Dex triste

TRÍST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRÍȘCĂ, triște, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. – Et. nec.

TRÍȘTE s. f. v. striște.

TRIST ~stă (~ști, ~ste) și adverbial 1) (despre persoane) Care este într-o stare sufletească apăsătoare; mâhnit; amărât. 2) (despre față, ochi, zâmbete etc.) Care vădește o asemenea stare de spirit. 3) (despre fenomene, sunete, culori etc.) Care evocă sau sugerează o asemenea stare de spirit. Veste ~stă. /<lat. tristis

TRÍȘCĂ ~te f. 1) Instrument muzical asemănător cu fluierul, dar fără găuri. 2) Fiecare dintre fluierele cimpoiului; țurloi. /Orig. nec.

TRIST adj. 1. v. supărat. 2. v. posomorât. 3. v. melancolic. 4. duios, îndurerat, întristat. (Se confesa cu glas ~.) 5. v. tânguitor. 6. tânguios, tânguitor. (O doină ~.) 7. duios, dureros, jalnic. (O romanță ~.) 8. v. elegiac. 9. v. nenorocit. 10. v. întristător. 11. v. dezolant. 12. melancolic, posomorât. (O noapte ~.)

TRÍȘCĂ s. (MUZ.) (prin Olt.) totâlcă. (A cânta din ~.)

TRÍȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

Trist ≠ bucuros, vesel, voios

trist (-tă), adj. – Supărat, necăjit, deprimat; dureros. Lat. tristis, pop. tristus (Densusianu, Hlr., 141; Pușcariu 1764; REW 8918), cf. it. tristo, port. triste, prov. tritz. Este de luat în seamă pierderea cuvîntului în dialecte; și în rom. circulația populară pare limitată. Apare din sec. XVI. – Der. tristețe (var. tristeță), s. f. (amărăciune, mîhnire, îngrijorare), după it. tristezza, fr. tristesse; întrista, vb. (a mîhni, a supăra), după fr. attrister; întristăciune, s. f. (Bucov., suferință, mîhnire); întristător, adj. (care mîhnește). – Din rom. provine săs. trist.

tríșcă (-ște), s. f. – Fluier, tilincă. – Var. strișcă. Creație expresivă, cf. tilincă, tilișcă, și paralelismul cu flișcă, frișcă. Legătura cu sl. trŭsti „trestie” sau sl. trĕštiti „a suna” (Tiktin) este îndoielnică. – Der. trișcar, s. m. (persoană care cîntă din trișcă); trulișcă, s. f. (Trans., fluier).

tríște s. f. – Soartă. – Var. înv. striște, strînște. Sl. sŭręsta „întîmplare” (Miklosich, Lexicon, 953; Cihac, II, 372), cf. bg. srĕštŭ „întîmplare”, sb. sredja „soartă”, mag. szerencse „fericire”. – Der. răstriște (var. restriște), s. f. (nenorocire, nefericire, mîhnire), cu pref.răs-.

trist adj. m., pl. triști, f. sg. trístă, pl. tríste

tríșcă s. f., g.-d. art. tríștei; pl. tríște

tríște s. f., g.-d. art. tríștii; pl. triști

TRISTE MINISTERIUM (lat.) tristă datorie – Vergiliu, „Eneida”, VI, 223. Astfel comentează poetul datoria luptătorilor lui Enea de a purta spre rugul de incinerare trupul neînsuflețit al viteazului troian Misenus. În sens larg: orice obligație potrivnică sentimentelor.