Dex val

VAL¹, valuri, s. n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mișcări oscilatorii la suprafața unei mări, a unui fluviu etc., formând creste și adâncituri; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. a**l. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. și pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței. – Din sl. valŭ.

VAL², valuri, s. n. Meterez de pământ care servea în antichitate ca fortificație militară. – Din lat. vallum. Cf. germ. Wall, it. vallo.

VAL s.n. Formă de relief din jurasic, reprezentând o vale sinclinală. [< fr., engl. val].

VAL s. n. meterez de pământ, ca fortificație militară. (< lat. vallum, germ. Wall, it. vallo)

val s. n., pl. váluri

VAL s. 1. talaz, undă. (~urile mării.) 2. v. buclă. 3. v. vârtej. 4. (TEHN.) (reg.) juvăț, orcicar. (~ul prinde șleaul sau ștreangul la crucea căruței.) 5. v. sul.

val (valuri), s. n. – 1. Undă, talaz. – 2. Vălătuc, țesătură înfășurată pe un cilindru. – 3. Piesă cilindrică de metal la mașina tipografică. – 4. Încercare grea, neplăcere, necaz. – 5. Barieră, obstacol, meterez. Sl. valŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 443; Conev 38), bg., sb., cr., slov., ceh., rus. val, alb. valë (Philippide, II, 657). Pentru sensul 5, cf. germ. Wall (der. directă din germ., propusă de Candrea, nu este sigură). – Der. vălășag, s. n. (necaz, neplăcere), sec. XVII, înv.; vălui, vb. (a înfășura; a înconjura; a chinui, a supăra; a undui, a face valuri); învălui, vb. (a înfășura în; a rula; a împrejmui, a înconjura; a chinui, a supăra; refl., a se învîrti); învăluială (var. învăluitură), s. f. (rulare; înv., chin, suferință); învălura, vb. (a învălui, a înconjura, a chinui, a supăra); văluros, adj. (cu valuri mari); vălătuc, s. n. (tăvălug, rulou, cilindru; val de pînză rulată; val puternic, tălăzuire; specie de chirpici cilindric, din lut amestecat cu paie), probabil der. expresiv, cf. tăvăluc; (în)vălătuci, vb. (a înfășura, a rula; a face vălătuci, a construi cu pămînt bătătorit); înveli (var. înv. învăli), vb. (a înfășura; a acoperi; a pune acoperiș pe o casă; Trans., a pune vălul de mireasă; a înfășura urzeala pe sul; a ascunde), de la val, sau direct din sl. valiti; înveliș, s. n. (acoperitoare, copertă, strat exterior); învelitoare (var. învălitoare), s. f. (înveliș; cuvertură, plapumă; batic, șal; acoperiș); învelitură, s. f. (acoperămînt; șal); desveli, vb. (a descoperi, a dezbrăca). – Cf. vălări, valma, năvăli, prăvăli.

val (masă de apă, trâmbă, instrument, meterez) s. n., pl. váluri

VĂL, văluri, s. n. 1. (Adesea fig.) Bucată de țesătură fină, de obicei transparentă, pe care și-o pun femeile pe cap sau cu care își învăluie corpul ori o parte a lui. *Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înțeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porțiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omușorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. voile.

VĂL ~uri n. 1) Bucată de țesătură transparentă folosită de femei pentru a-și acoperi fața sau capul; voal. ◊ A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (a-i cădea (cuiva) un ~ de pe ochi (sau de pe frunte) a înceta (sau a începe) să înțeleagă și să vadă lucrurile clar, limpede. 2) anat: ~ul palatului (sau ~ul palatin) porțiune musculară care continuă, în partea posteri-oară a cavității bucale, palatul tare și se termină cu o prelungire numită uvulă. /<lat. velum

VĂL s.n. 1. Bucată de pânză fină și transparentă cu care-și acoperă femeile capul. 2. Șal, broboadă. ◊ A(-și) lua vălul = a se călugări. 3. Vălul palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii și prelungindu-se până spre faringe. [Pl. -luri. / < lat. velum, cf. fr. voile, it. velo].

VĂL s. n. 1. bucată de pânză fină și transparentă cu care-și acoperă femeile capul. 2. șal, broboadă. ♦ a(-și) lua ŭl = a se călugări. 3. ŭl palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii. (< lat. velum)

ad valórem (lat.) loc. adj., loc. adv.; abr. a.v. / ad val.

văl s. n., pl. vắluri

VĂL s. 1. v. voal. 2. (ANAT.) văl palatin = palat moale, vălul palatului; vălul palatului v. văl palatin.

văl (-luri), s. n. – Bucată de țesătură fină, transparentă. Lat. vēlum (sec. XIX) sau it. velo. Cf. vela.

spárge-val s. n., pl. spárge-váluri

văl s. n., (țesături) pl. văluri

vălul-mirései (bot.) s. n.