TÍFLĂ, tifle, s. f. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul mare apropiat de vârful nasului și cu celelalte degete desfăcute și agitate; bleandă2. ◊ Expr. A da (cuiva) cu tifla ori a da (sau a arunca cuiva) o tiflă = a) a face gestul descris mai sus; b) a disprețui, a desconsidera, a sfida; a renunța cu dispreț la ceva. – Din ngr. tifla.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
TÍFLĂ s. (Mold.) bleandă, flișcă. (A-i da o ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
tíflă (-le), s. f. – 1. Gest batjocoritor constînd din apropierea degetului mare de vîrful nasului mișcînd în acest timp celelalte degete. – 2. (Înv.) Noroc, belșug, prosperitate. Ngr. τύφλα, cu primul sens (Roesler 577; Cihac, II, 706; Tiktin; Pascu, II, 56; Candrea; Gáldi 261). Sensul al doilea se explică prin semnificația ngr. „orbire, halucinație”.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
tíflă s. f. (sil. -flă), g.-d. art. tíflei; pl. tífle
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
TÍFLĂ ~e f. Gest batjocoritor la adresa cuiva făcut prin apropierea degetului mare de vârful nasului și prin mișcarea celorlalte desfăcute. ◊ A da cuiva cu ~a a) a arăta cuiva acest gest; b) a desconsidera pe cineva. [Sil. ti-flă] /<ngr. tífla
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink