TRANZIÉNȚĂ s. f. 1. (Livr.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient (2); efemeritate. 2. (Fil.) Devenire continuă a realității ce impune o permanentă adaptare a omului la mutațiile intervenite. [Pr.: -zi-en- – Scris și: transiență] – După engl. transience.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
TRANZIÉNȚĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient; efemeritate. ♦ Termen folosit în diferite discipline sociale semnificând caracterul instabil, continua devenire a relațiilor omului cu realitatea înconjurătoare, viteza de modificare a acestor relații și de adaptare a omului la noile relații. [Pron. -zi-en-, var. transiență s.f. / cf. it. transienza].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
TRANZIÉNȚĂ s. f. 1. caracterul a ceea ce este tranzient; efemeritate. 2. devenire continuă a realității, care impune o permanentă modificare a relațiilor omului cu realitatea înconjurătoare, o adaptare a acestor relații și a omului la noile condiții. (< engl. transience)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
tranziénță s. f., pl. tranziénțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink