordonata avand trei elemente. 5. obiectiv fotografic cu trei lentile. II. s. m. pl. trei fiinte nascute deodata de aceeasi mama; trigemeni (< fr. triplet)
obladui (-uesc, obladuit), vb. – A guverna, a administra. Sl. obladovati, din oblasti, obladą (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220), der. din vlasti, vladą, cf. vladica.Der. obladuire, s. f. (guvernare, administrare, regim, autoritate); obladuitor, s. m. (guvernator, administrator, conducator); oblastie, s. f. (guvern, provincie), din sl. oblasti. Cuvinte inv.
pripi (pripesc, pripit), vb.1. A se grabi, a se zori. – 2. A se coace, a se incalzi, a (se) pirli, a (se) pirpali. – 3. (Mold.) A surprinde. – Var. Mold. prichi. Cuvint probabil rezultat din confuzia a doua cuvinte sl., pripesti „a arde, a pirli” si prispeti „a se grabi”, de unde un *pripeti, cf. bg. pripiram „a se grabi” (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 292; Tiktin). – Der. pripac, s. n. (inv., vapaie, dogoare); pripeala (var. Banat pripala), s. f. (graba; dogoare, fierbinteala); pripec, s. n. (caldura sufocanta), cf. bg. pripek, sb. pripeka; pripelnic, adj. (grabit, precipitat); pripie, s. f. (inv., precocitate).
CELALALT, CEALALTA, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amandoi, al doilea. ◊ (Adjectival) Acolo, in partea cealalta, printre desisuri marunte (SADOVEANU). 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati in consideratie, afara de cel sau cei amintiti in mod special sau scosi din discutie. ◊ (Adjectival) Nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni (CREANGA). ♦ (Adjectival, determinand cuvinte care exprima o diviziune a timpului) Imediat urmator altuia. Lumea cealalta. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalti, celorlalte.Var.: celalalt, ceealalta pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Din cel + alalt.
flutura (flutur, fluturat), vb.1. A zburataci, a roi. – 2. A filfii, a se legana in vazduh. – 3. A misca, a clatina. – 4. (Inv.) A innebuni. – 5. (Rar) A fluiera. – Mr. flutur, fluturare. Creatie expresiva, care reprezinta ideea de zbor clatinat, ca cel al fluturelui, cf. fil, ca si arab. furfur, germ. Fleder-, Flitter, it. flutola (Battisti, III, 1661), it. farfalla, prov. parpaillot, si de asemenea sp. farfullar, refunfunar. Nu se poate stabili daca, in rom. der. verbal este anterior sau posterior lui fluture (mr. f(l)itur(a), flutur, frutur), s. m. (insecta cu corpul alungit si patru aripi de culori diferite; samara; paieta, bob de metal stralucitor); vb. s-a format, mai probabil direct pe baza expresiei imitative *filtura, cu suf. de asemenea expresiv -ura, cf. gudura, scutura, scapara, vintura. Mai putin probabila este der. directa din lat., care a fost propusa adesea, plecindu-se de la corespondenta cu alb. fljuturoń „a zburataci”, fljuture, frutul „fluture” (cuvinte care par der. din rom.) si it. fiutola „fluture de noapte” (poate in loc de frottola). Totusi, s-au mentionat ca etimoane posibile lat. *fluctulāre „a fluctua” (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167; cf. in contra Graur, BL, V, 98),in care tratamentul lui ct ar fi greu de explicat; sau lat. *flutulāre, de la flutāre „a pluti” (Candrea, Rom., XXXI, 310; Candrea, Elements, 96; Candrea-Dens., 610; Puscariu 626; cf. Densusianu, GS, II, 321) a carui solutie ar fi posibila, daca nu ar fi atit de evidenta apartenenta la familia expresiva, cu toti der. sai. Scriban, Archiva, XLI, 48, propunea o origine gepidica; numai Iordan, BF, II, 170, admite origine expresiva. Der. flustura, vb. (a filfii, a se legana in vazduh; a se clatina; a agita, a misca; a fluiera), cu infix expresiv, ca in flisc; flu(s)turatic, adj. (usuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, ticnit), pentru al carui ultim sens, astazi inv., cf. sp. chiflado; fluturas, s. m. (dim. al lui fluture; paieta); influtura, vb. (a impodobi cu paiete). Dupa Puscariu, Dacor., IV, 683, flustura ar fi un der. din lat. *floscalia „pleava”, de la flosculus, ipoteza imposibila din toate punctele de vedere. – Din rom. provin alb. fljuturoń „a zburataci”, fljuture „fluture”, bg. flutur, flotore „paieta” (Capidan, Raporturile, 221), cu var. furtulki, luturka (Bernard 43), si ngr. φλετουράω „a sari”, φουλτράω „a zbura”.
PLATON (numele original: Aristocles) (427-347 i. Hr.), filozof grec. Aristocrat atenian, avand ambitii politice si fiind un apropiat al lui Socrate, a vizitat de mai multe ori Sicilia si pe tiranul Dinoysos II. Unul dintre cei mai mari ganditori ai Antichitatii. A intemeiat la Atena (c. 387 i. Hr.) scoala filozofica numita Academia. Discipol al lui Socrate, care apare ca purtatorul lui de cuvant in cele peste 20 de dialoguri ale sale („Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Parmenide” s.a.); desi nu exista certitudine in privinta scrierii lor, sunt repartizate, de regula, in trei grupuri: timpurii, de mijloc si tarzii. Adevarata realitate o constituie, dupa P., Ideile sau Formele (eidos, de ex. Ideea de frumos sau „frumosul in sine”, Ideea de om etc.), esente inteligibile, constituind o existenta in sine in afara spatiului si timpului; copiile sau umbrele degradate ale Ideilor ar fi lucrurile din realitatea sensibila. Acestea din urma, fiind intr-o continua curgere, devenire, nu au deplina realitate, nu pot fi obiect al stiintei, ci numai al „opiniei” (doxa); adevarata stiinta se intemeiaza pe „reamintirea” (anamnesis) Ideilor, pe care sufletul nemuritor al omului le-a contemplat intr-o existenta anterioara. P. a pregatit terenul pentru constituirea logicii ca stiinta de catre Aristotel. Conceptia filozofica a lui P. constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal, imaginat de el, trebuie sa fie impartit in trei caste: 1) „filozofii”, conducatori, 2) „gardienii”, aparatori ai statului, 3) agricultorii si meseriasii; sclavii nu faceau parte din stat. P. este intemeietorul unor teorii etice si estetice originale, bazate si ele pe teoria Ideilor. Filozofia sa a influentat intreaga evolutie ulterioara a idealismului, ramanand pana astazi un model clasic. Maestru al dialogului si unul dintre marii stilisti ai prozei din Grecia antica.
leagan (leagane), s. n.1. Patut care se balanseaza pentru copiii mici. – 2. Inceput, origine. – 3. Scrinciob, dulap. – 4. (Inv.) Caleasca, sareta. – 5. Scaunel, capra vizitiului la trasurile cu suspensie. – 6. Virsa, instrument de pescuit in forma conica. – Var. leangan, leagana. Mr. leagina, megl. legan, istr. leagar. Der. legana, vb. (a da in leagan un copil; a adormi cu cintece un copil; a dezmierda, a desfata; refl., a se da in leagan; a merge leganat, a se balansa; refl., a se clatina, a oscila, a se balabani; refl., inv., a se indoi, a sovai); leganator, adj. (care incinta); leganatoare, s. f. (servitoare care leagana); leganatura, s. f. (leganare). Origine nesigura. Pare sa provina dintr-un lat. *lecanis, din gr. λεϰάνη (si, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „taler, galeata, jgheab”, cf. rus. lochani „lighean” (Vasmer, II, 62). De fapt, forma traditionala a leaganului este cea a unei copai facute dintr-un trunchi de copac taiat in doua, in directia inaltimii, si scobit, cf. albie, copaie. Dupa Boissacq 568, cuvintele gr. provin prin intermediul lui λέϰος „taler”, dintr-o radacina indoeurop. *leq- „a se incovoia”, cf. lat. lanx „taler, terezie de balanta”. Semantismul pare normal: nu si fonetismul, care prezinta o oarecare dificultate. Ar trebui sa se admita o schimbare de accent, facilitat poate de vb. legana (cf. pieptene-pieptana, cumpana-cumpani, geamana-ingemana, etc.). Si asa, rezultatul ar trebui sa fie leagina (ca in mr.), unde i s-ar fi deschis sub influenta lui e anterior si al lui e final de la pl. Forma de pl. a oscilat de la leagene (sec. XVII, inv.) › legene la leagane, care este forma acceptata astazi, poate datorita unei repugnante instinctive de a admite schimbarea lui gg in interiorul cuvintului. Este un cuvint comun (ALR, I, 287); si prezenta formei rotacizate (cf. istr.) arata fara putinta de tagada o apartenenta la fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusa de Roesler 571, dar nu a fost acceptata, si nici n-ar putea fi, caci Roesler pornea de la gr. moderna. Laurian si Massim se gindeau la gr. λίϰνον „leagan”; si Candrea presupune ca acest ultim cuvint ar fi trecut in lat. in forma *liginus, a carei der. nu pare corecta (caci dificultatea rezultatului giga, se explica, neconvingator, prin paralelismul cu cearcan si mesteacan). Toate celelalte ipoteze pleaca de la vb. legana, considerat ca originar, in timp ce leagan ar fi un postverbal. Parerea cea mai acceptata astazi, din cite se pare, este cea a lui Puscariu, care se bazeaza pe un lat. *ligināre, der. din ligare. Explicatia semantica se gaseste in faptul ca anumite leagane se leaga de o grinda din tavan pentru a le usura balansul (Puscariu, Lat. li, 172; Puscariu 957; REW 5028; Tiktin; Puscariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 si 168; Iordan, BF, IX, 149; cf. Rohlfs, Differenzierung, 57; Draganu, Dacor., III, 509-14, explica lat. *ligināre printr-un radical *lig- „a misca”). – Dar obiceiul leaganelor legate de tavan exista doar in Trans. si nu e sigur ca-i cel initial; fonetismul nu inceteaza sa prezinte dificultati; si nici evolutia semantica propusa nu pare probabila, deoarece *ligināre „leagane” ar trebui sa insemne, dupa acelasi Puscariu, „a lega leaganul”, adica faza de pregatire a lui legana, care se da o singura data; asa ca *ligināre doar in mod fortat ar putea ajunge sa insemne „a legana” (dupa cum in iter facere nu putem conchide ca facere ar putea ajunge sa insemne „a calatori”). Cu atit mai putin pare convingator etimonul *legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-Dens., 943; Densusianu, GS, II, 317), cu sensul de „a se misca incet”. In fine, nu sint probabile explicatiile incercate pe baza imprumuturilor moderne din mag. lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din alb. lekunt „a legana” (Miklosich, Rum. Unters., II, 22); din bg. legalo „cuib” (Byhan 264); din mag. lengeni „a undui, a face valuri” (Scriban).
DERIVAT, -A, derivati, -te, adj., (II 1) derivati, s. m., (II 2, 3, 4) derivate, s. n. I. 1. Adj. Care deriva (1) din ceva. ♦ Format prin derivare (1 b). 2. (Despre cursul unei ape) Abatut din albia sa naturala. ♦ (Despre vehicule) Abatut de pe o cale de comunicatie pe alta. ♦ (Despre cai de comunicatie, canale) Abatut, ramificat din traseul principal. II. 1. S. m. (Chim.) Substanta preparata din alta si care de obicei pastreaza structura de baza a substantei din care provine. 2. S. n. Produs industrial extras dintr-o materie prima. 3. S. n. cuvant care deriva din alt cuvant. 4. S. n. Lucru care rezulta, deriva (1) din altul. – V. deriva.
INVARiaNT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)
zer (-ruri), s. n. – Lichid care se separa din laptele dupa coagulare. – Var. zar, Mold., Banat dzar. Mr. dzar. Origine necunoscuta. S-a crezut intr-un lat. serum, identic semantic si fonetic asemanator (Diez, Gramm., I, 221); dar rezultatul din rom. nu ar fi posibil, pornind de la acest etimon (Densusianu, Rom., XXIII, 84; Tiktin). Celelalte solutii sint simple tatonari in jurul cuvintului lat., pentru a face posibil rezultatul in rom.: de la serum contaminat cu gr. ζέμα (Giuglea, Dacor., III, 578); de la un trac. *zerum (Pascu, I, 190); autohton (Puscariu, Lr., 176). Cel mai bine ar fi sa admitem ca etimonul lat. este seducator si destul de probabil, dar ca ignoram mecanismul lui de transmitere. Ni se pare greu de crezut ca zara, s. f. (zer, lapte smintinit) este cuvint diferit, desi dictionarele si studiile speciale dau a intelege aceasta. Formal alternanta m., f. este normala cf. tep-teapa, cioc-cioaca; si semantic exista aproape identitate intre cele doua cuvinte; zer este lichidul care rezulta la facerea brinzei, iar zara cel care ramine dupa extragerea untului. Zara este explicat prin alb. dhalje „acru” (Densusianu, Rom., XXXIII, 84; Weigand, Jb., XVI, 230; cf. Rosetti, II, 24), dar aceasta der. este extrem de dubioasa (Philippide, II, 742). Din rom. provin mag. zara (Edelspacher 24), sas. zer, rut. dzer (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 10), sas. zare, si probabil ngr. τσίρρος.
catrinta (catrinte), s. f. – Sort, fusta din doua bucati. – Var. catrinta, cotrinta. < Origine expresiva, ca in alte cuvinte care inseamna „cirpa”, cf. treanta, fleoarta, hanta, buleandra etc. si var. cotreanta „cirpa” femeie de moravuri usoare; cu acelasi semantism ca toate cuvintele din aceasta clasa. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipseste insa explicatia semantica. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca si tig. katrinka. Cihac, II, 488, creeaza o legatura cu pol. katan(k)a „fusta”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi si ele dim. ale aceluiasi nume. – [1561]
git (gaturi), s. n.1. Parte a corpului, la om si la animale, care uneste capul cu trunchiul. – 2. Gitlej. – 3. Inghititura, dusca. – 4. Git al sticlei. – 5. Tub, teava. – 6. Parte ingusta si subtire a unui obiect. – 7. Infumurare, trufie, vanitate. Origine incerta. Ar putea fi vorba de lat. guttura (cf. fr. goitre, montaniez ǵotre „gusa”), de la al carui rezultat gituri s-ar fi refacut un sing. analogic (Diez, Gramm., I, 440; Cipariu, Gramm., 13, cf. Densusianu, Hlr., 276; DAR). Ar putea fi vorba de asemenea de un s. redus inca din lat. la tipurile de a doua decl., ca imparatimperator, cf. baiat. In ambele cazuri, rezultatul i este problematic. Analogia cu guturai, unde u s-a pastrat, pare a indica faptul ca in git a avut loc o incrucisare cu sl. grulo „git” sau, dupa parerea altora, cu cuvintele sl. der. de la *glutu, cf. slov. golt, cr. gut (› istr. gut). Der. din sl. este si mai dificila decit cea din lat., totusi, a fost preferata de Miklosich, Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu, Filologie, 447; Conev 89 si Scriban. Este cuvint comun (ALR, I, 35), in Cris girt. Cf. girlan. Der. gitar, s. n. (curea la hamul calului de tractiune); gitos, adj. (cu gitul lung); gitui, vb. (rar, a inghiti; a ineca, a sufoca, a stringe de git); gituitura, s. f. (strimtare, parte mai ingusta); gituiala, s. f. (gituitura); ingitui, vb. (a stringe de git, a sugruma; a biigui); gitita, s. f. 8gitlej, git).
GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cantareste mult. Corp greu.Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are in dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc in general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie in care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. cuvant greu = cuvant decisiv. 2. Care este impovarat, ingreuiat, incarcat. Sac greu.Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de intretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu.Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi ingrijorat, indurerat; a avea presimtiri rele. A avea mana grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neindemanatic, grosolan, producand dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; incarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ◊ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera incarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adanc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se intelege, se invata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, imprejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ◊ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune cand cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu.Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cantareste greu. 2. In mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu.Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai in lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Incet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava.Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adancul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; imprejurare dificila; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, intampinand mari dificultati; b) adanc, profund. La greu = cand este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a intampina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei.Lat. grevis (= gravis).
scrie (-iu, -is), vb.1. A asterne pe hirtie cu ajutorul unor semne grafice cuvinte, texte etc. – 2. A compune. – 3. A coresponda, a comunica prin scrisori. – 4. A desena, a picta, a reprezenta. – 5. A inscrie, a inregistra. – Mr. scriu, scrisu, scriat, scriire. Lat. scribere (Puscariu 1564; REW 7745; Densusianu, GS, II, 12), cf. it. scrivere, prov., cat. escriure, fr. ecrire, sp. escribir, port. escrever, alb. skruan (Philippide, II, 654). – Der. scriere, s. f. (actiunea de a scrie; scris, compozitie); scriitor, s. m. (persoana care scrie, autor, publicist, diac); scriitoras, s. m. (scriitor fara valoare, gazetaras; caligraf, grefier); scriitoricesc, adj. (de scriitor, literar); scriitura, s. f. (scris, grafie); scris, adj. (redat prin scriere; predestinat, fatal; desenat, reprezentat; frumos, dragut); scris, s. n. (faptul de a scrie; grafie, porunca, ordin; pl., actiuni, efecte bancare); scris, s. m. (barbat predestinat drept sot, logodnic, mire); scrisa, s. f. (destin, soarta); scrisoare, s. f. (scris; epistola; act, document scris; inv., descriere). Cf. scriptura. Der. neol. script, s. n., din lat. scriptum (sec. XIX); scriptic, adj. (scris, se zice despre examene), din germ. Skriptum (Candrea); scrib, s. m., din fr. scribe; adscrie, vb.; circumscrie, vb.; descrie, vb.; inscrie, vb.; prescrie, vb.; proscrie, vb.; subscrie, vb., din lat., cu adaptare la conjug, lui a scrie.
MANCA, mananc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca si a inghiti un aliment. Si-a trait traiul, si-a mancat malaiul.Expr. A manca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mancare imbietoare; fig. a dori, a-i placea mult ceva. A manca (pe cineva) din ochi = a nu-si mai lua ochii de la cineva drag. A manca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a rapune, a distruge pe cineva. A (sau a-i) manca cuiva zilele (sau viata, sufletul) = a amari, a chinui pe cineva. A manca foc (pentru cineva) = a tine foarte mult la cineva, a face orice pentru cineva. A manca bataie (sau tranteala, papara, pumni, palme, chelfaneala) = a capata bataie, a fi batut. A-si manca amarul (sau viata) = a avea o viata grea, chinuita. A(-si) manca (sau a-i manca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi banii sau averea. A manca pe cineva = a pagubi, p. ext. a submina. A nu (mai) manca paine si sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu (mai) convietui cu cineva, a nu (mai) avea raporturi de intimitate sau de prietenie cu cineva. (Despre cai) A manca foc (sau jaratic) = a fi foarte iute. A manca ca un lup (sau cat sapte) = a manca foarte mult. A manca ca o pasare (sau ca o pasarica) = a manca putin. A-si manca unghiile = a-si roade unghiile. A-si manca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgarcit. A-i manca cuiva cainii (sau ratele) din traista (sau din buzunar), se spune despre un om mic de statura sau bleg. (Refl. impers.) Se mananca = se ia masa. ♦ (In expr.) A fugi (sau a alerga) mancand pamantul (sau de mananca pamantul) = a fugi foarte repede. ♦ Intranz. A se hrani, a se alimenta. ♦ Fig. A trai din... ♦ Fig. A omite litere, cuvinte, sunete in vorbire sau in scris. 2. Tranz. (Despre insecte, paraziti) A pisca, a ciupi. ♦ (Despre boli sau agenti distructivi) A roade, a macina. 3. Tranz. A produce o senzatie de mancarime. ◊ Expr. (Glumet) A-l manca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta in asa fel, ca si cum ar cauta intr-adins bataie. A-l mana (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef sa bata pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pamant etc.) A mistui, a inghiti, a nimici, a absorbi. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stari sufletesti) A face sa sufere, a chinui. 6. Refl. Fig. (Despre oameni) A se certa, a-si face rau unul altuia. [Prez. ind. si: (reg.) manc] – Lat. manducare.
PARTE parti f. 1) Element din care se compune sau in care se imparte un tot. O ~ din recolta a fost stransa. O ~ din deputati n-au sustinut proiectul.Cea mai mare ~ marea majoritate; in mare masura. In ~ a) intr-o oarecare masura; partial; b) separat; pe rand; c) aparte. ~ de vorbire clasa de cuvinte grupate conform anumitor caracteristici morfologice. ~ de propozitie element constructiv al unei propozitii care indeplineste o anumita functie sintactica. 2) Cantitate care ii revine cuiva la o imparteala. ◊ ~ea leului cantitate preponderenta pe care si-o ia cineva dintr-un castig obtinut in comun. A avea ~ de ceva a dispune, a se bucura de ceva. A face ~ dreapta a imparti egal. 3) Contributie la o activitate comuna. ◊ A lua ~ a participa. 4) Portiune dintr-un spatiu; loc. Din care ~ vine?Cele patru parti ale lumii cele patru puncte cardinale. Din ~ea (sau partile) locului din tinutul (localitatea) despre care se vorbeste; localnic. In toate partile peste tot; pretutindeni. 5) Extremitate laterala a unui obiect; margine; latura. ◊ A se da la o (sau intr-o, de-o) ~ a) a se feri; a se da in laturi; b) a se eschiva; a se sustrage. A lasa la o ~ a inceta de a mai indeplini; a abandona. A pune la (sau de o) ~ a economisi; a lasa in rezerva. A da (sau a face) intr-o ~ a ocoli. Din ~ea cuiva (sau a ceva) in ceea ce priveste pe cineva sau ceva; din punctul de vedere al cuiva. Pe de o ~ privind sub un aspect. Pe de alta ~ privind sub alt aspect. 6) Persoana (organizatie sau stat) antrenata intr-o anumita actiune. 7) Totalitate de persoane care alcatuiesc aceeasi categorie sociala sau profesionala. ◊ ~ barbateasca fiinta de sex barbatesc. ~ femeiasca fiinta de sex feminin. Din ~ea mamei (a tatalui etc.) din neamul mamei (al tatalui etc.). Din ~ea (cuiva) in numele cuiva; ca reprezentant al cuiva. A fi de ~ea cuiva a sustine pe cineva. A-i lua (sau a-i tine) cuiva ~ a-i lua cuiva apararea. 8) Portiune dintr-o lucrare; compartiment. ~ea finala. ~ea practica. [G.-D. partii] /<lat. pars, ~tis
cisla (cisle), s. f.1. (Inv.) Numar, cantitate. – 2. Socoteala. – 3. Cota, procent parte. Sl. cislo „numar” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 57). – Der. cislas, s. n. (contribuabil); cislui, vb. (a fixa pretul, a estima; a imparti, a fixa cota; a discuta, a dezbate); cisluiala, s. f. (fixare a unui pret; impartire); cisluitor, s. m. (perceptor). Toate cuvintele sint invechite.
clot (cloturi), s. n.1. Virf. – 2. Cui, stift, pivot. – 3. Fragment de caramida folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, bustean. Origine incerta. Pare a fi o var. de la colt, alterata printr-o metateza, ca in clocoticolcoti; sau mai curind, creatie expresiva, cf. clant. DAR separa cele doua cuvinte, clot „fragment de caramida”, care provine din sb. kloca „pietricica”, si clot „trunchi”, cui care deriva, dupa Borcea 183, din sas. K’lots „trunchi” (cf. Scriban); aceasta ultima der. este putin probabila, daca se ia in consideratie extinderea cuvintului rom. Semantismul concorda perfect cu cel al lui colt. Circula de asemenea o forma cu infix nazal, clont, s. n. (cioc; virf, tanc; dinte canin; virf ascutit, ghimpe; ciocanel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), si care se pune de obicei in legatura cu sl. kljunu „virf” (Cihac, II, 63; DAR), in ciuda dificultatilor fonetice. Paralelismul clotclont coincide cu cioccionc, ciotciont, botbont, etc. Der. clotan, s. m. (sobolan. Mus decumanus), probabil plecindu-se de la clot „dinte” (dupa DAR, din sb. klokati „a inghiti”); clotan, s. n. (virf ascutit, tanc), cf. acelasi sens la clont; cloata, s. f. (cioc, gura; gura-sparta; baba vrajitoare); clont, adj. (stirb); clontat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clontar, s. m. (pasare, Coccothrauster vulgaris); clontan, s. m. (tanc, virf). Cloanta coincide perfect cu clanta; ceea ce pare sa pledeze in favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.
paringa (-gi), s. f. – Prajina. – Var. paringa. Lat. palanga, forma pop. a lui phalanga, din gr. φάλαγξ (Puscariu 1270; Candrea-Dens., 1337; REW 6455; Rohlfs, EWUG, 2291; Rosetti, II, 64), cf. it., prov., sp. palanca, fr. palanche. Nu pare probabila der. din sl. prągu „par” (Byhan 328), cf. mag. porong. Coincide cu Paring, toponim de munte, cf. it. calanca, sp. barranco si ngr. παράγϰο „prajina”, cuvinte gresit explicate (dupa Hesseling 27, ngr. ar proveni din it.). Cf. palanca.
NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Preceda cuvantul sau cuvintele care poarta accentul frazei, exprimand o negatie mai categorica decat „nu” si fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (In expr.) Nici ca = deloc nu... 3. (Impreuna cu pron. nehot. „unul”, „una” formeaza pronume negative) Nu mai e nici unul. ◊ (Adjectival; urmat de art. nehot., „un”, „o”) Nici un zgomot, nici o adiere de vant nu se simte. II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leaga doua sau mai multe propozitii, stabilind un raport de coordonare copulativa si purtand accentul in fraza; repetat, arata excluderea, pe rand, a ideilor exprimate prin propozitiile sau prin cuvintele pe care le preceda) Nu are timp, nici nu doreste. Nici nu vede, nici nu aude. ◊ (Leaga doua sau mai multe parti ale unei propozitii negative) A fost furtuna mare, nu vedeai nici inainte, nici inapoi.Expr. Nici una, nici doua sau nici una, nici alta = indata, numaidecat; brusc, pe neasteptate. ◊ (Intre „nici” si cuvantul negat se intercaleaza pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casa, nici tu masa.Lat. neque.
TABLOU, tablouri, s. n. I. 1. Pictura, desen, gravura etc. executate pe o panza, pe un carton etc.; p. ext. pictura, desen, gravura, fotografie etc. inramate si asezate (in scop decorativ) pe peretii unei incaperi. ◊ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemiscate intr-o anumita pozitie, pentru a infatisa sau a evoca o scena simbolica. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A ramane tablou = a ramane surprins, inlemnit. 2. Priveliste de ansamblu din natura, care evoca o reprezentare picturala si impresioneaza prin frumusete si pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare facuta prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marcheaza schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse in siruri si coloane). II. 1. Placa de marmura, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la actionarea unui sistem tehnic sau la controlul functionarii lui; placa impreuna cu aparatura respectiva. ◊ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele si instrumentele necesare controlului si manevrarii unui vehicul. 2. Placa prevazuta cu carlige de care se agata fisele muncitorilor dintr-o intreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.
COMPARATie, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.
ALUZie s.f. cuvant, fraza, expresie care evoca o persoana, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. ◊ A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva). [Gen. -iei, var. aluziune s.f. / cf. fr. allusion, lat. allusio – gluma].
DIRECT, -A I. adj. 1. care duce de-a dreptul la tinta, drept, fara ocoluri. ♦ in linie ~a = din tata in fiu. 2. imediat, nemijlocit, fara intermediar. ♦ vorbire ~a sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidela a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvant de declaratie; complement ~ = complement care exprima obiectul asupra caruia se rasfrange direct actiunea unui verb tranzitiv; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement direct pe langa un verb tranzitiv din regenta. II. adj., adv. (care are loc) fara ascunzisuri, fatis, drept. III. adv. 1. fara inconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre marimi variabile) ~ proportionale = care depind una de alta, astfel incat cresterea (sau descresterea) uneia de un numar de ori provoaca cresterea (respectiv descresterea) celeilalte de acelasi numar de ori. IV. s. n. (radio, tv.) in ~ = transmis pe viu, in momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitura aplicata prin intinderea mainii inainte. (< fr. direct, lat. directus)
CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ◊ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, ii este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, incins. ♦ (Despre paine) Proaspat. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata in tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, infocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda.4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
asfinti (asfintesc, asfintit), vb.1. (despre astri) A apune, a scapata. – 2. (Despre sursele de lumina) A disparea, a se intuneca. Var. sfinti. Probabil un der. de tipul *affingere sau *exfingere, cu schimbarea moderna a conjug. (datorita conjug. incoative), si cu alterarea fonetismului, datorata falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvint la familia sfint si sfinti. Fingere inseamna in principal „a da forma” (cf. figura, effigies); in lat. ca si in rom. a ajuns sa insemne „a da forma falsa” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a pastrat, specializat in mod ciudat, „a da forma aluatului pentru paine”, prin cat. fenyer, sp. henir si mr. asfindzere „a creste aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l impiedica sa creasca” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). In rom. acest sens este propriu vb. a creste, dar a existat probabil in vechime un verb *asfinge, ca in mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evolutia semantica poate fi interpretata in mai multe feluri. Plecind de la affingere „a creste aluatul” se poate sa fi ajuns la „a se revarsa” sau „a da pe de laturi”, caz in care am avea o evolutie (de la „a creste” la „a pleca”) paralela cu cea care apare la lat. mergere „a adinci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere sa fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Insa cel mai probabil este faptul ca insusi vb. fingere sa fi ajuns, printr-o evolutie normala, de la sensul de „a da forma falsa”, la acela de „a nu da nicio forma” sau „a disparea”; aceasta ipoteza se sprijina si pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” si, pentru proteza lui s, (s)farima, (s)frintie. In general se considera ca asfinti provine de la sfint (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzatoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 si M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am aratat ca este evidenta contaminarea lui *asfingi cu asfinti; pare insa evident si faptul ca o asemenea asociere nu poate fi conceputa decit a posteriori, adica sugerata de consonanta ambelor cuvinte. Etimonul asfintisfint s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentala in mitologia populara in general. Cu toate acestea, a presupune ca imaginatia populara a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implica un proces intelectual prea complicat, si in acelasi timp neclar. Dimpotriva, s-ar putea afirma ca imaginatia populara vede „sfintul” ca o entitate vie si actuala (sfintul soare este o expresie foarte cunoscuta, dar numai pentru soarele prezent), si refuza sa asocieze ideea de „sfintenie” cu aceea de „moarte” sau „disparitie”, care la urma urmelor inseamna neputinta fireasca a umanitatii noastre obisnuite. Pe de alta parte, este curios sa observam ca vb. asfinti, popular si de uz curent, nu apare in nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce ca evolutia semantica pe care am indicat-o a ramas nesigura pina intr-o epoca relativ moderna. Adaugam ca Scriban se gindeste la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influenta lui sfint; insa sensul lui svjetiti „a straluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul incearca s-o biruie, presupunind ca numele s-a aplicat poate mai intii rasaritului, si apoi apusului astrilor). Mai importanta decit etimologia propusa, care ni se pare gresita, este intuitia autorului ca originea cuvintului trebuia sa fie cautata altundeva in afara de sfint. -Der. asfintit, s. n. (apus al astrilor; occident).
VEDETA s. f. I. artist de mare renume; sportiv de mare popularitate; (p. ext.) cel care vrea sa iasa in evidenta. II. nava militara rapida, mica, cu armament puternic, destinata unor misiuni de cercetare, supraveghere, aparare. ◊ mica ambarcatie cu motor pentru comunicatiile din rada porturilor. III. rand tiparit cu caractere mai groase pentru a fi pus in evidenta. ◊ cuvant, grup de cuvinte notat pe primul rand al datelor privitoare la o carte, pentru determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. (< fr. vedette)
MANCA, mananc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment in gura si a-l inghiti; a folosi in alimentatie, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce manca = a (nu) avea din ce trai. A manca painea cuiva = a fi in slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi intretinut de cineva. A (nu mai) manca (paine si sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) convietui cu cineva; a (nu) se (mai) afla in raporturi intime sau prietenesti cu cineva. A-si manca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgarcit. A manca rahat = a minti; a barfi, a cleveti. A-i manca (cuiva) ratele (sau cainii) din traista (sau din buzunar) = a) a fi mic de statura; b) a fi bleg, prost. (Parca) a mancat laur, se spune despre cineva care (parca) si-a pierdut mintile. A-i manca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede ca tot ce zboara se mananca = a fi naiv, credul; a-si face iluzii. (Pop.) Mananca-l fript sau mananc-o fripta, se spune pentru a exprima dispretul fata de cineva sau de ceva, precum si renuntarea la un anumit lucru. A manca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A manca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A manca (cuiva sau a-si manca cu cineva sau cu ceva) viata (sau zilele, tineretele etc.) = a(-si) irosi, a(-si) distruge viata, tineretea etc. A-i manca sufletul (cuiva) = a supara, a necaji, a chinui (pe cineva) peste masura. A manca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-si manca credinta (sau omenia, lefteria) = a-si pierde prestigiul, cinstea, creditul. A manca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare placere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent si dragastos. Sa-l (sau s-o) mananci din ochi (nu alta), se spune despre o persoana frumoasa, atragatoare, iubita. A manca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare pofta (la ceva). (Pop.) Manca-ti-as ochii sau manca-te-as, se spune pentru a-si exprima afectiunea fata de persoana careia i se adreseaza (cautand sa-i castige bunavointa). A manca bataie (sau tranteala, chelfaneala etc.) = a fi batut de cineva; p. ext. a fi invins (intr-o lupta, intr-o competitie, la un joc de societate etc.). A manca (o) sapuneala (sau papara) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mancand pamantul sau a manca pamantul fugind (sau alergand) = a fugi foarte repede, in graba mare. ♦ Intranz. A se hrani, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trai din... ♦ Fig. A lua, a-si insusi (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmani pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a patimi, a indura, a inghiti. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete in vorbire sau in scris. 2. (Despre animale si despre pasari salbatice) A rupe prada in bucati, a sfasia (si a devora). ◊ Expr. A manca carne de om = (despre oameni) a fi rau. crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenti fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a macina, a mina. 3. (Despre insecte) A pisca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre parti ale corpului) A produce o senzatie de mancarime. ◊ Expr. (Glumet) A-l manca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca si cum ar vrea sa fie batut. A-l manca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef sa bata pe cineva. (In superstitii) A-l manca (pe cineva) palma dreapta = a avea o senzatie de mancarime in palma dreapta, semn ca va trebui sa dea o suma de bani. (In superstitii) A-l manca (pe cineva) palma stanga = a avea o senzatie de mancarime in palma stanga, semn ca va primi o suma de bani. A-l manca (pe cineva) talpile = a nu avea astampar sa stea intr-un loc. a fi nerabdator sa plece. Te mananca cojocul = nu te astamperi. nu te potolesti, vrei sa te bat; cauti bataie. (Pop.) A-l manca (pe cineva) sa... = a simti impulsul, indemnul irezistibil sa... a fi tentat sa... 5. A roade cu dintii un lucru necomestibil, a-si infige dintii intr-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face sa dispara; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stari sufletesti etc.) A face pe cineva sa sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rau (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dusmani, a se sapa, a-si face rau unul altuia. – Lat. manducare.
SPATIU s.n. 1. Forma fundamentala a existentei materiei, inseparabila de aceasta, avand aspectul unui intreg neintrerupt cu trei dimensiuni si care exprima ordinea in care sunt dispuse obiectele si procesele existente concomitent. 2. Intindere nemarginita care cuprinde corpurile ceresti; vazduh. 3. Loc, suprafata, intindere limitata. ◊ (Mil.) Spatiu de siguranta = distanta minima pana la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra caruia se trage fara a risca sa fie lovite de focul propriu. 4. Loc (liber) intre doua obiecte; distanta, interval. ◊ Spatiu verde = teren plantat situat pe teritoriul unei asezari. ♦ Distanta cuprinsa intre doua linii orizontale ale portativului. ♦ (Poligr.) Interval alb lasat intre cuvintele sau randurile culese; (p. ext.) instrument care serveste la obtinerea acestei spatieri. 5. (Mat.) Multime de elemente (puncte) avand anumite proprietati. ♦ (Cib.) Totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la iesirea unui element de sistem. [Pron. -tiu, pl. -ii. / < lat. spatium, cf. germ. Spatium, it. spazio].
PROPOZITie s.f. 1. Unitatea sintactica cea mai simpla prin care se exprima de obicei o judecata sau o idee. ♦ (Log.) Imbinare de cuvinte care exprima o idee completa. 2. (Mat.) Teorema care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. [Gen. -iei, var. propozitiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].
vifor (-re), s. n.1. Furtuna, vint puternic, vijelie. – 2. Boala nedeterminata. – Var. vivor, vihor. Sl. vihru (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 456; Conev 37), cf. bg. vihar, sb. vihor, mag. vihar.Der. jivur, s. n. (curent; torent, suvoi), de la var. vivor (Iordan, BF, IX, 143); vicol, s. n. (furtuna, vint mare), in Mold., var. neclara, dar care depinde evident de cuvintele anterioare; viscol, s. n. (furtuna, vint cu zapada); viforatic, adj. (furtunos, vijelios); vifori (var. vifori, vivori), vb. (a fi vifor); vifornita (var. vivornita), s. f. (vijelie, vintoasa); viforos, adj. (vertiginos, vijelios; navalnic); viscoli, vb. (a bate vint cu ninsoare); viscolitura, s. f. (vint cu zapada); viscolos, adj. (furtunos). Der. propuse pina acum pentru viscol nu par suficiente (din mag. *veskolni, in loc de veszkodni „a fi agitat”, dupa Scriban, Arhiva, XXX, 286; din mag. viszkol- „a impinge”, dupa Draganu, Dacor., V, 377).
dring interj. – Exprima zgomotul produs de lovirea unei foi de metal. – Var. dringa, dranga, sdring(a). Mr. sdring. Creatie expresiva. Se intilneste cu dring, s. n. (bat incovoiat pentru batut lina), din sl. drogu „bita”, astfel incit este greu de stabilit daca dring, s. n. (drimba) provine dintr-unul din aceste doua cuvinte. Pentru posibila legatura semantica intre „bita” si „drimba”, cf. lat. tignum „bita”, cava tigna „trasura”; fr. guimbarde „trasura” si „drimba”; sl. drǫgurus. droga „targa” › droaga, s. f. (Mold., caruta), droanga, s. f. (Mold., clopotel). Totusi, Cihac, II, 101 si Candrea deriva acest cuvint de la sb. drndaoblinc”, iar Conev 67 din bg. drankam „a bate clopotele”; dupa Scriban ar fi doar var. de la drimba. Der. (s)drangani (var. dringai, mr. sdinginescu), vb. (a rasuna, a zornai; inv., a bate din palme; a cinta prost la un instrument muzical; a cinta la drimba); (s)dranganeala (var. (s)dranganitura), s. f. (danganit); sdranganel, s. m. (clopotel); (s)drangalau, s. f. (crai, curtezan), cf. dragalau. Cf. drimba.
ROL1 s. n. I. 1. lista a proceselor care urmeaza sa fie judecate intr-o zi de catre o instanta. 2. registru in care sunt trecuti contribuabilii la perceptie. 3. lista a echipajului unei nave. 4. (in unele tari) lista tuturor navelor si a caracteristicilor lor tehnice. II. 1. parte (de text, melodica etc.) ce revine unui interpret intr-un spectacol. ◊ personajul interpretat de un actor. 2. atributie, sarcina care revine cuiva intr-o actiune; menire. 3. semnificatie de ordin semantic sau lingvistic pe care o poate avea un cuvant. (< fr. role)
liur s. n. – Posirca, must. – Var. liura, liurca. Origine indoielnica. Dupa Cihac, II, 174 si Scriban, din rut. ljura (dupa Galdi, Dict., 142, din mag. lőre), ceea ce pare posibil, fiind cuvint uzual numai in N. tarii. Fara indoiala, coincide cu leaorca, care este in mod evident expresiv, cum pot fi si cuvintele indicate ca izvoare.
PRONUNTA, pronunt, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propozitii, fraze; a articula. ♦ A tine un discurs, o cuvantare etc. 2. Tranz. A da o hotarare, o sentinta judecatoreasca; a declara ceva in virtutea autoritatii cu care este investit. 3. Refl. A-si spune parerea, a-si da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.
grinda (-de), s. f.1. Birna. – 2. Raft, polita. – Mr. grenda, megl. grinda. Sl. gręda (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 148; Cihac, II, 129; Iordan, Dift., 108; Conev 80; Byhan 313), cf. bg. greda, sb., cr. greda, lituan. grinda, mag. gerend(a), ngr. γρέντα. Este dublet al lui grind, s. n. (banc de nisip; duna; colina, dimb), din sl. grędu, var. de la gręda. Ambele cuvinte apar numai in sl., cu sensul de „birna”, dar trebuie sa-l fi avut si pe cel de „banc de nisip”, care s-a pastrat, pe linga grind, sb. greda (Berneker 348; DAR; dupa Skok 70, grind provine din sb. greda, al carui fonetism nu pare posibil; pentru Diculescu 183, din germ. medie de sus grinte, cf. Scriban). Cf. si gresie. Der. grindar, s. n. (grinda principala); grindarie, s. f. (timplarie); grindis, s. n. (osatura, schelet; schelarie; esplanada; ingramadire de nisip); dupa Graur, BL, V, 83, trebuie distinse doua cuvinte diferite, unul der. de la grind si altul de la grinda. Aceasta distinctie pare inutila deoarece grind si grinda apar si ca un cuvint unic in grind „ax” si in grindei, s. n. (ansamblul grinzilor; inima carutei; ax; arbore; esplanada; dimb), de la grind cu suf. -ei (dupa Cihac, II, 129, din mag. gerendely; dupa Cancel 17, din bg. grendeli; pentru DAR, dintr-un sl. gręndeli). Grindel, s. m. (pestisor, Cobitus barbulata) pare un sing. reconstituit pe baza pl. grindei (DAR; dupa Lacea, Dacor., III, 752, din sas. Grendel). – Din rom. trebuie sa provina formele sl., care reprezinta etimonul nazalizat, cum sint bg. gri(e)nda (Capidan, Raporturile, 222) si rut. grynda (Candrea, Elemente, 402).
scraba (-be), s. f. – Pantof vechi. – Var. scraba, scroa(m)ba. Origine incerta. Ar putea avea legatura cu rut. scrab (Bogrea, Dacor., IV, 849); mai probabil este o deformare a sl. skravasfara, v. aici; in acest caz ar fi o simpla var. a lui sfirloaga si ar exprima ideea de „obiect in forma de barca”. Pare cuvint identic cu scrab(a), s. f. (condroniu, Melampyrum nemorosum); scrada, s. f. (o anumita planta); toate sint cuvinte mold. Der. scrombai, vb. (Mold., a scilcia); scredi, vb. refl. (Olt., a se scilcia); sfriji (var. sfreji), vb. refl. (a se zbirci, a se usca, a slabi), probabil in loc de *screzi, de la scrada, pl. scrazi (dupa Cihac, II, 342, din sl. chyra „debilitate”; dupa Scriban, din vrej).
CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ inalta (fara a fi fierbinte). ◊ Expr. Nu-mi tine nici de cald, nici de rece = nu ma intereseaza. Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala. ♦ Fierbinte, incins. Bate fierul pana e cald (= nu amana un lucru care trebuie facut imediat). ♦ (Despre paine) Proaspat. ◊ Loc. adj. Bun ca painea calda = cumsecade, milos. ♦ (Despre imbracaminte) Calduros. 2. Fig. Aprins, infocat; prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda.Lat. caldus (= calidus).
POLISEMie s.f. 1. Calitate a unui cuvant de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de arta de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvaluie succesiv in functie de contextul social-cultural, de momentul istoric in care este receptata opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysemie].
vraci (-ci), s. m. – Medic. – Var. vraciu. Sl. vraci (Cihac, II, 468; Conev 93), cf. slov. vracj.Der. vracebnicesc, adj. (medical), din sl. vracibinu; vracebnicie, s. f. (exercitarea medicinei); vracevanie, s. f. (medicina), din sl. vracevanije; vraciui, vb. (a exercita meseria de vraci); vraciuinta, s. f. (ingrijire medicala). Toate aceste cuvinte sint inv.
ADUNAREA NATIONALA DE LA ALBA IULia, mare adunare populara convocata la Alba Iulia la 1 dec. 1918, din initiativa Consiliului National Central Roman, si la care reprezentantii din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures au decis, in unanimitate, unirea cu Romania. Moment de apogeu al luptei nationale a romanilor, A. a constituit un eveniment revolutionar in cursul caruia s-au ridicat mari probleme care stateau in fata poporului roman: desavirsirea statului national unitar roman, infaptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalitatii in drepturi pentru nationalitatile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Esuind tratativele duse la Arad cu noul guvern ungar al contelui Karoly Mihaly, la 18 nov. 1918, in numele Marelui Sfat al Natiunii Romane a fost lansat un manifest Catre popoarele lumii, prin care se facea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua in considerare revendicarile juste ale populatiei romanesti si, in consecinta, hotarirea natiunii romane de „a-si infiinta pe teritoriul locuit de dinsa statul sau liber si independent”. In vederea realizarii acestui deziderat, in finalul manifestului se cerea sprijinul intregului popor roman „cu care una vom fi de aici inainte in veci”. La Adunarea Nationala tinuta in ziua de 1 dec. 1918 in sala casinei din Alba Iulia participa 1.228 de delegati (deputati) alesi in circumscriptiile electorale, precum si de diferite institutii si organizatii politice, culturale, profesionale, de invatamint, religioase, militare, de femei, de sindicat s.a. In acelasi timp, pe numele Adunarii Nationale au sosit mii de adrese de adeziune cu sute de mii de semnaturi din toate partile Transilvaniei. In numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunarii, format din: Gheorghe Pop de Basesti, episcopii Ioan I. Pop si Demetriu Radu – presedinti, Stefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueras – vicepresedinti, precum si a unui secretariat. in componenta a noua personalitati transilvanene. Gheorghe Pop de Basesti, presedintele Partidului National Roman, salutind pe cei prezenti, declara Adunarea de la Alba Iulia „constituita si deschisa”. Cuvintarea solemna rostita de Vasile Goldis face o schita de istorie romaneasca si se incheie cu un proiect de rezolutie, care incepe cu cuvintele: „Adunarea Nationala a tuturor romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca”, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti (la Alba Iulia in ziua de 1 dec. 1918), decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dinsii cu Romania„. Apoi, la tribuna adunarii au luat cuvintul reprezentantii celor doua partide politice: Iuliu Maniu (Partidul National Roman) si Iosif Jumanca (Partidul Social-Democrat), care evocind lupta poporului roman pentru unitate nationala si dreptate sociala, au subliniat rolul pozitiv al Unirii pentru dezvoltarea societatii romanesti. Proiectul de rozolutie propus de V. Goldis a fost adoptat de Marea Adunare Nationala cu ovatii prelungite, manifestindu-se astfel nestramutata hotarire pentru infaptuirea Marii Uniri. Pentru cirmuirea Transivaniei pina la intocmirea Constituantei, Adunarea Nationala hotaraste alegerea unei adunari legislative numita Marele Sfat National compus din 250 de membri, dintre care 200 sa fie alesi de A. imediat, iar restul de 50 sa fie cooptati de catre insusi Marele Sfat National. Acesta, la rindul sau numeste guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcatuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. Dupa savirsirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanti la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia adunati pe cimpul lui Horea aproba cu aclamatii entuziaste hotarirea de unire neconditionata si pentru totdeauna a Transilvaniei cu Romania. In timp ce la Alba Iulia se hotara actul istoric al Unirii, in satele si orasele Transilvaniei aveau loc adunari de solidarizare si aprobare a hotaririlor luate. Doua saptamini mai tirziu, actul Unirii a fost inminat in cadru solemn regelui Ferdinand I, in ziua de 14 dec. 1918, de catre o delegatie a Marelui Sfat National alcatuita din: V. Goldis, Al. Vaida-Voevod si episcopii Miron Cristea si Iuliu Hossu. In cuvintul rostit cu acest prilej, V. Goldis facind unele consideratii asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerintaa istoriei si civilizatiei umane, arata ”ca prin aceasta unire, dupa cea a Basarabiei si apoi a Bucovinei, s-a implinit visul de o mie de ani al neamului romanesc, unirea intr-un singur stat al tuturor romanilor„. Prin decretele legii din 11/14 si 18/30 dec. 1918, Consiliul de Ministri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice romanesti cu Tara-mama, Romania. Incununare a aspiratiilor de veacuri ale poporului roman pentru eliberare nationala, rezultat al luptei duse de fortele social-politice ale vremii, Unirea din 1918 – eveniment cardinal in istoria romanilor – a marcat desavirsirea procesului de realizare a statului national unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuata evolutie a economiei, stiintei si culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarata, in 1990, de Parlament, ca zi nationala a Romaniei.
DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Insa. Ascult, dar nu inteleg.Expr. Dar as! = insa, nici vorba, nici gand! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai inainte) Mai mult decat atat, cu atat mai mult, daramite. Munte cu munte se intalneste, dar om cu om.Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gand, ◊ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atat mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (In propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (In legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, incurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Inaintea unui cuvant care de obicei se repeta, intareste intelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai canti! B. Adv. (Inv. si reg.) Da, asa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dara conj.] – Et. nec.
PARTE, parti, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., in raport cu intregul; fragment, bucata, portiune. ◊ In parte = a) loc. adv. in oarecare masura, partial; b) loc. adj. si adv. separat, deosebit, unul cate unul, pe rand; c) loc. adv. facand abstractie de ceilalti, aparte. ◊ Expr. In (cea mai) mare parte = in majoritate; in buna masura. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte parte... = (despre oameni) unii... altii...; (despre lucruri) atat... cat si...; (in corelatie cu sine insusi) unii oameni..., alti oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componenta sau de esenta unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvant) = categorie de cuvinte grupate dupa sensul lor lexical fundamental si dupa caracteristicile morfologice si sintactice. Parte de propozitie = cuvant sau grup de cuvinte din alcatuirea unei propozitii, care poate fi identificat ca unitate sintactica aparte dupa functia specifica indeplinita in cadrul propozitiei. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupari. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecarui interpret sau fiecarui instrument dintr-o partitura muzicala scrisa pentru ansambluri. ♦ Spec. Portiune a corpului unui om sau al unui animal care formeaza o unitate in cadrul intregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o impartire, printr-o invoiala, dintr-o mostenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un castig (realizat in comun), pe care si-o rezerva cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea in vedere cu... A-si face parte (din...) = a-si insusi ceva (in mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia impreuna cu altul de pe urma unui castig. ♦ (Pop.) Ceea ce e harazit sau sortit (in bine sau in rau) cuiva; soarta, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existenta cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea sa convietuiasca cu cineva drag. (Fam., ca formula de juramant) Sa n-am parte de tine daca stiu. ♦ Noroc, sansa. ♦ (Concr.; pop.) Persoana considerata ca fiind predestinata sa devina sotul sau sotia cuiva ori in legatura cu care se face un proiect de casatorie. 4. Contributie in bani sau in munca la o intreprindere, la o afacere etc., dand dreptul la o cota corespunzatoare din beneficiu; (concr.) cota respectiva care revine fiecarui participant. ◊ Loc. adj. si adv. In parte = a) (care se face) in mod proportional; b) (in sistemul de arendare a pamanturilor) (care se face) in dijma, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata intr-o anumita cota din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte si parte = in parti, in cote egale. II. 1. Regiune (geografica), tinut; loc; tara. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau partile) locului = care este din (sau in) regiunea despre care se vorbeste; bastinas, originar (din...). Loc. adv. In (sau din, prin) toate partile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. In nici o parte = nicaieri. In ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? In (sau prin) partea locului = in (sau prin) regiunea despre care se vorbeste; pe acolo. In alta parte = aiurea. 2. Margine, latura, extremitate a unui lucru, a corpului unei fiinte etc.; fiecare dintre cele doua laturi sau dintre fetele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de alta parte... (sau pe de alta...) = intr-un loc..., intr-alt loc...; intr-o privinta..., in alta privinta..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Intr-o parte = stramb, oblic, piezis. La o parte: a) intr-o latura, la oarecare distanta, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau intr-o) parte = a se da in laturi, a face loc sa treaca cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (sa actioneze, sa ia pozitie). La o parte! = fereste-te! fa loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a indeparta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strange. A lasa la o parte = a renunta la..., a inceta sa... (Fam.) A fi (cam) intr-o parte = a fi zapacit, ticnit, nebun. 3. Directie, sens (in spatiu); 4. Fig. Punct de vedere intr-o problema data; privinta. Din partea mea fa ce vrei. III. Categorie sociala, profesionala etc.; tabara, grup, colectivitate; persoanele care alcatuiesc o asemenea categorie, tabara etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatalui) = care face parte din familia mamei (sau a tatalui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alaturi de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea in favoarea, in sprijinul sau. A lua (sau a tine) parte (sau partea) cuiva = a apara, a sustine; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) in partea cuiva = a semana cu cineva (din familie). Din partea cuiva = in numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; in sintagmele) Parte(a) barbateasca = (fiinta de) sex masculin; totalitatea barbatilor. Parte(a) femeiasca = (fiinta de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate intr-o actiune, intr-o afacere sau intr-un proces; fiecare dintre statele implicate intr-un conflict, angajate in tratative etc. ◊ Parte contractanta = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. intre care a fost incheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.
SEMNIFICATie s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ unui cuvant.) 2. (SEMIOTICA) denotatie. (~ si conotatie.) 3. inteles, ratiune, rost, sens, talc, (inv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (inv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. inteles, mesaj, sens, talc, (inv.) socoteala. (~ adanca a unei poezii.) 5. sens, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, insemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)
cuvint (cuvinte), s. n.1. Termen, vorba. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Inv.) Discurs. – 4. Verb, invatatura a religiei. – 5. (Inv.) Stire, veste, noutate. – 6. Proverb, zicala. – 7. Ordin, dispozitie. – 8. Fagaduinta, promisiune, siguranta. – 9. (Inv.) Raspuns, lamurire. – 10. (Inv.) Disputa, controversa. – 11. Ratiune, motiv, cauza, pricina. – Mr. (cuvenda), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Puscariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvintul exista in celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. si alb. kuvent „conversatie”, ngr. ϰουβέντα „conversatie” ca si ngr. ὁμιλία „reuniune” si „conversatie”, sl. suboru „reuniune” si sb. zbor „conversatie” etc. Aceasta coincidenta ii determina pe unii filologi sa explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 si Sanfeld 34. In rom. este cuvint general folosit, si imaginea pe care o da ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficienta. Der. cuvinta (istr. cuvintu), vb. (a vorbi, a grai, a spune; a sta la taifas, a conversa; a tine un discurs; a declara), pe care Puscariu 480 si DAR il considera a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvintator, adj. (care vorbeste, care poate vorbi; rational; chibzuit); necuvintator, adj. (fara grai, care nu poate vorbi; fara ratiune, animalic); cuvintaret, adj. (inv., rational, inzestrat cu ratiune); cuvintatorie, s. f. (inv., elocinta); cuvintelnic, s. n. (inv., dictionar, glosar); precuvintare, s. f. (prefata), inv., formatie literara pe baza sl. preduslovije (Candrea). Cf. binecuvintare.
fara s. f. – Casta, rasa. – Mr. fara. Ngr. φαρα, cf. alb. fare (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare sa provina din longob. fara (Puscariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), si a fost citat ca element v. germ. in rom., nejustificat, se pare, intrucit este vorba de un cuvint imprumutat dintr-un idiom balcanic, in epoca recenta. In acelasi timp, este cuvint incert, intrebuintat de patru ori de Petru Maior, care foloseste adesea cuvinte mr. (si acesta pare a fi cazul lui fara) si o data intr-un text popular din Hateg, in care este posibil sa fie o patrundere a mr. Dupa Mladenov 660, cuvintul ar fi de origine tc.
teapan (-na), adj.1. Rigid, inert. – 2. Rezistent, solid, tare. – 3. Strasnic, grozav, puternic. – Var. tapan. Sl. cepenu (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 430; Conev 93). – Der. intepeni (var. tepeni), vb. (a se intari, a se impietri, a deveni rigid, a pironi, a fixa, a tintui; a propti, a prinde; a ramine nemiscat, a sta locului), din sl. cepeniti sę; tepenie, s. f. (rigiditate; putere, vigoare). Istoria cuvintelor sl. nu este clara.
butuc (butuci), s. m. 1. Trunchi, buturuga. 2. Partea de jos a tulpinei vitei de vie. 3. Instrument de tortura in care se prindeau picioarele, miinile si gitul condamnatilor. 4. Partea centrala a rotii. 5. Bustean scurt. 6. Calapod de palarier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butau, butura, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fara virf” si „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formatii diminutivale, ca sat > satuc, pat > patuc etc. Coincidenta semantica intre „rotund” si „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la aceasta ultima forma s-a refacut un sing. analogic butur(a). – Der butai, s. n. (inv., stup); butuci, vb. (a pune in butuc 3); butucanos (var. botocanos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturuga (var. buturig, buturiga, buturoaga), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(a) + suf. -uc, cf. alternanta butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butusina, s. f. (ciot); imbutuci, vb. (a pune in butuc, in instrument de tortura). – Credem, prin urmare, ca acest cuvint este un simplu dublet al lui bot. Nu numai ca aceasta opinie nu este impartasita de filologi, dar nici nu exista un acord in legatura cu identitatea cuvintelor mentionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se refera la o radacina but-, fara alta explicatie, pe care Densusianu, Hlr., 381, o considera de origine cumanica (cf. cuman. butak „ramura”) si pe care Tiktin o considera slava. Din tc. butak, dupa Seineanu, II, 65; si din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), dupa K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelasi radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 si ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanica; butuc ar fi in legatura cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte si butura cu gepidicul *butilo.. Aceasta parere, acceptata de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, si Scriban, a fost respinsa de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelasi cuvint este mentionat si ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Elements, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „actiunea de a taia” (Moldovan, 404); sau din vreo alta limba anterioara indoeurop. (Lahovary 320). Butura ramine fara explicatie in DAR, care afirma, in schimb, ca buturuga este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butura si tumurug”. – Daca explicatia noastra este corecta, din rom. trebuie sa provina rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]
butuc (butuci), s. m.1. Trunchi, buturuga. – 2. Partea de jos a tulpinii vitei de vie. – 3. Instrument de tortura in care se prindeau picioarele, mainile si gatul condamnatilor. – 4. Partea centrala a rotii. – 5. Bustean scurt. – 6. Calapod de palarier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butau, butura, buture. Din lat. *bottum „bont, fara varf” si „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei unei formatii diminutivale, ca satsatuc, patpatuc. Coincidenta semantica intre „rotund” si „trunchi” este evidenta, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la aceasta ultima forma s-a refacut un sing. analogic butur(a).Der. butai, s. n. (inv., stup); butuci, vb. (a pune in butuc 3); butucanos (var. botocanos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturuga (var. buturug, buturiga, buturoaga), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(a) -uc, cf. alternanta butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butusina, s. f. (ciot); imbutuci, vb. (a pune in butuc, in instrument de tortura). Credem, prin urmare, ca acest cuvant este un simplu dublet al lui bot. Nu numai ca aceasta opinie nu este impartasita de filologi, dar nici macar nu exista un acord in legatura cu identitatea cuvintelor mentionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh, XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se refera la o radacina but-, fara alta explicatie, pe care Densusianu, Hlr., 381, o considera de origine cumanica (cf. cuman. butak „ramura”) si pe care Tiktin o considera slava. Din tc. butak, dupa Seineanu, II, 65; si din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), dupa K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelasi radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 si ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanica; butuc ar fi in legatura cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte si butura cu gepidicul *butilo. Aceasta parere, acceptata de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, si Scriban, a fost respinsa de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelasi cuvint este mentionat si ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Elements, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „actiunea de a taia” (Moldovan 404); sau din vreo alta limba anterioara indoeurop. (Lahovary 320). Butura ramine fara explicatie in DAR, care afirma, in schimb, ca buturuga este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butura si tumurug”. Daca explicatia nostra este corecta, din rom. trebuie sa provina rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391).
pohod (pohoduri), s. n. – Ocazie, motiv, ratiune. – Var. po(d)vod. Sl. povodu (Cihac, II, 284), cf. pol. powod, rus. povod.Der. pohodnic (var. podhodnic, po(d)vodnic), s. m. (dublura, cal de rezerva; cal de parada) pare a fi der. de la acelasi cuvint, cf. sb. povodnik „hat”, pol. powodnik „cel care mina cai”, contaminat cu sl. pochoditi „a umbla”. Cuvinte inv.
putin (putina), adj. – Insuficient, redus. – Mr. p(u)tin, psin, megl. putǫn, istr. putin. Origine obscura. Provine fara indoiala din radacina expresiva *pit-, cf. puta, dar der. nu este clara. Cf. lat. med. pusinnu, pittinus „mic”, si toate cuvintele romanice care exprima aceasta idee si care in general sint putin clare. Pentru comparativul mai putin, cf. sard. prus paguplus paucum. In general se incearca sa se explice acest cuvint in doua feluri: pornind de la paucus, prin intermediul unui der. *paucinum (Cipariu, Gram., II, 347; Pascu, I, 150), sau pornind de la putus, prin intermediul lui *putinus (Meyer, IF, VI, 122; Candrea, Rom., XXXI, 314; Puscariu 1418; Loewe 57; REW 6550). Der. putintel (f. putintea, putintica), adj. (nitel), probabil forma disimilata a lui *putincel (Puscariu, Dacor., I, 326); putinatate (var. putinime, putintime), s. f. (cantitate mica); imputina, vb. (a reduce, a micsora).
aga (-ale), s. n.1. Ofiter superior in armata turca. – 2. Nobil de rang secundar, ofiter superior; este atestat in Munt. incepind de la 1620, in locul celui care inainte se numea capitan de vinatori. Era conducatorul militar al politiei, inspector al pietelor urbane si, dupa rascoala din 1655, conducatorul militar al infanteriei; avea inchisoare proprie si tribunal la el acasa. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Seineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. aga. Este un hibrid gramatical. La inceput, sing. sau a fost aga, forma care explica pl. agale. Mai tirziu sing. a fost asimilat cu tipul tata; astfel ca astazi sing. este m., in ciuda formei, iar pl. este f., in ciuda sensului. DAR trateaza drept cuvinte distincte aga (pl. aghii, a carui forma este falsa) si aga. Der. agesc, adj. (politienesc); agie, s. f. (politie; birou al unui aga); agoaie, s. f. (sotie de aga); agiesc, adj. (politienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, si considerat gresit nume propriu (Seineanu, II, 11; Bogaci).
barza (berze), s. f. – Pasare calatoare, cocostirc. – Var. (Olt.) bardas, bardos. Cuvint obscur, provenind probabil din lat. *gardea, in loc de ardea „bitlan”. Existenta lui g- in lat. este atestata de it., sp. garza, port. garca. Este dificil de explicat alterarea initialei in rom. Este posibil sa fie vorba de un b- primar, alterat tirziu in it. si sp., ca in cazul lui vadusguado sau vastareguastare (cf. Meyer-Lubke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curind de o confuzie balcanica a lui g cu b, permanenta in sl. (cf. sb. briziti fata de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., si care se produce in rom. numai inainte de un u (rubusrug; lingualimba; nebulanegura; cf. lat. gulasard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja in REW 619. Totusi, se considera in continuare, in mod traditional si general, ca este vorba de un cuvint din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhe) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Baric, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe linga faptul ca aceasta explicatie este insuficienta, atita vreme cit nu cunoastem istoria cuvintului alb., este posibil sa avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se intemeiaza, intr-adevar, pe o serie de supozitii indoielnice, cum ar fi ideea prealabila ca ambele cuvinte, alb. si rom., sint identice; ideea ca pasarile primesc de obicei numele culorii penajului lor; si ideea ca albul atrage cel mai mult atentia din aspectul general al berzei. Nu trebuie sa ne surprinda, prin urmare, daca Lahovary 315 cauta etimonul acestui nume in vreo radacina anterioara indo-europenei, care ar trebui sa insemne „stralucitor”. In ce ne priveste, credem ca alb. barth „alb”, ca si rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 si Rosetti, II, 110 il considera der. din rom.) si sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legatura cu numele berzei, si reprezinta sl. brezu „alb”, intr-o faza anterioara metatezei lichidelor; cf. breaz.
spin (-ni), adj. m. – Glabru, fara par. – Mr. spin. Gr. σπάνος, de la στάνυς „lipsa de densitate” (Densusianu, Hlr., 345; Philippide, II, 14 si 733; Bezdechi, Dacor., IV, 1282; REW 8118b; Rohlfs, EWUG, 2012; Rosetti, II, 68; Sandfeld 29), cf. alb. spenk, sl. spanu. Prezenta unui intermediar lat. *spanus nu pare o ipoteza posibila si nici necesara (calabr., sicil. spanu este imprumut direct din gr.). Der. din sl. este posibila, dar se loveste de dificultatea trecerii lui anin, care este aceeasi din cuvintele mult discutate, jupin, smintina, stina si stapin.Der. spinatic (var. spinatec), adj. (glabru).
SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afara) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se afla. 2. A extrage dintr-un spatiu, dintr-un invelis etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teaca) = a incepe vrajba, razboiul. ♦ A elibera dintr-o stransoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveala, a infatisa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vanzare (sau la mezat, la licitatie) = a pune in vanzare (sau la mezat, la licitatie). A scoate la iveala (sau in vileag) = a face cunoscut; a dezvalui. 4. A(-si) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de imbracaminte, de podoaba etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoti etc.) camasa? = cum as (sau ai etc.) putea sa scap (ori sa scapi etc.) din incurcatura sau necazul in care ma aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tractiune. 5. A trage afara cu forta; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o masea.Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necaji, a supara foarte tare (pe cineva). A-si scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai facut; a reprosa (ceva cuiva). A-si scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-si imputa, a-si reprosa. ♦ Fig. A obtine, a capata (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afara dintr-un anumit loc. ♦ A face sa iasa in calea sau in intampinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) in lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) sa cunoasca societatea. 7. A indeparta pe cineva dintr-o functie, a da afara. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o lista, dintr-un sir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face sa nu mai functioneze, intrerupand legaturile cu circuitul; b) a retrage din circulatie. A scoate corecturile = a indrepta greselile indicate in corecturile unui text pregatit pentru tipar. 8. A face pe cineva sa iasa dintr-o anumita stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viata (sau dintre cei vii) = a omori (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai inceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o porecla, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sacai mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o actiune). 9. A conduce pe calatori intr-un anumit loc; a duce pana intr-un loc. O poteca i-a scos din padure.Expr. A o scoate la capat = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reusi. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a pagubi (pe cineva). 10. A scapa, a salva, a ajuta (pe cineva) sa iasa dintr-o situatie grea. 11. A obtine un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobandi, a castiga, a obtine. ◊ Expr. A-si scoate painea (sau, rar, mamaliga) = a-si castiga existenta, a dobandi cele necesare traiului. ♦ A lua inapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obtine (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva sa parvina, sa obtina o situatie mai buna; a promova. Mesterul l-a scos calfa.Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva sa devina om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipari, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A impinge inainte, facand sa iasa in afara, a lasa sa se vada, a da la iveala. Scot capul pe geam.Expr. Fuge de-si scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face sa emane; a produce. ♦ A azvarli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunta cuvinte; a striga, a tipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A nascoci, a scorni, a inventa. ♦ (Inv.) A institui. 4. (Despre pasari) A cloci ouale si a face sa iasa pui. 5. (Despre plante) A face sa rasara, sa creasca, sa se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).
brinza s. f. – Produs alimentar obtinut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndza. Cuvint care a dat nastere multor ipoteze si discutii, in general foarte divergente. Ne expunem parerea, inainte de a trece in revista opiniile anterioare. Este cunoscut ca brinza in general isi primeste numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalon, si toate numele de brinzeturi fr.), sau de la forma pe care o capata. In aceasta ultima categorie intra o serie intreaga de nume care desemneaza brinza cu numele tiparului sau. Astfel in sp. adobera, care inseamna in acelasi timp „tipar pentru brinza” si brinza, iar in rom. burduf, care se foloseste, desi rar, cu sensul de „brinza pastrata in burduf”. In acelasi mod, lat. formaticus, cu der. sau romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „facut cu mina” si brinza; rus. paner „brinza”, fata de lituan. paner „cos”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Acelasi mod mai primitiv de a da forma brinzei, strecurind-o totodata, este punerea laptelui prins intr-un sac de in sau de cinepa, a carei tesatura rara permite verificarea ambelor operatii in acelasi timp (asupra acestei faze a prelucrarii branzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astazi sedila sau zagirna, s-a numit probabil in trecut brandeum, cuvint lat. care insemna „pinza de in” si care apare in Evul Mediu cu sensurile de „val subtire pentru relicve”, „pinza” si „legatura, briu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandeabrinza pare normal, din punct de vedere fonetic si semantic. In plus, este posibil ca sensul cuvintului sa se fi deplasat din epoca latina de la recipient la continut, daca trebuie presupusa o legatura intre brandea si brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvint fara o explicatie satisfacatoare pina in prezent, si care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Batr., I, 190, considera cuvintul ca fiind dac, dupa ce l-a impartit (Col. Traian, 1874, 107), in bo-ransa, si i-a asimilat ultimul element cu rinza. Cipariu, Arhiv., 144, il deriva de la un lat. *brancia, in timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orasului elvetian Brienz. Aceasta idee, reluata in mod inexplicabil de DAR, este „imposibila din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, il deriva din pol., gresind evident. Pascu, Beitrage, 8, a sugerat mai intii o posibila der. de la interjectia bir, idee insolita, care a fost totusi preluata de Lahovary 318, cu circumstanta agravanta de a o fi combinat cu rinza, ca la Hasdeu, si de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, si Arch. Rom., IX, 324, s-a gindit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. Dupa Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de radacina iraniana *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, in vreme ce dupa Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluata de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetatorii mai recenti (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenworter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendinta de a considera acest cuvint ca un „Reliktwort” sau supravietuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brinzar, s. m. (persoana care prepara sau vinde brinza); brinzareasa, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brinzarie, s. f. (loc in care se prepara brinza); brinzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brinzoaica, s. f. (placinta cu brinza); brinzoi, s. n. (Arg., cutit); brinzos, adj. (care are multa brinza; care are consistenta brinzei); imbrinzi, vb. (Bucov., despre turma, a paste); imbrinzit, adj. (facut, uns, amestecat cu brinza); brinzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brinzeturi). Din rom. trebuie sa provina ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnworter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); tig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, sas. prants, germ. dialectala Brinse(nkase), tig. sp. brinza „carne fiarta” (Besses 39).
jitar (jitari), s. m. – Persoana angajata sa pazeasca semanaturile. Sl. (bg., rus.) zitari, din sl. zito „griu” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 198; Cihac, II, 160; Conev 68). – Der. jitareasa, s. f. (nevasta de jitar); jitarie, s. f. (locuinta jitarului; impozit); jitarit, s. n. (consum, drept); jitnita (var. jignita), s. f. (hambar), din sl. zitinica, cf. bg., rus. zitnica (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 160; Conev 81); jitnicer (var. jignicer), s. m. (inv., dregator care avea grija de magaziile cu grine ale armatei sau ale curtii domnesti); jitnicereasa (var. jitniceroaie), s. f. (nevasta de jitnicer). Jetui, vb. refl. (Trans., a se umfla, a se ghiftui), pus in legatura de Draganu, Dacor., IX, 209, cu cuvintele precedente, pare mai curind o var. de la ghftui, ca jilau fata de gealau sau jirav fata de ghirav, firav.
uita (-t, -at), vb.1. A nu tine minte. – 2. (Refl.) A privi. – 3. A tine cont, a considera. – Var. Banat, Maram., zauita. Mr. ultu, ultare, megl. ul’t(ari), istr. utu. Lat. oblῑtare (Cipariu, Principii, 165; Schuchardt, ZRPh., XXXII, 472; Puscariu 1788; Skok, ZRPh., XLIII, 192; REW 6015), cf. prov., cat. oblidar, fr. oublier, sp., port. olvidar. Trecerea semantica de la „a uita” la „a privi” trebuie sa se fi verificat prin intermediul sensului reflexiv a se uita pe sine, si de aici „a ramine nemiscat”, evolutie care este identica cu a sp. fijarse. Aceasta intrebuintare a lui „a se uita” este inca in uz; si se zice chiar cu ton familiar, s’a uita pe el, despre un copil care s-a murdarit. Totusi, multi autori deosebesc cele doua sensuri, ca si cum ar fi cuvinte diferite. Cretu 378 cauta sa explice sensul de „a privi” pornind de la lat. tuitāre; si Meyer-Lubke, apud Puscariu 1789, de la un lat. *obitāre, pornind de la expresia obire oculis; ambele incercari par deopotriva nesigure. Var. cu suf. sl. za-. Der. uite (vulg. io(i)te), interj. (priveste, vezi), in loc de uita-te, cf. iata si Procopovici, Dacor., X, 72-9; uitacios (var. uituc), adj. (care uita, care nu are memorie); uitator, adj. (uituc; care priveste, spectator); uitatura, s. f. (privire); uitucie, s. f. (lipsa de memorie); neuitat, adj. (care care nu se poate uita).
RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. Grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].
COCOS, (I, III, IV) cocosi, s. m., (II) cocoase, s. n. I. S. m. Masculul gainii; pasare domestica mai mare decat gaina, cu o creasta rosie dezvoltata, cu cioc ascutit si cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ◊ Expr. Canta cocosul (intr-o casa), se spune pentru a arata ca intr-o familie data barbatul are cuvantul hotarator. Basm (sau poveste) cu cocosul rosu = povestire, intamplare fara sfarsit sau neadevarata. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor pasari. ◊ Compuse: cocos-de-munte sau cocos-salbatic = pasare salbatica de marimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albastrui, cu ciocul puternic si putin inconvoiat (Tetrao urogallus); cocos-de-mesteacan = pasare salbatica avand coada in forma de lira, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocanel percutor la armele de vanatoare. 2. Parghie de comanda a supapei la ciocanele actionate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrala a miezului pepenului verde, mai dulce si lipsita de samburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mancat). IV. S. m. Categorie in care sunt incadrati boxerii intre 51 si 54 kg si luptatorii intre 52 si 57 kg; boxer sau luptator care face parte din aceasta categorie. [Var.: (reg.) cucos s. m. si n.] – Din sl. kokosi „gaina”.
FOND s.n. I. 1. Ceea ce este esential intr-un lucru, continut. ◊ Articol de fond = articol care trateaza o problema importanta actuala; editorial; fond lexical principal = partea esentiala si cea mai stabila a vocabularului unei limbi, cuprinzand cuvintele care exprima notiunile fundamentale din viata si activitatea oamenilor si constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ In fond = in realitate, de fapt. 2. Trasaturile de baza ale caracterului, ale individualitatii unei persoane. 3. Culoare care formeaza campul, baza unui tablou, din care se detaseaza, figurile, detaliile. ♦ (Poligr.) Strat de culoare sau ornament peste care se tipareste un text. 4. (Sport) Alergare de fond = alergare pe distanta lunga. II. 1. Totalitatea mijloacelor materiale si banesti de care dispune o intreprindere, o institutie etc. ◊ Fond de acumulare = parte a venitului national pe seama careia se realizeaza cresterea si perfectionarea productiei, se creeaza rezerve si se asigura sporirea fondurilor si rezervelor materiale din sfera neproductiva. 2. Totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu (mai ales cultural). ◊ Fond de carti = totalitatea cartilor pe care le poseda o biblioteca. [< fr. fond].
laun (-ni), s. m. – Planta, Myriophyllum verticillatum. Origine obscura. Pare cuvint inrudit cu vb. la „a spala” (dupa Bogrea, Dacor., II, 667, prin intermediul unui lat. *lavōnem „spalatorie”; mai curind cu ajutorul suf. expresiv -un, cf. bauna, gaunos etc.). Este planta care creste in ape statatoare; dar formarea cuvintului e putin clara. – Der. launos, adj. (murdar); Launele, s. f. pl. (riu in Olt.), al carui nume este vizibil identic cu cuvintele anterioare (dupa Iordan, Rum. Toponomastik, 141, cf. DAR, din lat. leonem).
rinza (-ze), s. f.1. Ament, mitisor, mugur etc. – 2. (Bucov.) Franjuri care orneaza punga de tutun. – 3. Pipota. – 4. Cheag. – 5. Stomac in general. – Var. Olt., Trans. rinsa (sensul 1). Mr. arinza. Cuvint foarte discutat, la care se considera in general ca sensurile 1 si 2 reprezinta un cuvint diferit de celelalte sensuri. Aceasta separare este putin convingatoare; cel mai probabil ar fi sa se porneasca de la un cuvint de baza care sa reprezinte ideea de „ciucure”, aplicabila in acelasi timp la mitisor si la pipota, cf. fr. glande „glanda” din gland „ciucure, franj”. Asa fiind, pare ca trebuie sa se porneasca de la sl. ręsa „mitisor, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 313; Philippide, Principii, 159; Rosetti, III, 92; Conev 89; origine admisa pentru primele sensuri ale cuvintului de Tiktin si Candrea; combatuta pentru cele din urma de Petrovici, Dacor., X, 144), cf. bg. resa „ament”, sb. resa „ament; ciucure; omusor”, pol. rzęsa „spic”. Explicatia semantica pare evidenta, caci pipota seamana cu un ciucure. Fonetismul este mai dificil de explicat, deoarece rezultatul normal rinsa, sr fi trebuit sa se pastreze in general; e posibil sa fi intervenit o analogie cu cuvintele compuse cu suf. -za (cf. cinteza pupaza, coacaza) sau terminate in -za (barza, brinza, pinza), sau sa fie datorat unei alte circumstante pe care o ignoram, ca in ovasovaz. Cintarind indoielile, aceasta solutie pare preferabila celei care se bazeaza pe alb. rendes „cheag” (Pascu, II, 216; Phlippide, II, 731; Capidan, Raporturile, 516; Rosetti, II, 121), pentru ca drumul de la „cheag” la „pipota” este mai greu de explicat decit cel de la „ament” la „pipota” si la „cheag”; fiindca nu stim originea cuvintului alb.; si fiindca solutia nu pare posibila fonetic, decit pe baza derivarii *rende-zerendze, care pare fortata. Giuglea, Dacor., II, 643, propune solutia unui alb. rra-ni „cheag”, cu suf. -za, care nu este nici mai simpla nici mai logica. Der. rinzisoara, s. f. (untisor, Ranunculus pedatus, R. aureus; cretusca, Spiraea ulmaria), probabil datorita formei florilor; rinzos, adj. (artagos, ticalos). Din rom. provine rut. ryndza, rynd(z)ja (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409), pol. ryndza.
GRATie s.f. 1. Gingasie, finete, eleganta (in atitudini, in miscari). ♦ (La pl.) Atitudini, cuvinte dragalase; dragalasenii, farmece. ◊ A intra in gratiile cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. (Rel.) Dar, ajutor supranatural pe care divinitatea l-ar acorda oamenilor pentru a se mantui. 3. Fiecare dintre cele trei zeitati feminine care personificau amabilitatea, veselia, bucuria si frumusetea in mitologia greco-latina. // prep. Cu ajutorul, datorita, multumita. [Gen. -iei. / < lat. gratia, cf. it. grazia].
balgiu (-ii), s. m. – In vechime, negustor sau functionar turc care cumpara mierea si ceara pentru sultan. Tc. balci (Seineanu, III, 11; Lokotsch 201). In prezent iesit din uz. – Der. balgi-basa, s. m. (sef de balgii), din tc. balci basi; balgi-baslic, s. n. (contributie in miere si ceara), din tc. balci baslik. Cuvinte introduse in sec. XVII, astazi nefolosite.
PROPRIU, -ie, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
namila (namile), s. f. – Gigant, urias. – Megl. namila. Creatie expresiva, cf. momiie si der. sale. Der. propusa de Cihac, II, 192, din sl. namira „culme”, nu este convingatoare. Legatura cu radacina expresiva mam- a fost indicata deja de Tiktin, Candrea si Scriban. Numeroase var. mamila, momila, mamina, mamisa, manina etc. – Natima, s. f. (monstru, sperietoare, pocitanie; vraja, descintec impotriva unui dusman), in Olt., este un rezultat al lui anatima incrucisat cu aceste cuvinte.
SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)
RECONSTITUI vb. IV. tr. 1. A constitui din nou, a recompune. ♦ (Lingv.) A stabili forma aproximativa a unui cuvant neatestat dintr-o limba pe baza legilor de corespondenta fonetica. 2. A restabili un fapt asa cum a fost. ♦ A stabili la fata locului imprejurarile in care s-a petrecut o infractiune. 3. A reface un edificiu, o opera de arta pe baza de fragmente sau de documente. [Pron. -tu-i, p.i. reconstitui, 3,6 -ie. / cf. fr. reconstituer].
GRATie I. s. f. 1. dragalasenie, gingasie, finete, eleganta (in atitudini, in miscari). ◊ (pl.) atitudini, cuvinte dragalase. ◊ bunavointa, favoare. ♦ a intra in ĩle cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. har, ajutor supranatural pe care divinitatea il acorda oamenilor pentru a se mantui. ♦ stare de ~ = creatie poetica; poezie; ipostaza, inspiratie poetica. 3. lovitura de ~ = lovitura care aduce sfarsitul, moartea. 4. (mit.) fiecare dintre cele trei zeitati care personificau gratia si frumusetea feminina. II. prep. cu ajutorul, datorita. (< lat. gratia, it. grazia, /II/ fr. grace a)
umili (-lesc, -it), vb.1. (Refl.) A se cai, a avea o atitudine smerita, a se comporta crestineste. – 2. A se injosi. – Var. inv. omili. Sl. umiliti sę „a se cai” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). In sensul al doilea, care pare modern, trebuie sa fi influentat fr. humilier. Der. propusa de Scriban, din sl. umaliti „a micsora”, nu pare probabila. – Der. umilenie, s. f. (cainta, mustrare de cuget), inv.; umilinta, s. f. (inv., devotiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (injositor).
DREPT, DREAPTA, (A, B) drepti, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s. n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fara ocol, fara abatere. ◊ Linie dreapta (si substantivat, f.) = linie care uneste doua puncte din spatiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de doua drepte perpendiculare una pe alta. Prisma dreapta = prisma cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fara ascunzisuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croiala simpla, fara cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, fiinte, parti ale lor etc.) Care are o pozitie verticala (fata de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumanarea.Expr. A se tine drept = a avea o pozitie perfect verticala. (Mil.) A lua (sau a sta, a se tine in) pozitia de drepti = a lua (sau a sta, a se tine in) pozitie perfect verticala, stand nemiscat. (Cu valoare de interjectie) Drepti! formula de comanda militara pentru luarea pozitiei de drepti. (Adverbial) A calca drept = a avea o purtare buna, cinstita. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi darz, curajos. ♦ (Despre terenuri inclinate, forme de relief sau parti ale lor) Aproape vertical; abrupt, povarnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are taietura verticala. 3. Care are o pozitie orizontala (fata de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Campie dreapta. 4. (In sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre actiuni ale omului sau despre notiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptatii si adevarului; intemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreapta = parte care se cuvine in mod legal fiecaruia la o imparteala. Lupta dreapta = lupta corp la corp, fara arme, fara inselatorii si fara ajutor strain. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvant = pe buna dreptate, in mod intemeiat. ♦ (Adverbial) In conformitate cu dreptatea, just; in conformitate cu adevarul, adevarat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = intr-adevar, cu adevarat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaste un adevar incontestabil. Drept ca... = adevarat ca... A spune drept = a spune adevarul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = in realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care traieste si lucreaza conform dreptatii, adevarului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (In limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu dreptii = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica crestina ortodoxa; bun crestin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care apartine sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoasteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legaturi directe, de sange; adevarat, bun. B. Adj. (In opozitie cu stang) 1. (Despre organe ale corpului) Asezat in partea opusa partii corpului omenesc in care se afla inima. ◊ Expr. A fi mana dreapta a cuiva sau bratul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mana dreapta. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se afla de partea sau in directia mainii drepte (cand cineva sta cu fata in directia in care este orientat un lucru) Aripa dreapta a cladirii. ◊ (Substantivat; in locutiuni) Din dreapta. In dreapta. La (sau spre) dreapta.Expr. (Substantivat) In dreapta si in stanga sau de-a dreapta si de-a stanga = in ambele parti; in toate partile, pretutindeni. A tine dreapta = a merge pe partea dreapta a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; in viata politica) Grupare politica adepta si sustinatoare a mentinerii ordinii sociale si politice traditionale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinari locale, indica directia) In linie dreapta, fara ocol; direct. Merge drept la birou.De-a dreptul = fara a se abate din drum, fara inconjur; in mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) In dreptul... = in fata..., fata in fata cu... Prin dreptul = prin fata..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fata..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinari locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor si normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Stiinta sau disciplina care studiaza dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativa legal recunoscuta unei persoane de a avea o anumita conduita, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, in mod legitim, firesc. 4. Rasplata, retributie care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) In loc de..., in calitate de..., ca. Drept cine ma iei?Drept care... = prin urmare, in concluzie, deci, asadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstantial de loc) Alaturi de..., langa; in dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept in inima = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstantial de scop) Pentru, ca. Drept incercare s-a folosit de un cleste. [Var.: (inv. si reg.) dirept, -eapta adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri dupa fr. droit).
curpen (curpeni), s. m.1. Tulpina de planta agatatoare, tulpina sarmentoasa. – 2. Nume dat mai multor plante agatatoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). – Mr. curpan, curpan. Origine incerta. Se considera in general ca provine din alb. kurpen, kuljper (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); insa nu se spune nimic despre originea cuvintului albanez. Pe de alta parte, nu pare posibil sa se faca abstractie de identitatea semantica si de asemanarea fonetica a acestui cuvint cu curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *curman, cf. rezultatul rut. kurman. Este posibil ca ambele cuvinte sa fie in legatura cu crimpei „bucata, felie, capat”, din al carui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele var.; cf. si curfan, var. din Trans. a lui curpen, si crinf, var. din Trans. a lui crimpei.Der. curpenos, adj. (sarmentos); carpenis, s. n. (balarii, tufe); (in)curpeni, vb. (a infasura, a rasuci); curpenita, s. f. (varietate de clematita). Daca presupunerea noastra este exacta, trebuie sa deducem ca alb. kurpen provine din rom. sau din mr.
gavan (gavane), s. n.1. Scobitura, adincitura. – 2. Strachina, blid. – 3. Lingura, polonic. – 4. Farfuriuta. – 5. Minerul furcii de tors. – 6. Prapastie hau. – Mr. gavane, megl. gavan. Origine obscura. Este pus in legatura cu bg., sb. vagan „strachina” (Cihac, II, 118; DAR), bg. gavanka (Conev 64), si prin intermediul acestuia cu ngr. γαβένα „vas”; insa explicatia nu pare suficienta intrucit nu lamureste legatura cu gaun, vagauna si eventual cu gaura; cf. si gif, s. m. (Trans., blid), gafana, s. f. (Trans. de Vest, partea scobita a lingurii). Este posibil sa existe o intentie expresiva in aceste cuvinte (dupa Diculescu, Elementele, 467, gif este gr. ϰῦφος). Der. gavanat, adj. (gol); gavani, vb. (a sapa. a adinci); gavanatura, s. f. (cavitate; scobitura); gavanos, adj. (gol, scobit).
stapin (-ni), s. m.1. Suveran, domn. – 2. Proprietar, posesor. – 3. Patron. – Megl. stapǫn. Origine incerta. Este considerat de obicei drept der. din sl. stopanu (Miklosich, Fremdw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sames”. Pentru aceasta ipoteza exista doua obiectii; prima se refera la dificultatea trecerii lui anin intr-un element sl., nu este de netrecut, cf. smintina, stina. A doua, destul de serioasa, consta in faptul ca aceste cuvinte sint izolate in sl. si ca lipseste corespondenta cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea ca nu sint la origine sl., ci imprumuturi, dupa unii din alb. sau poate din rom. Aceasta circumstanta este destul de ingrijoratoare; si corespondenta formala cu jupin permite orientarea spre un cuvint autohton (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14). Ipotezele emise pina acum nu par fericite: din alb. stepe „casa” (Papahagi, Notite etimologice, 43); in loc de *istopanus, metateza improbabila de la un lat. *hospitanushospes (Laurian si Maxim; Baric, Albanorum. Studien, 13; Puscariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 si Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *stipanusstips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observatiile lui Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini, Dal. nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. impotriva Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. stephanusgr. στέφανος (Puscariu, Dacor., VII, 456; Puscariu, Lr., 286); de origine balcanica (Sandfeld 94). Der. stapina, s. f. (patroana, suverana); stapinesc, adj. (de stapin); stapini, vb. (a avea in proprietate; a poseda; a guverna, a domni, a exercita puterea suprema; a domina, a supune; a struni, a impiedica, a reprima, a tempera; refl., a se domina, a se infrina); stapinie, s. f. (inv., dominatie, seniorie); stapinire, s. f. (domnie, seniorie; proprietate, pozitie; guvern, administratie, autoritate); stapinitor, adj. (care poseda, care domina; s. m., proprietar, domn); instapini, vb. (a da in posesie); nestapinit, adj. (de nespus, neimblinzit, irezistibil).
turca (-ci), s. f.1. Caciula de oaie. – 2. Tac, bat lung si subtire, folosit in anumite jocuri asemanatoare celui de biliard. – 3. Mascarici, paiata, mascat ce colinda pe la case in timpul sarbatorilor de Craciun, in Trans. Origine incerta. Probabil apartine aceleiasi familii expresive a lui tir, care a ajuns sa exprime ideea de „virf, pisc”, cf. turtur si turtan, s. n. (Olt., stinca ascutita). In general, dictionarele considera ca cele trei sensuri sint cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascutit” (mascariciul se termina de regula cu un cap ascutit si corespunde la ceea ce se numeste in Munt. barza). Exista un anumit paralelism intre formarea lui turca si cea a lui caciula. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gindea la un cuvint dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu par lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „mascarici”, pol. tur „gogorita, sperietoare”, pentru sensul 3. Dupa Diculescu, Elementele, 439, ar trebui sa se mearga la gr. συριϰός. In fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explica sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. si tut, tita, tigla. Der. turcan, adj. (se zice despre o anumita varietate de oi cu parul lung); turcanesc, adj. (facut din lina acestor oi); tusca, s. f. (varietate de oi asemanatoare cu cele turcane), probabil in loc de *tursca, cf. tusca „basma cu noduri”; turca, s. f. (Trans., paiata de Craciun), var. a lui turca, datorata unei contaminari cu turc, datorita aspectului sau care vrea sa inspire frica.
corabie (-ii), s. f.1. Nava, vas. – 2. (Arg.) Pantof, incaltaminte. – Mr. carave, megl. curabie. Sl. korablῑ (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 303; Cihac, II, 73; Meyer 177; Conev 820, din gr. ϰαράβι (cf. caraba). Apartine aceleiasi familii a lat. carabus, de unde sp. carabela (› rom. caravela, s. f., prin intermediul fr. caravelle); cf. bg., sb. korab, sb., cr., slov. korablja, rus. korabli, alb. karaf, mag. kereb.Der. corabier, s. m. (navigator, marinar); corabierie, s. f. (navigare); corabia (var. corabieri), vb. (a naviga), cuvinte putin folosite; corabiasca (var. corabiereasca), s. f. (dans tipic).
copil (-ii), s. m.1. (Inv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiica. – 3. Prunc. – 4. Vlastar, mladita. – 5. Virf, sfirc, capat. – Mr. cochil „bastard”, cochila „fecioara”, megl. copil „bastard”, cupilas „flacau”. Origine necunoscuta. S-a raspindit din rom. in toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „baiat”, ϰοπέλα „fata”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kopele, kopile, kopelak „bastard”; sb. kopile „bastard”, kopilan „flacau”, v. rus. kopelu „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilu „bastard”, mag. kope „haimana”, in ngr., bg. si sb. cu un numar de der. locali. Aceste cuvinte nu se explica prin nici o limba cunoscuta, iar raspindirea lor geografica nu permite sa presupunem un punct de plecare diferit de rom., limba in care, pe de alta parte, o aton si l final (inainte intervocalic) nu permit cautarea unui etimon in fondul lat. ci, cel mult, in cel expresiv. Este cuvint de uz general (ALR, I, 181), insa in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi in celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Seineanu, Semasiol., 200. Admit provenienta din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 si Rosetti, II, 115. Incercarile facute pentru a deriva acest cuvint din lat. par a fi esuat (de la pūpilus, dupa Laurian si Scriban, de la *copilis „care serveste paharul”, dupa Meyer 198). Cuvintul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvintul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o radacina sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amanunte in DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingatoare, cu atit mai mult, cu cit pare evident ca in ngr., sl. si alb. este vorba de cuvinte imprumutate, care ramin fara explicatie, daca nu se admite originea lor rom. Der. copila, s. f. (fiica naturala, bastarda; fata, tinara); copilet, s. m. (copil; vlastar; scaunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tinar, flacau); copilari, vb. (a-si petrece anii copilariei; a da in mintea copiilor); copilarie, s. f. (perioada a vietii omenesti de la nastere pina la adolescenta; fapta, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilaros, adj. (ca un copil); copilaresc, adj.(al copilului, propriu copilului); copilareste, adv. (in felul copiilor); copili, vb. (a taia lastarii sau crengile care nu poarta rod, a lastari); copila, s. f. (actiunea de lastari porumbul); copilaret (var. copilarime), s. n. (multime de copii); copilitura, s. f. (Trans., bastard).
dubi (dubesc, dubit), vb. – A argasi, a tabaci. Sl. (ceh., rus.) dubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dąbu „arbore”, cf. dimb, duba, dumbrava. Miklosich, Lexicon, 162, deriva in mod ciudat cuvintul rom. din sl. dlubsti „a scarpina”. – Der. nedubit, adj. (netabacit); dubeala, s. f. (substanta care tabaceste); dubalar, s. m. (tabacar); dubalarie, s. f. (tabacarie); dubina, s. f. (subtanta care tabaceste), pentru a carui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv in Mold. si Bucov.
PRIMAR, -A I. adj. 1. initial, de la inceput, originar; primordial, principal. (p. ext.) de primul grad, de baza. ♦ invatamant ~ = forma de invatamant, cu caracter obligatoriu, in care se predau notiunile elementare ale principalelor discipline; era ~a = paleozoic; medic ~ = medic care, prin concurs, a devenit superior medicului specialist. ◊ simplu, rudimentar, simplist. ◊ (despre cuvinte) primitiv (I, 4) o (ec.) sector ~ = ansamblu de activitati economice producator de materii prime (agricultura si industriile extractive). ◊ (med.; despre simptome) care apare in prima faza a unei boli. 2. care se manifesta brutal; care dovedeste lipsa de cultura, de rafinament. 3. (despre elemente si compusi chimici) cu o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. s. m. reprezentant ales, cu atributii administrative in orase si comune. (< lat. primarius, fr. primaire)
PESTE prep. (Semnifica ideea de suprapunere, de aplicare etc., directa sau mediata, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstantiale de loc) 1. (In legatura cu verbe de miscare, arata ca un obiect se asaza, se aplica sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Miscarea are directia orizontala) Parul se imprastie peste perna. 2. (In legatura cu substantive care arata suprafata, intinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste campuri.Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur imprejur. Incinsa peste brau cu un cordon. 3. Deasupra. Se apleaca peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstantiale de timp) 1. (In legatura cu substantive insotite de numerale, adverbe sau pronume si adjective nehotarate) Dupa... Peste un ceas. 2. (In legatura cu substantive care exprima notiuni de timp durative) In timpul, in cursul. Peste zi lucreaza. 3. Mai mult decat... A intarziat peste doua ceasuri. III. (Introduce complemente circumstatiale de mod) 1. (Asezat intre doua cuvinte identice, exprima ideea de superlativ) Pune intrebari peste intrebari. 2. (In legatura cu numerale, arata depasirea unei cantitati) Mai mult decat. Peste o mie de oameni.Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depasind puterile, posibilitatile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a facut stapana peste toate.Pre (= pe) + spre.
IRONie s.f. 1. cuvant, fraza continand o usoara batjocura, folosind semnificatii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situatie intervenita contrar tuturor asteptarilor, ca un joc neasteptat al intamplarii. 2. Categorie estetica si filozofica desemnand expresii sau imagini cu semnificatii opuse sensului obisnuit, in scopul ridiculizarii disimulate. ♦ Figura de stil prin care se enunta ceva pentru a se intelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – intrebare].
foitas (-suri), s. n. – Vergea de arma de foc. – Var. faitas. Mag. foitas (Cihac, II, 501; DAR). – Der. fuitui (var. fultui), vb. (a umple cu cilti), cf. mag. fojtani; fuituiala (var. fultuiala, hultuiala), s. f. (cilti; vergea); fuituitor, s. n. (Trans., bat cu care se bat ciltii), ale carui var. indica o incrucisare cu foltic, folticos, ca si fultuc, s. n. (pernita; parazit la linei). Dupa opinia gresita a lui Philippide, Principii, 90, aceste cuvinte pleaca de la lat. fulcio.
blana (blani), s. f.1. Scindura. – 2. Piele de animal cu par cu tot. – Mr., megl. blana (numai cu sensul 1). Sl. *blana, cf. slov., ceh. blana „pojghita”, sb. blanak „scindura”, slov. blanja „scindura”, pol. błona „membrana”, rus. (o)boloni „coaja”, obolocka „cuvertura” (Berneker 69; DAR); si oblon. Par fara obiect stradaniile lui Pascu, I, 196, de a apropia aceste cuvinte de un problematic dalm. *plana, it. piana, fr. planche. Der. blanar, s. m. (meserias care face imbracaminte din blana); blanareasa, s. f. (dans tipic); blanarie, s. f. (obiecte de imbracaminte din blana); blanit, adj. (cu blana; captusit cu blana); imblani, vb. (a captusi cu blana); blanos, adj. (captusit cu blana). Ngr. μπλάνα provine din sl. dupa Meyer, Neugr. St., II, 44, si din rom., dupa Murnu, Lehnworter, 35.
cocos (cocosi), s. m.1. Masculul gainii. – 2. Tragaci. – 3. Floricele de porumb. – 4. Ansamblul celor patru bucati ale nucii. – 5. Pruna putreda. – 6. Stift, pivot. – 7. Proptea, reazam, sprijin. – Mr., megl. cucot, cocut. Creatie expresiva care se bazeaza pe strigatul cocosului, cf. lat. coco „strigatul cocosului” la Petronius, lat. med. coccus (› fr. coq), it. cocca „gaina” (Battisti, II, 991), fr. cocorico, sp. quiquiriqui etc. Nu incape indoiala ca in der. cuvintului a influentat sl. kokosi „gaina”. Dupa mai multi autori, sl. este etimonul direct al rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 67; Meyer 194; Conev 54; DAR) dar transformarea semantica ridica probleme (mr. si megl. provin din sl. kokoti „cocos”). Cf. bg. kokoska „gaina”, sb. kokos „gaina”, kokot „cocos”, pol. kokosz „gaina”, kokot „cocos” etc. Kokos cu sensul de „masculul gainii” apare totusi in rut., slov., ceh., ca si in mag. kakas, ngr. ϰοϰϰόσιον, alb. kokos. Cel putin o parte din aceste cuvinte poate proveni din rom. Ideea unei origini expresive a cuvintului rom. a fost avansata de Puscariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine rom. cuvintelor mag., rut., slov. si ceh., ca si sas. Kokosch. Der. cocosesc, adj. (de cocos); cocoseste, adj. (precum cocosii); cocosar, s. m. (sturz, Turdus viscivorus), cf. bg. kokosar „soim” (mentionat de DAR, insa care nu poate avea legatura directa cu rom.); cocosel, s. m. (dim. al lui cocos; pasare de hirtie; floricele de porumb; stift, cui; nume dat mai multor plante); cocosi, vb. (despre cocosi, a calca gaina; a se impauna; a bate, a ciomagi), in ultimul sau sens confundindu-se cu vb. a cocosa, de la cocoase „gheb”; cocosoaica, s. f. (planta, Arum maculatum).
SCURT, -A, scurti, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusa. ♦ (Despre distante, drumuri) Care se parcurge in putin timp (avand o lungime redusa). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a tine pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecinte (neplacute). ♦ Infinitiv scurt = forma de infinitiv in limba romana, care poarta caracteristica conjugarii. ♦ (Despre opere literare sau stiintifice) De proportii reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fara multe cuvinte. ◊ Loc. adv. In (sau pe) scurt = fara multe cuvinte, in putine vorbe. ♦ Fig. Marginit, redus. 2. (Despre parti ale corpului) De lungime mica; (despre fiinte) mic de statura, scund. ◊ Vedere scurta = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mana scurta = a fi zgarcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o inaltime mica. 3. (Despre vreme sau despre alte notiuni temporale) Care dureaza putin, care trece sau se termina repede. ◊ Silaba (sau vocala) scurta = silaba (sau vocala) care are o durata mai mica decat durata medie. * Expr. In (sau peste) scurt timp sau in scurta vreme = in curand. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se opreste scurt. ♦ Fara multa vorba; fara a admite replica, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanta mica; p. ext. strans. A lega scurt. III. S. f. 1. Haina groasa, de obicei vatuita sau imblanita, lunga pana deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoara sau din regiunea inghinala; adenopatie axiala sau inghinala. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).
A SE TINE ma tin intranz. I. 1) A sta prins (de ceva sau de cineva). ~ de copac. 2) A avea stabilitate; a nu cadea. Casa se mai ~. 3) A merge mereu in imediata apropiere (a cuiva sau a ceva). ~ de tata-sau. 4) A nu se indeparta (de ceva) conformandu-se. ~ de lege. II. (in imbinari) 1) (sugereaza ideea de indeletnicire) ~ de munca. ◊ ~ de ale sale a continua sa procedeze in felul sau. ~ de casa a duce o viata casnica; a nu fi usernic. ~ la distanta a) a merge la o oarecare departare dupa cineva sau dupa ceva; b) a fi putin sociabil. 2) (sugereaza ideea de dainuire a insusirii sau a imprejurarii exprimate de cuvantul din imbinare) ~ mandru. ◊ A nu se mai putea ~ pe picioare a) a fi cuprins de o mare slabiciune fizica; b) a fi beat. /<lat. tenere
CONCORDANTA s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenta (II, 1). ♦ concordanta timpurilor = ansamblu de reguli potrivit carora se fixeaza timpul verbului dintr-o propozitie dependenta in acord cu timpul verbului din propozitia regenta; corespondenta timpurilor. ◊ imbinare armonioasa de sunete. 2. (geol.) raportul dintre doua (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluata de index (glosar), larg cultivata in filologia anglo-saxona si chiar in cea romanica, constand in listarea cuvintelor, insotite fiecare de un microcontext pertinent pentru intelegerea lor. (< fr. concordance)
tearfa (-erfe), s. f.1. Cirpa, zdreanta, otreapa. – 2. Sanda stricata. – 3. Femeie stricata. Creatie expresiva. Apartine aceleiasi radacini cu tarbaci „a murdari”, de unde si var. tarba, s. f. (Mold., prostituata); probabil in loc de *ta(r)va, cf. tava „tavalindu-se”. Esre dubletul lui tirfa, s. f. (prostituata). Der. din rus. trjapica „cirpa” (Cihac, II, 405), cf. otreapa, sau din ngr. τέρφος „piele” (Diculescu, Elementele, 471) nu este probabila; dupa Lacea, Dacor., IV, 781-85, din mag. terh, sl. terhu „incarcatura”, cf. tarhat. Der. terfar (var. Bucov. cherfariu), s. m. (ruda a miresei care ajuta la dus zestrea in casa viitorului sot); terfaroaie (var. terfarita), s. f. (femeie din familie care ajuta mireasa); terfarie, s. f. (petrecere la casa mirelui), cuvinte din Trans.; terfeli (var. terveli, derveli), vb. (a murdari, a minji; a pata, a prihani; a defaima, a discredita, a dezonora), cu suf. expresiv -li (Tiktin; Candrea; Graur, BL, VI, 146; dupa Scriban, Arhiva, 1912, 190, din mag. tereferelni „a trancani”; dupa Bogrea, Dacor., IV, 853, din mag. trefal „a glumi”); terfelog (var. terfeloaga, tarfalog, tirfalog), s. n. (carte fara valoare, maculator, ruptura; document foarte uzat); terfelegos, adj. (Mold., zdrentaros, murdar, unsuros); terfos, adj. (Mold., inv., zdrentaros); terfeleala, s. f. (murdarie, noroi); stoarfa (var. stoalfa), s. f. (femeie murdara, otreapa), poate prin contaminare cu a sterge „a freca” (Iordan, BF, IV, 195); tofai, s. f. (a se balaci, a se murdari), in Mold., cu pierderea lui r.Cf. tohoarha, care probabil este in relatie cu aceeasi radacina expresiva.
abur (aburi), s. m.1. Vapori de apa – 2. (Inv.) Sufletul animalelor necuvintatoare, considerat in esenta mecanic. – Mr. abur (a). < Lat. albūlus („pata alba” in lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apa. Albulus s-a pastrat in it. avolo „mreana” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare sa constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare si in cuvintele citate, si in fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioara rom.; totusi, trebuie sa fi fost destul de tirzie, pentru a impiedica pierderea lui b intervocalic. Acelasi rezultat in alb. avulj. In general cuvintul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei dupa Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urma ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renuntat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657), ca si cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicatia lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (in locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabila, caci ideea de vapori nu se potriveste cu cea de combustie; REW 15 si DAR mentioneaza cu rezerva aceasta ipoteza. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureala, s. f. (rasuflare; briza); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a rasufla); aburitor, adj. (care exala); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvint creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeaux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)
LEGE, legi, s. f. I. Categorie filozofica ce exprima raporturi esentiale, necesare, generale, relativ stabile si repetabile intre laturile interne ale aceluiasi obiect sau fenomen, intre obiecte sau fenomene diferite sau intre stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine intr-un fenomen, intr-un proces etc., exprimand esenta lui. II. 1. Norma cu caracter obligatoriu, stabilita si aparata de puterea de stat. ◊ Lege nescrisa = traditie, obicei al pamantului. Omul legii = a) reprezentant al autoritatii de stat; b) persoana care respecta cu strictete prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fara (de) lege = pacatos; misel. ◊ Loc. adv. Dupa lege = just, legal. In lege = de-a binelea, cu totul; strasnic. ◊ Expr. Vorba (sau cuvantul cuiva) e lege = vorba lui se respecta cu strictete. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neaparat asa. In numele legii, formula intrebuintata atunci cand se invoca autoritatea legala. In baza legii = in conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecata. 3. Legalitate, constitutionalitate. III. Religie, credinta. ◊ Expr. Pe legea mea! = zau! pe constiinta mea! ♦ Datina, obicei. ◊ Expr. In legea cuiva = in felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Din lat. lex, legis.
POZITie, pozitii, s. f. 1. Loc pe care il ocupa cineva sau ceva (in raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod in care este asezat cineva sau ceva (in spatiu); p. ext. peisaj din natura. ♦ Loc pe care il ocupa o nota sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care il ocupa un sunet sau un grup de sunete intr-un cuvant. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relatie existenta intre doua fiinte, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operatiile inscrise intr-un cont contabil; loc pe care il ocupa aceste operatii. 2. Teren, loc pe care sunt asezate trupele pe front sau vasele de razboi pe mare si folosit ca baza de atac sau de aparare. ◊ Expr. A lua pozitie = a) a se instala intr-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-si exprima cu fermitate parerea intr-o problema data. A sta (sau a ramane, a se mentine) pe pozitie = a-si mentine parerile, hotararile. A se gasi pe pozitii opuse (sau pe aceeasi pozitie etc.) = a fi de pareri contrare (sau de aceeasi parere). 3. Atitudine, tinuta. ♦ Spec. Atitudine de nemiscare a corpului (reglementara in armata, in sport etc.). ♦ Fig. Mod in care cineva reactioneaza, se comporta etc. intr-o imprejurare data. 4. (Fam.; despre femei; in expr.) A fi in pozitie – a fi gravida. 5. Conditie, situatie, stare in care se gasesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situatie (inalta) pe care o detine cineva in viata sociala, politica; rang. [Var.: (inv.) pozitiune s. f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.
bleau s. m. invar. – Strop, pic; indica minimum ce se poate exprima (pentru a intari, prin absenta, ideea de liniste). Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s. m. (animal cu urechile cazute); bleaha (var. blehauca), s. f. (scroafa cu urechile cazute); blehai (var. blehoti, bleheti), vb. (a latra), prin intermediul unei asocieri curente intre notiunea de „gura” si cea de „cirpa”, cf. bleanca, fleanca, fleoarta etc; bleasca, s. f. (palma, lovitura; zgomot produs de caderea unui obiect moale si umed), cf. fleasca; bleasc, s. n. (respiratie, rasuflare; bale, saliva), al carui ultim sens este din sl. blesku „stralucire, bale”, dupa DAR (explicatie ce pare gresita, caci acest sens nu apare in sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blesti, vb. (a slobozi un cuvint, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a ingaima); coincide, probabil datorita aceleiasi surse expresive, cu bg. mlastja „a mesteca, a molfai”; blescai, vb. (a murdari cu pamint, a noroi), cf. plescai; bleocai, vb. (a birfi, a susoti); bleoci, vb. (a vorbi, a latra); bl(e)osticai, vb. (a merge cu greu printr-o mlastina). Aceste cuvinte nu sint in mod necesar der. directi de la bleau, insa par a ilustra aceeasi intentie expresiva. Cf. bleanda, bleg, bleot.
SARI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre fiinte) 1. A se desprinde de la pamant, avantandu-se in sus printr-o miscare brusca, si a reveni in acelasi loc; a salta. ♦ A dansa, a topai, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau dragaica), se spune despre o persoana neastamparata. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc in altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sarite = a) mergand in salturi; b) trecand peste anumite parti, omitand anumite parti (la o lectura, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situatie in alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o saritura; a escalada. ◊ Expr. A sari peste cal = a depasi limita admisa; a exagera. ◊ Tranz. A sarit din doi pasi cele patru trepte. (Expr.) A sari garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla dupa aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (si a porni). ◊ Expr. A sari (cuiva) de gat = a se repezi sa imbratiseze pe cineva; a arata cuiva dragoste (exagerata). A-i sari (cuiva) inainte = a alerga in intampinarea cuiva. ♦ A se grabi, a se repezi (sa faca ceva); a interveni grabnic intr-o actiune, in ajutorul cuiva. ◊ Sariti! = cuvant prin care se cere ajutor de catre o persoana desperata. ♦ A se repezi cu dusmanie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sari in capul cuiva sau a-i sari cuiva in cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (si neasteptat) intr-o discutie; a intra (brusc) in vorba. 5. A se ivi pe neasteptate; a rasari. ◊ Expr. A sari in ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc si cu putere in sus, de obicei sub impulsul unor forte din afara. ◊ Expr. A sari in aer = a se distruge, a se preface in bucati (in urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc in sus in urma unei lovituri, a atingerii unei suprafete dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinari locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-si schimba brusc pozitia, a se desprinde brusc din locul in care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sari (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emotiona tare. A-i sari (cuiva) tandara (sau tafna, mustarul) = a se infuria, a se mania. A-i sari (cuiva) ochii (din cap) = a) exprima superlativul unei stari de suferinta fizica; b) (in imprecatii si in juraminte) Sa-mi sara ochii daca te mint. A-si sari din minti = a innebuni. A-si sari din tatani (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mania. ♦ A tasni, a improsca. [Prez. ind. si: (pop.) sar, sai] – Lat. salire.
zina (-ne), s. f. – Fee. – Var. Mold. dzina. Mr. dzina, megl. zǫna. Lat. Diāna (Puscariu 1942; REW 2624; Tiktin; Densusianu, GS, II, 312; Rosetti, Melanges, 352), cf. alb. zane, logud. yana (Atzori 185; Wagner 124), v. it., v. prov. jana, astur. xana (Menendez Pidal, Rom., XXIX, 376), port. jā, toate cu sensul din rom. Der. din lat. divῑna (Densusianu, Hlr., 102; Philippide, Principii, 138; Pascu, I, 80; Graur, BL, V, 95), fara a fi imposibila, nu se potriveste cu celelalte rezultate rom. si romanice; totusi nu trebuie inlaturata posibilitatea unei contaminari a ambelor cuvinte, tinind cont de prezenta lui zin, s. m. (zeu), cuvint inv., pe care Tiktin il considera formatie personala la Dosoftei, si a carui legatura cu mr. dzin „fiinta fantastica” nu a fost studiata (mr. poate fi oriental). Poate s-ar putea adauga la cuvintele romanice deja pomenite sp. adiano. Der. zanatic (var. zanatec), adj. (ticnit, scrintit, trasnit), in loc de *zinatic, der. ca noptatic, prostatic (Philippide, Principii, 148), sau direct din lat. dianāticus (Hasdeu; Philippide, 1928; Puscariu, Jb., XI, 65; Tagliavini, Arch. Rom., 103; Serra, Dacor., IX, 170; cuvintul lat. apare in sec. V). Sinziene, s. f. pl. (iele, in mitologia populara; sarbatoarea Sf. Ioan Botezatorul, din 24 iunie; dragaica, Galium mollugo), cu var. mold. simziene, simzenii, sinzenii, probabil este urmasul unui lat. sanctae, Diānae, cf. calabr. santu Diana, cu formula de imprecatie. Este posibil si chiar probabil, ca s-ar fi produs o contaminare cu Sanctus Iohannes (Tiktin; Densusianu, GS, III, 433; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 180-83; REW 7569N), cu atit mai mult cu cit aceasta sarbatoare este legata in toata mitologia europeana de obiceiuri folclorice si credinte straine crestinismului; dar numai aceasta expresie lat. nu ajunge pentru explicarea cuvintului rom. Formula sanctus dies Iohannis (Candrea, GS, III, 428; Candrea), imaginata pentru a evita dificultatea fonetica, nu convine, deoarece in rom. ne-am astepta la sancta dies. Explicatia bazata pe semis si divῑna (Philippide, Principii, 97), nu are aparente de probabilitate.
FAMILie s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].
BATAie, batai, s. f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mana sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvanta etc.) in bataie (sau in batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framantare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p. ext. fapta urata, incalificabila. 2. (Inv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (In expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ◊ Bataie de aripa (sau de aripi) = falfait. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Starnire a pestelui sau a vanatului. 2. Lovitura data intr-un obiect (cu mana, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvacniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism in functie. 4. Distanta pana la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pana la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (In legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvantului) a) Suflare a vantului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al cainilor. 7. Boiste. ♦ Epoca in care se imperecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamantului cu piciorul inainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (In expr. si loc. adv.) (A cantari) cu bataie = (a cantari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
Craciun (craciunuri), s. n.1. Sarbatoarea crestina a Nasterii Domnului. – 2. Imagine sfinta care reprezinta Nasterea, si pe care preotul o aduce in casele credinciosilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, mos bun care intruchipeaza sarbatorile Craciunului, corespunzind uneori Regilor magi din traditia spaniola. – Mr., megl. Cratun, Craciun, Cartun. Origine foarte discutata. Fonetismul din mr. indica un etimon lat., care trebuie sa fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca in sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazon, cf. sp. crio. Craciun trebuie sa fi insemnat la inceput „Pruncul Iisus”, care explica si folosirea acestui cuvint ca nume de botez si de familie, iar mai tirziu personificarea sarbatorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creatie” sau „nastere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagic, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beitrage, 8; Pascu, I, 69). Aceasta solutie nu pare posibila, fiind negarea directa a dogmei crestinesti a Intruparii (nascut, iar nu facut), si fiindca lasa fara obiect personificarea si fara explicatie numele de persoana Craciun. Dificultatile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sint pierderea inexplicabila a lui -e si rezultatul eaa, si acesta se reduce la e in pozitie atona, de unde rezultatul de asteptat *Creciune). Cele doua argumente sint insuficiente: pierderea lui -e este normala in acest caz, cf. taun, paun, barzaun(e), si pe de alta parte, numele de persoana la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, PetrusPetru si Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, fata de ’Iωαννης › Ioan. Pe de alta parte, ideea ca hiatul e-a trebuie sa se reduca la a este falsa, si se bazeaza pe false analogii: videbat are in e-a secundar si catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu il cunoastem. Hiatul e-a se reduce normal la a, cum arata Rosetti, Melanges, 353, cind obtine de la Diana, *zana si de aici zina. Prin urmare, credem ca rezultatul creātiōnemCraciun este fonetic normal si logic, din punct de vedere semantic, daca se pleaca de la semnificatia de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sint mai putin convingatoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastinum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kersendeljelat. Christi natalia (Meyer 189); lat. calātiōnem „chemare adresata de preot poporului, in prima zi a fiecarei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Puscariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 si 220; cf. impotriva Iorga, Revista istorica, XVIII, 220). Acelasi cuvint apare in mai multe limbi care au fost in contact cu rom.; cf. bg. kracon, kracunek (dupa Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kracun „nume de persoana” (Danicic, V, 429), rut. k(e)recun, kracun, g(e)recun, v. rus. korocjun „o anumita epoca a anului, nedeterminata in texte”, rus. korocun „solstitiu de iarna” si „moarte”. Aceasta raspindire a cuvintului i-a facut pe unii filologi sa se gindeasca la o posibila origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratuku „scurt”, sau pe kracati „a face pasi”. Vasmer adauga ca der. din rom. nu este posibila intrucit apare in v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se stie ca pe vremea aceea rusii veneau in contact cu populatiile danubiene; este insa sigur ca rusa nu are alte cuvinte rom. atit de vechi, si ca in general are foarte putine. Totusi, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratuku fiindca der. ar fi imposibila in aceasta forma (Berneker 604) si kracati pentru ca se bazeaza pe o simpla consonanta, fara legatura semantica vizibila. Ipoteza lui Rosetti, dupa care creātiōnem „creatie” ar fi trecut in sl. ca termen ecleziastic, nu suprima dificultatile, caci este imposibil de admis, cum o face autorul, ca „la langue de l'eglise a egalement employe creatio” in loc de Craciun pentru ratiunile dogmatice expuse. In sfirsit, sensul de „moarte violenta” sau „moarte in floarea tineretii”, propriu rus., pare a se explica prin rom. craciuni, vb. (a varsa singe, a ucide), datorita obiceiului de a taia porcul in ajun de Craciun, cf. ti-a venit Craciunul, „ti-a sosit ceasul de pe urma”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.
gresie (gresii), s. f.1. Roca sedimentara foarte dura. – 2. Piatra de moara. – 3. Roata de caruta. – Var. gre(a)sa. Mr. greasa. Origine incerta. Se considera in general der. din alb. gerese „unealta a olarului pentru nivelat” (Cihac, II, 718; Meyer 130; Pascu, II, 223; Philippide, II, 715; DAR; Puscariu, Lr., I, 265; Rosetti, II, 117); insa aceasta explicatie nu pare suficienta, in ce priveste semantismul; si nu se cunoaste, pina in prezent, originea cuvintului alb. Dupa Scriban, din aceeasi familie cu gris si grunt, opinie evident gresita; dupa Lahovary 330, cuvint anterior indoeurop. Dupa parerea noastra, trebuie sa reprezinte un sl. *kresi sau *gresi, cf. sb. kresalo, kresivo „amnar”, kresati „a aprinde amnarul”, kresiti se „a scoate scintei”. Nu este clara legatura acestor cuvinte cu sl. grędasb. greda „birna”; cf. grinda; insa in sb. acest cuvint inseamna si „banc de nisip” si totodata „carcasa, osatura”, care ar putea avea o legatura cu sensul 3 din rom., cf. grindei.
jirebie (jirebii), s. f.1. Jurubita, scul. – 2. Fisie ingusta de pamint de lucrat. – Var. jerebie, jurebie. Sl., cf. pol. zerebie, rus. zerebeja „prajina”, rut. zerebij „fisie de pamint” (Cihac, II, 157; DAR), din sl. zrebij „parcela, lot, bucata de pamint”. Primul sens este mai putin clar. Prezenta sa in mr. jireagl’a, megl. jireaga, pare sa indice ca este vorba de acelasi cuvint sl. cu sens neatestat „manunchi de fire”, poate prin aluzie la tragerea la sorti, cf. sfoara, funie, cu acelasi sens dublu de „fir” si „parcela de pamint”. Totusi, DAR crede ca este vorba de doua cuvinte diferite. Cf. si bg. zrebij „parcela”, sb. zdreb „parcela”, mag. zsereb „scul”. Se foloseste mai ales in Mold. si mai putin in Trans. Der. jurubita, s. f. (scul), cu var. jurebita, jirbiuta, jirghita, jighiuta; jirebi, vb. (a indoi, a plia). Cf. jerbie, jerui.
CONJUNCTie s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
acata (acat, at), vb.1. A prinde. – 2. A atirna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe strada. – 4. (Arg.) A obtine, a dobindi. – Var. agata (si der. sai). Mr. acat, catari „a prinde”, istr. (a)cot „prind”. Origine incerta. Se considera in general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Puscariu, Lat. ti, 12; Puscariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. cacar. Toate cuvintele romanice au pastrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca in mr. si istr. Semantismul nu pare sa ridice nici o problema deosebita; insa fonetismul este dificil, datorita reducerii inexplicabile a grupului ptt. Este posibil sa se fi produs o contaminare cu vreo forma balcanica, de ex. bg. kacja „a agata” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. catara. Candrea, Elementele, 403, si Puscariu 7 presupun o contaminare cu cata „toiag, bita”; Cihac, II, 475 pleaca de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acata pierde treptat teren fata de agata, in pofida stradaniei gramaticienilor si puristilor. – Der. acatacios, adj. (lipicios); acatatoare, s. f. (siret, atirnatoare); acataturi, s. f. pl. (circei la vita de vie). Cf. cata.
FOND s. n. I. 1. ceea ce este esential intr-un lucru, continut. ♦ articol de ~ = articol care trateaza o problema importanta actuala; editorial; ~ lexical principal = partea esentiala si cea mai stabila a vocabularului unei limbi, cuvintele care exprima notiunile fundamentale din viata si activitatea oamenilor si constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ in ~ = in realitate, de fapt. 2. trasaturile de baza ale caracterului, ale individualitatii unei persoane. 3. culoare de baza a unui tablou, a unei tesaturi etc. din care se detaseaza figurile, detaliile; fundal. ◊ strat de culoare sau ornament peste care se tipareste un text. 4. (sport) alergare de rezistenta pe distanta lunga. 5. (fiz.) radiatie greu de inlaturat sau inevitabila, cu caracter parazit, in prezenta careia se efectueaza o experienta sau masurare. II. 1. totalitatea mijloacelor materiale si banesti de care dispune o intreprindere, o institutie etc. ♦ ~ de acumulare = parte a venitului national pe seama careia se realizeaza cresterea si perfectionarea productiei, se creeaza rezerve si se asigura sporirea fondurilor si rezervelor materiale din sfera neproductiva. 2. totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu. ♦ ~ de carti = totalitatea cartilor pe care le poseda o biblioteca; ~ de comert = totalitatea marfurilor si elementelor necesare care contribuie la exercitarea unui comert normal si profitabil. (< fr. fond)
nani interj.1. Cintec de leagan, bebelus. – 2. (S. m.) Cuvint cu care se indeamna copiii la somn. Creatie expresiva, cf. ngr. νάννι, it. (ninna) nanna, sp. nana, sb. ninati, „a adormi”. – Der. nana, s. f. (mama, matusa, titlu de reverenta pentru femeile mai in etate), cf. ngr. νάννη, alb. nene, sb., bg. nana, rus. njanja „doica” (dupa Candrea, din sb., solutie care nu este imposibila, fiind vorba de cuvinte comune mai ales in Banat. si Trans.); nanai, vb. (Trans., a ingina, a fredona); nanaiala, s. f. (inginare, fredonare); nene, s. m. (Mold., tata; Munt., tata, unchi, titlu de reverenta, adesea pentru fratele mai mare; Arg., netrebnic, peste, codos), cf. gr. νέννος „unchi”, νάννα „matusa”, ngr. νενέ „mama”, tc. nene „sora sau frate mai mare”, bg. nene, mag. nene, sp. nene (dupa Lokotsch 1553 si Ronzevalle 169, rom. ar proveni din tc.; dupa Cihac, II, 210 si Conev 58, din bg.); nea, s. m. (unchi), forma abreviata din nenea, se foloseste numai urmat de numele de persoana; neica, s. m. (unchi; prieten); neneaca (var. Mold. nineaca), s. f. (mama), format dupa babaca (dupa Candrea din tc. nene „mama”); neneri (var. nineri, ninera), vb. (Mold., a adormi cu cintec un copil; a se preface, a momi), probabil legat de ngr. νανουρίζω „a legana” (dupa Puscariu 1182, dintr-un lat. *nῑnnināre, care pare mai putin probabil). Pentru nene, cf. ALR, I, 162. Din rom. provine rut. nene (Miklosich, Wander., 17).
ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)
griu (-iie), s. n.1. Planta erbacee din ale carei boabe se face faina (cu toate varietatile sale). – 2. (S. f. pl.) Cereale. – Var. (pentru sensul 2) grine.Mr. gran, gar(n), megl. grǫn, istr. grawu. Lat. granum (Puscariu 740; Candrea, Elements, 58; Candrea-Dens., 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grun, grur(e), it., sp. grano, fr. grain, basc. grau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuie sa fie *grin; in aceeasi situatie se afla si cuvintele briu si friu. Dificultatea fonetica pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 sa considere acest cuvint drept autohton. Explicatiile neregularitatii fonetice sint diferite, si nu absolut convingatoare. Dupa Meyer-Lubke, ZRPh., XL, 559, alteratia se datoreaza timbrului velar al vocalismului i... u; insa acelasi timmbru, chiar daca nu cu aceeasi alteratie, apare si la sin(u), batrin(u), etc. Dupa Skok, A propos du nasalisme, in Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 325-29, explicatia ar trebui cautata in pozitia finala a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, considera ca „prezenta lui u final este o conditie a inovatiei”, solutie cu care pare a se combina cea lui Meyer-Lubke si a lui Skok. In sfirsit, Graur, BL, III, 52, pleaca de la o forma rotacizata *brinbrir, in care ar fi intervenit o „fascie” *briur(i), de unde un nou sing. briu. Aceata laborioasa explicatie se bazeaza pe ideea sustinuta de autor a necesitatii unei „despicari” a 2 r, cf. greer, prooroc. Totusi, explicatia nu pare suficienta, fiindca in celelalte cazuri de „fascie” apre reduplicarea vocalei, pe cind aici efectul este diferit; si intrucit pl. briuri, friuri, griuri, care constituie o veriga necesara a demonstratiei, este exceptional si anormal, deoarece forma curenta si traditionala este bri(n)e, fri(n)e, gri(n)e. Credem ca este mai curind vorba de o forma *griru, pl. *grire, alterata fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilari, unde r secundar ar fi disparut ca efect al unei disimilari posterioare (*grirugriu ca imparatruImparat(u) sau fratremfrate). Esre remarcabil, intr-adevar, faptul ca cele trei vocale la care apare aceasta particularitate, apare si un r in silaba anterioara, a carui prezenta pare a conditiona fenomenul. Dupa cit se pare, aceeasi schimbare a inceput sa se schiteze in batrinbatriior (in loc de batrinior), fara a se fi propagat insa la alte forme der. sau flexionare. – Cf. graunt. Der. grinar (mr. grinar), s. n. (hambar), de la grine, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru), fr. grenier, sp. granero (dupa Puscariu 737, Candrea-Dens., 766 si REW 3839, direct din lat. granārium); grinar, s. m. (negustor de grine); grinarie, s. f. (comert de grine; hambar; cantitate de grine).
ingurga (-g, at), vb.1. A balmaji, a biigui. – 2. A da rasol. – 3. (Refl.) A se incurca, a se zapaci. – 4. (Refl.) A se insoti, a se intelege, a-si tine companie. Creatie expresiva, ca ingaima, ingalmaci, si in general cuvintele care exprima ideea de „a balmaji”; cf. si incurca, al carui semantism si fonetism sint cu totul paralele. Der. de la un lat. *ingurgāre, de la gurges „git, gitlej” (Puscariu, Dacor., IV, 317-27; REW 3923N; DAR), nu pare posibila. Pare cuvint identic, in privinta intentiei expresive, cu a ingurzi (var. ingruzi, ingorzi, ingrunzi), vb. (a zbirci, a sifona; a increti, a face cute; a indoi, a plia), cf. grunz, si glomozi „a mototoli” (dupa Cihac, II, 148, din sb., cr. guriti se „a se contracta”; dupa Densusianu, Hlr., 166 si Puscariu 862, din lat. *ingurdῑre, de la gurdus, cf. fr. engourdir; dupa Puscariu, Dacor., VI, 317; REW 3923N si DAR, din lat. *ingurgāre), cu der. ingurzeala (var. ingurzitura), s. f. (incretitura, cuta). Aceleiasi radacini ii apartine ingurlui, vb. refl. (a se zapaci, a se incurca; a avea legaturi, a trai in concubinaj), ale carui sensuri coincid cu cele ale lui ingurga, si care trebuie sa provina de la el, prin intermediul lui l expresiv infix (dupa Capidan, Dacor., V, 572 si DAR, din sl. gurlju „git”, cf. bg. zagurluvam se „a se imbratisa luindu-se dupa git”; dupa Scriban, din sb. grliti se, cu acelasi sens).
INGHITI, inghit, vb. IV. Tranz. I. A face sa treaca mancarea, bautura etc. in stomac prin faringe si esofag; p. ext. a manca, a devora. ◊ Expr. A inghiti (sau a face sa inghita) hapul (sau un hap, galusca) sau a o inghiti = a suporta (sau a face sa suporte) o neplacere (fara sa cracneasca). A-si inghiti lacrimile (sau plansul) = a-si stapani plansul; a reprima izbucnirea unui sentiment. (Pop.) A-i veni (cuiva) sa inghita (pe cineva) (de bucurie), se spune cand o persoana isi manifesta o mare bucurie, multumire. (Fam.) A inghiti (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai satura privind pe cineva. A nu inghiti pe cineva = a nu putea suferi pe cineva. ♦ P. anal. A trage in plamani, a inhala adanc aer, fum etc. II. Fig. 1. (Despre pamant, apa etc.) A face sa dispara ceva (cuprinzand in sine); a cuprinde, a invalui din toate partile. ◊ Expr. L-a inghitit pamantul = a murit; a disparut. Parca l-a inghitit pamantul, se spune despre cineva sau ceva care a disparut fara urma. ♦ A se imbiba de un lichid; a absorbi. 2. A citi repede si cu lacomie o carte, un text scris. 3. A rabda, a indura fara riposta o necuviinta, o insulta etc. 4. A omite cuvinte sau silabe (din cauza unui defect de vorbire). ♦ A nu spune ce ar fi vrut sa spuna, a se abtine de a spune ceva. – Lat. ingluttire.
LIMBA, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se afla in gura, servind la perceperea gustului, la mestecarea si la inghitirea alimentelor, la om fiind si organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-si inghiti limba = a) a manca cu pofta; b) a se abtine de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tacut. A alerga (sau a umbla) dupa ceva (sau dupa cineva) cu limba scoasa = a cauta cu orice pret sa obtina sau sa gaseasca ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i iesi) limba de-un cot = a) a-si pierde respiratia, a gafai; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limba de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limba lunga sau a fi lung de limba (sau limba lunga) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mancarime de (sau vierme la) limba = a fi limbut, a nu pastra o taina. A fi slobod la limba (sau limba sloboda) = a spune multe cu sinceritate si fara prudenta, a spune si ce nu trebuie. A-si scurta limba = a vorbi mai putin. A scurta (sau a taia, a lega) limba cuiva = a opri, a impiedica pe cineva sa vorbeasca. A prinde (la) limba = a capata curaj, a incepe sa vorbeasca. A i se lua (sau a-i pieri, a i se incurca, a i se ingrosa cuiva) limba sau a nu avea limba (de grait) = a nu avea curajul sa vorbeasca. A-si pune frau la limba sau a-si tine (sau baga) limba (in gura) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tacea. (A avea) limba ascutita (sau rea, de sarpe) = (a fi) rautacios, malitios in tot ce spune. A intepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limba = a descoase pe cineva, a cauta sa afle tainele cuiva. A fi cu doua limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fatarnic, prefacut. A-si musca limba = a regreta ca a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limba = a nu-si putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia isi exprima gandurile, sentimentele si dorintele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunitati umane, istoric constituita, caracterizat prin structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie. ◊ Limba comuna = a) stadiu in evolutia unei limbi, anterior diferentierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, in special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace si procedee (decat sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei si sentimente. Limba surdomutilor. 4. (Inv. si reg.) Vorba, cuvant; grai, glas. ◊ Expr. Cu limba de moarte = ca ultima dorinta (exprimata pe patul mortii). A lega pe cineva cu limba de moarte = a obliga pe cineva (prin juramant) sa-ti indeplineasca o ultima dorinta, exprimata inainte de moarte. 5. (Inv.) Prizonier folosit ca informator asupra situatiei armatei inamice. 6. (Inv. si arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba; popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1. Bara mobila de metal, agatata in interiorul clopotului, care, prin miscare, loveste peretii lui, facandu-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care inlesneste incaltarea pantofilor; incaltator. 4. Bucata de piele, de panza etc. lunga si ingusta, care acopera deschizatura incaltamintei in locul unde aceasta se incheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, a unui briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fasie de lumina care strabate intunericul. 7. Fasie lunga si ingusta de pamant, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscarita; limba-boului = planta erbacee acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) feriga mica cu rizom scurt si tarator, de obicei cu o singura frunza penata compusa (Botrychium lunaria); b) planta erbacee cu flori de culoare albastruie-liliachie, care creste in regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mieluselului) = planta erbacee acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arariel (Borago officinalis); limba-oiia) planta erbacee cu frunze dintate si spinoase, cu flori purpurii, care creste prin locuri umede si mlastinoase (Cirsium canum); b) mica planta erbacee cu frunzele dispuse in rozeta si cu flori roz grupate in spice (Plantago gentianoides); limba-pestelui = planta erbacee cu frunzele verzi-albastrui si cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante inrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasa si flori rosii, albe sau galbene; limba-sarpelui = feriga mica cu rizomul lung, cu o singura frunza, de forma ovala, raspandita prin locurile umede, prin tufisuri si paduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = planta erbacee cu tulpina dreapta, cu frunze lanceolate si cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limba-de-mare = peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte (Solea nasuta).Lat. lingua.
tut adv. – Pacalit, tras pe sfoara. Creatie expresiva, care se bazeaza pe ideea de „ascutit”. Imaginea trebuie sa fie aceea de bot, ca in expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a insela”. Cf. toate cuvintele cu aceeasi consonanta care traduce aceeasi idee de „virf”, tigla, tita, tugu, turca.Der. tuta (var. Olt. tota), s. f. (stog, claie, morman); tutui(a), vb. ( a face virf, a virfui; refl., a se catara, a se cocota); tutui, s. n. (virf, pisc), cf. tugui; tutul, s. n. (Arg., penis); tutuian, s. m. (muntean, nume care se da in Munt. transilvanenilor; cioban, taran; mitocan); tutuianca, s. f. (transilvaneanca; un anumit dans popular); tutuienesc, adj. (transilvan; muntean); tutura, vb. (Trans., a se lua de ciuf, a se parui); tuturoi (var. tutur), s. n. (turtur; robinet), cf. turtur; tunturliu, adj. (incilcit, mizgalit).
TARE, tari, adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistenta solida, care opune rezistenta la apasare si nu poate fi usor patruns, strabatut, desfacut, despicat; lipsit de moliciune, solid; p. ext. trainic, durabil. ♦ Care este mai consistent decat in mod obisnuit; vartos, des; (despre paine) uscat; (despre oua) rascopt. ♦ Fortificat, intarit. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se indoaie (decat cu greu), fara suplete; (despre panza sau obiecte de panza) scrobit, apretat. ◊ Panza tare = panza (cu tesatura rara) foarte apretata, folosita in croitorie. 3. (Despre fiinte sau parti ale corpului lor) Care are forta sau rezistenta fizica, voinic, robust, viguros, puternic. ◊ Expr. (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = (a fi) surd. 4. (Despre oameni si despre manifestarile lor) Care este in stare sa reziste, sa faca fata incercarilor, cu vointa ferma, energic, darz, neclintit. ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inima) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ (Despre colectivitati) Plin de forta, puternic. ♦ Neinduplecat. 5. Care dispune de putere, de autoritate, care este stapan pe o situatie; atotputernic. ♦ Care poseda cunostinte temeinice intr-un domeniu; doct, priceput. 6. (Despre argumente) Convingator, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifesta cu violenta. ♦ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare, insultatoare, injurioase. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, care rasuna pana departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Racoros, rece, taios; p. ext. curat, ozonat. ♦ Care produce o impresie puternica asupra organelor de simt; patrunzator, intens, ascutit. 10. (Despre bauturi alcoolice) Care are o concentratie mare de alcool. ♦ (Despre unele substante alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentratie mare (si produce un efect puternic); p. restr. picant. 11. (Despre culori) Batator la ochi; viu, puternic, intens, aprins. II. Adv. 1. Foarte, mult, extrem, teribil, grozav. ◊ (Pe langa adjective sau adverbe, ajuta la formarea superlativului) Iti voi ramane tare recunoscator. 2. Cu forta, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe langa verbe ca „a vorbi”, „a spune”, „a canta” etc.) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. Iute, repede. – Lat. talem.
turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Seineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ.Der. turcoaica, s. f. (femeie din Turcia); turcalet, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagina); turcesc, adj. (turc); turceste, adv. (in limba turca; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (inv., limba turca); turcime, s. f. (multime de turci); turcism, s. n. (cuvint turcesc); turculet, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemona, Anemone nemorosa); turcoaza, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din putinele cuvinte fr. care au uz popular.


Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro)