TREBUÍNȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
TREBUÍNȚĂ s. 1. v. utilitate. 2. necesitate, nevoie, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele școlii generale.) 3. v. cerință. 4. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
trebuínță s. f., g.-d. art. trebuínței; pl. trebuínțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
TREBUÍNȚĂ ~e f. 1) Ceea ce este (absolut) necesar (pentru satisfacerea unor cerințe); necesitate. ◊ De (mare) ~ (foarte) util. Cele de ~ cele necesare. În caz de ~ dacă va fi nevoie. A avea ~ a-i trebui. 2) Folos real (adus la ceva). ◊ A nu mai fi de nici o ~ a nu mai folosi la nimic. 3) pop. Chestiune personală care trebuie să fie pusă la punct; interes. ◊ A avea o ~ cu cineva a pune la cale ceva. /a trebui + suf. ~ință
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink