VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. – Vânt + suf. -oaică.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
vântoáică (pop.) s. f., g.-d. art. vântoáicei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
vântoáică s. f., g.-d. art. vântoáicei
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
VâNTOÁICĂ ~ce f. Vânt puternic însoțit uneori de ploaie, de grindină (cu descărcări electrice); vântoasă; furtună; vijelie. 2) (în basme și superstiții) Duh rău care dezlănțuie vânturile puternice. /vânt + suf. ~oaică
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink